OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru MATEI
Tractir
Prefata de Al. Cistelecan, Editura Dacia, Colectia „Poeti de azi“, Cluj-Napoca, 2000, 55 p., f.p.


Alexandru Matei, preparator universitar, francofon, absolvent, in 1997, al Facultatii de Limbi si Literaturi Straine din Universitatea Bucuresti (cu o teza despre Descartes), trecut prin ciurul si dirmonul lecturilor din psihanaliza si din poststructuralistii francezi, doctorand, debuteaza editorial cu dreptul, ca „premiant“ al Fundatiei Culturale Dacia din Cluj (apropo: nu am inteles de ce pe pagina de titlu sta scris, in chip de subtitlu, „Premiul Fundatiei Culturale Dacia pentru debut in poezie 2000“, dar sa trecem...). Volumul beneficiaza de o sagace prefata a excelentului comentator de poezie care este Al. Cistelecan. „Optzecist“ precoce (a debutat in 1984 – la noua ani ! – cu poeme in revista Steaua), Alexandru Matei a ratat „de putin“, vorba comentatorilor nostri sportivi, prezenta in ultima antologie a cenaclului condus de Mircea Cartarescu. Principalele reprosuri la adresa lecturilor sale din cenaclu acuzau, din cite imi aminesc, trasaturile „tardo-moderniste“, tezismul intelectualist si ludicul lipsit de humor al poemelor (s-a spus chiar ca autorul are mai degraba cap de teoretician si eseist decit feeling poetic, ceea ce e, totusi, profund neadevarat). Acum citiva ani, scria poeme confesive, sofisticate, existentialiste, de un fantastic morbid, kafkian, in care voltajul psihedelic si neoexpresionismul in rosu si negru din poezia Angelei Marinescu se imbina, cam obositor si pretentios, cu conceptualismul „textualist“ de tip Bogdan Ghiu. Ulterior, energia negativa a poemelor s-a metamorfozat intr-o „actiune poetica“ detabuizanta. In volumul de fata, Alexandru Matei opteaza pentru afisarea sexualitatii, dublata de exorcizarea sistematica – si lucida, si sarcastica – a nevrozelor, a complexelor reale sau inchipuite (bilbiiala, „lipsa de humor“, timiditatea etc.). Raminind, in datele esentiale, egal cu sine, a ajuns la limpezirea constiintei de sine si la maturitatea poetica deplina. In plus, arata ca nu are numai umor ci si humor (fie el „humorror“...).

Este riscant – si autorul o stie bine – sa debutezi intr-un context in care exhibarea obsesiilor sexuale a devenit o moda facila in rindul poetilor tineri si cu probleme. Curajul sau consta, de aceea, nu in a scrie despre sex ci in a scrie bine despre sex („aici in Romania/ despre femei despre sex se scrie mult si prost“). Insusi Al. Cistelecan deplingea, mai an, inflatia postrevolutionara de sex si matanii in lirica noastra „eliberata“, in fine, de complexe. Ceea ce-l situeaza pe Alexandru Matei la antipodul libidinelor ingalate, de manea fitoasa, din pastisele pseudo-cartaresciene ale unui Mihail Galatanu sau din Faluscriptum-ul „separatistului“ ardelean Sabin Gherman este inteligenta emotiei, constiinta de sine, intelectualitatea subtila care actioneaza asemeni unui prezervativ. De aici, insa, si riscul dizertatiei teoretice care protejeaza poemele de infectia vulgaritatii si a prostului-gust, dar si de sine, facindu-le sa nu-ti ramina in minte (din fericire, acest pericol isi face destul de rar simtita prezenta). Daca poezia a coborit demult in strada – ne face cu ochiul Alexandru Matei – acum ea a ajuns la tractir.

Pierzindu-si toate iluziile metafizice, e pedepsita pentru ele prin umilirea extrema, prin supunerea la toate perversiunile posibile. Actiunea „sexual-textuala“ a autorului se situeaza, intr-un fel, in descendenta poeziei „penetrantiste“ practicate, cu decenii in urma, de avangardistul Geo Bogza. Numai ca falocratismului ii iau locul, in poemele intoarse catre sine ale lui Alexandru Matei, sexul virtual, exhibitionismul nevrotic, fantasmele ilicite, petting-ul, onania ca metafora a intelectualizarii si a vorbirii in gol. Perversiuni de tinar universitar infestat de literatura pina-n maduva oaselor si care incearca – uneori la modul didactic! – sa se „elibereze“ (trateze) printr-o baie de sexualitate hardcore de natura sa ridiculizeze conventionalismele cu staif, injectind barbarie si viata intr-un organism epuizat. Tresarire de orgoliu a „razboinicului“ reprimat pentru care falusul si versul sint arme ale distrugerii si, eventual, ale autodistrugerii. Trebuie adaugat ca autorul – care, cum bine spune Al. Cistelecan, scrie „nu numai mult dupa Freud ci si dupa mult Freud“ –, joaca pe cartea obscenitatii dupa ce a asimilat filozofia lui Jean Baudrillard. Alexandru Matei nu opteaza pentru refuzul acestei conditii abjecte a poeziei, ci, dimpotriva, o depaseste asumind-o pina la capat, complacindu-se cu ostentatie intr-o tensiune sado-masochista. Un „discurs despre metoda“ in a carui dictiune torentiala, gifiita pulseaza viziunile de cosmar ale expresionismului. Discursul despre sex, amante, studente dorite, pornografie este si unul despre singuratate, nebunie si moarte, toate, evident, sub zodia unui existentialism pulp si hardcore. Autorul isi psihanalizeaza fara mila „personajul“, dar, ca bun „simulant“ postmodern, si-l si teatralizeaza.

Exista in aceste poeme psiho-sexuale autobiografice, cind concentrate, inhibate, cind excitate, despletite in versuri lungi, whitmaniene, numeroase contaminari intertextuale cu poezia unor colegi de generatie. In balada sexului meu (reveriile sexului singuratic) intilnim ecouri din giumbuslucurile tip grafitti ale lui Sorin Ghergut („...sexul moare dar nu se preda/ e inteligent/ in grumajii mei sexul sare in fiecare dimineata e primul meu copil“). In altele – exasperarea din poemele aglutinante ale lui Marius Ianus sau Mihai Vakulovski, populate de tot felul de personaje – cunoscuti, amici si inamici ocazionali („articolul pasaresc al lui mincu“), amante reale sau imaginare: „pe lili am prins-o o data la toaleta pe lili am excitat-o ne-am intilnit/ la seminar post-/ coitum lucrurile par descarnate despre ce sa mai vorbim/ de ce sa mai vorbim sa mai/ vorbim despre ce pentru mine lili e o fata draguta cu sexul intins/ peste o gramada de foi/ peste carti o fata ciudata este/ mana cereasca pentru mine/ putin proasta senzuala foarte egoista peste citiva ani am sa plec/ din tara si-am sa ma culc/ cu toate rasele toate limbile o sa aud gemete o sa mor singur/ ca o insecta“. Foarte convingator este Alexandru Matei in ipostaza de tinar barbat vulnerabil, atunci cind isi denunta, intr-o retorica nevrotica, „bilbiita“, sterilitatea scolastica, atras si inspaimintat de feminitatea dominatoare, sfidatoare, constienta de propria putere – nu intimplator asimilata feminismului: „ele zimbeau ele chicoteau ele aveau sini bluze ele aveau un/ sex lung si adinc/ feminist/ ele altminteri foarte destepte/ ele credeau in sexul lor asa cum cred/ eu in/ versul asta negru drept plin de spuma/.../ femeile de pe planeta noastra sint mai puternice decit/ catedra la care stau decit/ textul studiat ele sint goale atit de goale atit de frumoase“. Dorinta transgresarii tuturor normelor prin detabuizari voit „blasfemiatoare“ il duc nu o data pe Alexandru Matei in zonele invectivei social-politice, retorica provocarii oscilind intre H.-R. Patapievici, Mircea Dinescu si Marius Ianus din „scandalosul“ poem Romania (dar nu sint oare sexul si politica principalii furnizori de senzatii tari la romani?): „zice Paunescu popor roman eroic pe dracu/ popor roman erotoman popor sleit de romance de voi/ am eu nevoie romance cu mina-ntre picioare/.../ lansati atacul nici o metafizica nu ma poate vindeca/ de obsesia sexului vostru/ azi a fost inmormintat dan laurentiu dar eu/nu pot fi mistic acum poate doar credinciosul corpului meu“, „iliescu va fute cu colturile buzelor umezite/ de-asta trebuie sa fim mindri“. Probabil cele mai puternice poeme ale volumului sint ultimele doua: hardcore si razbuna-te aici.

Ca si mai toate celelalte, ele isi contin si expliciteaza, autoreferential, propria poetica. Primul propune o viziune halucinanta a poeziei ca pornografie pe internet, o apocalipsa virtuala a sexului fara limite: „intru pe internet ma leg la ochi cu o basma singerie citesc si toate/ penisurile de pe internet/ intra in mintea mea toate vulvele intra in mine si ma fecundeaza/ imi spun o poezie mai lunga mai otravitoare decit as vrea eu/ mai putin decit as vrea eu mai mult intotdeauna mai mult am ajuns/ sa cred ca exista undeva/ un vagin infinit ca un parc de distractii urias/.../ apas pe telecomanda si iese puroi/.../ pentru ca libertatea se numeste/hardcore asiangirls juicy pussies wetsex“. Cel care pariaza pe inteligenta corpului (si mai ales a sexului, deci si a textului) se razbuna sexual impotriva puritatii ipocrite, a fandoselilor – a prostiei, in fond: „poezia e acum rosie dupa ce-am vorbit cu ea aseara dupa ce-am/ inceput s-o violam in grup/ trebuie sa vada un psihiatru sa plece la munte sa ia niste diazepame/ n-a vazut niciodata un/ film porno n-a injurat-o n-a scuipat-o nimeni/ nu stie sa vorbeasca la telefoane erotice sa-si arate vaginul masculilor/ n-a avut vagin vaginul/ ei il sap eu acum/ femeia pe care o caut eu nu ca s-o iubesc nu ca s-o iubim exista ea/ de la ea nu vreau buze sini nu vreau ochi albastri nu vreau inteligenta/ luciditate durere cu ea/ vreau/ hardcore“. Hardcore – adica senzatii dure si negativitate extrema, fara sperante si iluzii. In schimb, extraordinarul poem final (razbuna-te aici!) e un manifest – nu numai „pentru mileniul trei“ ci pentru toate frustrarile lui.

Poemul ca spatiu terapeutic-defulatoriu, camera pentru urlat si solutie finala, razbunare a tuturor resentimentelor si neimplinirilor vietii – singura mintuire pe care poezia o mai poate oferi: „...esti prea slab te uiti la telenovele de fapt esti la menopauza/ razbuna-te aici/ esti singur/vino aici/ esti persecutat ai descoperit o noua ideologie vrei razboi/ constantinescu e un papa-lapte il/ urasti pe iliescu/ esti anarhist/ te urmareste sriul/ n-ai 18 ani nu poti merge la concertul bugmafia/ esti urit esti ranchiunos/ razbuna-te aici// ti-e frica sa nu fii prins ti-e teama de chinezi ti-e jena/ esti profesor universitar faci rezumate dizertatii/ ai publicat lucrari stiintifice/ nu dai doi bani pe ele crezi ca sint viata ta/ discretie absoluta/ razbuna-te aici“. Aici, si nu in alta parte (din nefericire, dupa cum s-a vazut la recentele alegeri, unii au ales sa se razbune la urne, votind fantasma numita C.V. Tudor). Parca pentru a rapi orice iluzie, pe ultima coperta a cartii autorul se demistifica, simpatic, intr-o autocaracterizare „apofatica“ (in negativ, deci): „...Nu sint poet prin definitie sau, cine stie, prin excelenta. Nu sint poet damnat, nici condamnat sa fiu poet. Pur si simplu, uneori, trebuie sa scriu poezie. Nu sint abisal, tragic, demonic, nici macar obsedat sexual. Constat insa ca m-am caracterizat apofatic. Ceea ce nu e rau“.