OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca autoare a Paginilor, Elena Vladareanu importa, in poezia romaneasca a anilor 2000, practica franceza recenta a autofictiunii: un pseudo-jurnal impetuos, vitalist, unde autenticitatea marturisirilor nu miza pe distanta (explicitata ca autoironie sau travaliu al memoriei), ci pe imediat, nu pe metafora minimalista care investeste amanuntul banal cu tragism (ca la Dan Sociu, de pilda, sau uneori la Marius Ianus) ci pe congruenta dintre poezie si expresia primara a eului. Poezia Elenei Vladareanu e narcisica, sacadata, precisa, o poezie care nu seduce prin derobari, ci prin dezvaluiri bruste, prin smulgerea mastilor una dupa alta, in ideea ca autenticitatea consta nu atit in etalarea adevaratei fete a eului, cit in obstinatia lui de a voi sa si-o descopere cu riscul de a afla ca acest ultim chip nici macar nu exista.

Elena VLADAREANU
europa.zece cintece funerare
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 72 p.

Paginile Elenei Vladareanu au facut cunoscuta o poeta energica, seducatoare prin directete, sincera pina la redundanta: o luptatoare a carei feminitate (poetica) nu seamana nici cu cea invaluitoare a Adelei Greceanu, nici cu cea grav-nostalgica a Ioanei Nicolaie, nici cu cea psihedelica (nu e nimic peiorativ in aceasta caracterizare) a Ruxandrei Novac. Pericolul care o pindea pe Elena Vladareanu era – si ramine – scaparea de sub control a propriei navalnicii, invadarea/improscarea cititorilor cu secretii verbale abundente – nu ca acest act maculator n-ar duce uneori la juisanta cititorului surprins. Din acest motiv, poeta a fost acuzata de „pornografie“ cu diverse ocazii si maltratata verbal: la urma urmei, cum se spune, asta si cereau poemele ei: cereau adversitate, provocau prin violenta evocata.
Intre timp, Elena Vladareanu a mai publicat un volum la Editura Pontica – Fisuri –, care a consacrat-o printre liderii generatiei milenariste: lider poetic, dar si „politic“, pentru ca poeta a devenit unul dintre cei mai activi purtatori de cuvint ai colegilor ei congeneri, o virago, pregatita oricind sa faca fata vreunui atentat la integritatea lor estetica si morala. In Fisuri, poeta isi anunta deja calitatile de excelenta gestionara estetica de limbaj socant, care aveau sa o consacre, iata, la tribuna poetilor tineri.

- Un titlu inspirat
Fara indoiala ca meseria de jurnalist cultural, pe care o practica din frageda studentie, ii vine manusa. Este inca o dovada a unui temperament tenace, a unei vointe de exprimare manifestata prin implicare permanenta in actualitate. Elena Vladareaanu nu pierde prea multa vreme intorcindu-se pe urmele propriilor pasi, cu desfolieri amnezice, cu sapaturi arheologice, cu excavari etimologice. Ea traieste si scrie aici si acum. Poate de asta volumul ei de la Cartea Romaneasca – cel mai elocvent din desant – nu trebuie sa surprinda. Europa. Zece cintece funerare este in primul rind un titlu – si jurnalistul sau editorul stiu cel mai bine cit de mult face astazi titlul pentru o carte. Toata lumea vorbeste de citiva ani – tema s-a cliseizat intre timp – despre „integrarea europeana“. Europa a devenit o fantasma colectiva produsa de discursul politic mai mult decit de imaginarul propriu indivizilor. A inalta niste oraisons funèbres Europei inseamna a denunta cliseul, folosindu-i insa puterea de impact.

- Solidaritate in revolta
Atit despre titlu. Ciclurile de poeme care alcatuiesc volumul – cel mai scurt din serie – au insa o rigoare fara precedent la Elena Vladareanu. De la primul poem – nu intimplator primul – dictia impune prin sententiozitate si ritm: ecou pe alocuri al unor apuse ianusiene „manifeste anarhiste“, poemele din Romania. fin de siècle exprima un eu, dar si o stare de fapt: propun un „personaj“, dar si o revolta, o biografie si o istorie, o estetica, dar mai ales o etica. Ceea ce se schimba in discursul poetei odata cu acest volum este focalizarea, deplasata de pe biograficul crud si intimist pe o fisie de istorie sociala – mai conflictuala decit Fisia Ghaza – unde poeta nu mai este decit un personaj printre altele asemanatoare, ea impreuna cu ele devenind un noi prozelit: „astazi aflam ca oameni/ in care am crezut/ au mers de bunavoie/ si si-au dat prietenii pe mina securitatii/ tradarea vrea sa devina modelul nostru/ ne da lectii de buna purtare/ nu faceti sex nu va drogati/ nu scrieti cuvinte porcoase/ fiti metafizici/ nu va sinucideti/ nu va ucideti parintii“.

De la licitatie la supralicitatie nu mai e decit un pas, pe care Elena Vladareanu s-a decis sa-l faca, din considerente retorice. In conformitate cu acest adevar – al absentei modelelor pentru noua generatie –, singura impotriva tuturor, poeta descrie o societate si exprima un suflet in ruine, dupa care prescrie izbavirea ca supralicitare a raului pina la completa lui exorcizare. Scrisorile catre nikos readuc in pagina poezia din... Pagini, una inzestrata insa cu mai multa forta, mai multa concizie, dar, evident, fara abandonarea mizei sociale; o poezie din care nu lipsesc scinteieri de patetic, deloc stridente cind e vorba despre „eu“: „te-am cautat printre ruinele/ orasului imbracata ca o afgana/ am intilnit copiii orbi/ purtind cu ei/ craniul regelui abia ucis“, dar brusc tumefiate cind vine vorba despre „noi“: „aici acasa nimic/ nu s-a schimbat acelasi vis/ cu o inmormintare fara sfirsit/ si uriase fete de masa negre/ uriase pasari negre. noua ne e frica/ de pasari noua ne e teama de pasari“.

Dimensiunea militanta a poeziei din Europa se vadeste nu numai in revolta, ci si in solidaritatea cu celalalt, fie ca este vorba despre parinti, fie ca vorbim despre frate – nu, nu „fratele paduche“ al lui Sociu! –, caruia i se dedica un intreg ciclu. Aici patosul creste, poeta joaca periculos pe toate gamele simtirii excesive, de la convexitatile hipomaniace din Pacatul nostru, cel de toate zilele („te numesc fratele meu/ in fata fratelui meu imi sfisii vesmintele/ in fata fratelui meu ramin goala/ carnea mea dogoreste are fierbinteala soarelui/ dar, vai, Elena e o fecioara a domnului…“) la concavitatile nevrotice din Prolog („in loc sa urli sa lovesti cu pumnii cu picioarele/ taci si tremuri“). O sa trec repede peste un alt ciclu scurt, Orasul – unde se remarca poemul Descrierea inimii, de o energie continuta, riguros (tendinta spre rigoare caracterizeaza in general poezia acestui volum) –, pentru a ma grabi spre ultimul ciclu, eponim al volumului: zece poeme scurte, penetrante, crude pina la limita insuportabilului, totodata simple si dureroase ca inciziile in carne vie. La un moment dat, poeta abandoneaza cu totul sugestia pentru a elibera mesajul de corsetul oricarui eventual supracodaj: „nesiguranta/ saracie/ deprimare/ vanitate ura/ pe aici trece drumul spre europa/ nu mai asteptam nimic/ avem fete de sobolan/ nu mai visam la america/ ne ucidem/ fericirea e pe buzele noastre“.

- O viziune a virstelor
Una dintre obsesiile Elenei Vladareanu – poate mai evidenta in Pagini decit aici – este imbatrinirea, descompunerea fizica. Viziunile bataillene ale poetei se formuleaza brutal, cuvintele si imaginile devin tot mai agresive: „visez ca locuiesc intr-un trup batrin/ atunci sexul meu e o bucata/ de carne flasca si uscata/ sa ramin inchisa in acest trup/ strain, altul decit al meu“. Nici un moment nu vine in ajutorul eului poetic memoria copilariei, atit de mult exploatata de biografismul postmodernist (daca ne gindim in primul rind la miraculosul livresc al Simonei Popescu, dar si la dimensiunea mitico-religioasa a copilariei din poemele Ioanei Nicolaie). Copilul, la Elena Vladareanu, are „un ochi scos“, e un avorton. Nici un moment Elena Vladareanu nu imbraca scutecul, nu se adaposteste in lichidul amniotic, protector, al virstei infantile. Poeziile ei nu-si dezmint nici o clipa cruzimea, tonul lor nu-si interzice niciodata disperarea, negrul n-are nuante: „am vazut morti tinuti cite o saptamina/ in casa pentru ca familia nu a avut bani/ sa-i dea preotului pentru slujba“. Iar revolta apare punctual, ca acces isteric, radical, dar trecator: „tata, iti jur ca intr-o zi o sa ma rad in cap/ si cu pielea capului plina de bube/ voi pasi triumfatoare printre rudele/ mele atit de iubitoare strinse ca la circ/ ma vor scuipa cu palmele mele/ albe imi voi intinde pe toata fata/ flegmele lor verzi. ca marea... “
Rareori, poeta intra in dialog cu estetica unor colegi de generatie: vezi, de pilda, in Ce se ascunde sub piele, intertextul minimalist „putem rontai linistiti la micile noastre/ mecanisme ale disperarii“, preluat parca din Andrei Peniuc.

- Din underground pe scena
Poeta a disperarii de a trai, a disperarii de a trai ca femeie si a disperarii de a trai in Romania, Elena Vladareanu face prin Europa. Zece cintece funerare, cu ajutorul Editurii Cartea Romaneasca, pasul din underground la suprafata, din periferie in centru, din spital in piata, cu o siguranta pe care n-o umbreste decit viziunea unui alt pas, de la suprafata in patrimoniu, din centru in cartiere rezidentiale, din piata la muzeu. Scrisa foarte bine si, cum spuneam, cu un foarte sanatos simt al actualitatii, poezia Elenei Vladareanu devine pe nesimtite un model de atitudine si de estetica (rudele ei sint Marius Ianus, dar si Ruxandra Novac – chiar daca temperamentele lor difera –, Domnica Drumea, ca sa nu mai vorbim de Miruna Vlada sau Oana Catalina Ninu, dintre ultimele venite). Riscul foarte mare – si greu de asumat – sta in fragilitatea acestui model: odata iesit la rampa, devenit vehicul de notorietate, el duce direct la Academie, acolo unde a ajuns deja poezia lui Marius Ianus. Or, aici el isi gaseste obstescul sfirsit. O revolta este cu cit mai violenta, cu atit mai scurta, ca de altfel viata.