OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Calin TORSAN
Recycle BUN
Editura Humanitas, Bucuresti,
2007, 152 p.

Calin Torsan a debutat in 2006 cu Scoala de mucenici (Editura Curtea Veche), un volumas haios de povestiri minimaliste si absurdiste, incursiuni in cotidianul derizoriu, dupa ce publicase, impreuna cu trei prieteni (colegi la Muzeul Taranului Roman), Cosmin Manolache, Sorin Stoica si Ciprian Voicila, un volum de proza scurta de aceeasi factura ironic-dezabuzata, Povestiri mici si mijlocii (2004), plus doua volume de anchete socio-antropologice, Anii ’80 si bucurestenii (2003) si Cartea cu euri (2005). (Fac aceste precizari bibliografice nu doar ca sa nu ma abat de la rutina cronicareasca, dar si pentru ca, aruncind o fugara privire asupra a ceea ce s-a scris despre recenta carte a autorului, Recycle BUN, am bagat de seama ca unii nu au cunostinta de existenta Scolii de mucenici. Marius Chivu, de pilda, scrie cu mult entuziasm, in doua locuri, in Dilema veche si in Romania libera, despre... debutul lui Torsan cu Recycle BUN...)

Semnul alarmant al sterilitatii
Povestirile din cartea de debut, ca si acelea din volumul colectiv de proza, ni-l infatisau pe Calin Torsan ca pe un prozator promitator in genul sau; de nu chiar original in maniera-i acut mizantropa de a percepe/descrie lumea – maniera vadit influentata de Urmuz, Daniil Harms, Bruno Schulz sau Beckett –, (inca) tinarul autor se remarca, totusi, pe de o parte, prin abilitatea de a pune in scena mecanizarea existentului, „viata ca algoritm“, pe de alta parte, prin practicarea unei strategii de insolitare a banalului cotidian, strategie in virtutea careia realitatea marunta capata o neasteptata dimensiune halucinatorie, realismul minimalist virind spre fictiunea fantastico-absurdista.

Tipul acesta de proza are insa o hiba: repetitivitatea; autorul denunta mecanizarea si repetitivitatea existentei/literaturii, dar cade el insusi in capcana repetitivitatii (fie si indicata autoreferential, pentru a avea o plasa de siguranta...). Situatiile imaginate in proza lui Torsan sint variatiuni pe aceeasi tema (un functionar se transforma intr-o scrumiera, niste nuntasi se transforma in mezeluri, o femeie se transforma in capra etc. etc.), stereotipizarea e de neocolit. Si cu mult mai vizibila odata cu a doua carte, Recycle BUN. Ma gindeam, citind Scoala de mucenici, ca scepticismul, manifestat atit in raport cu structurile repetitive ale existentului, cit si in legatura cu stereotipiile literaturii, l-ar putea duce pe autor la decizia radicala de a nu mai scrie. Nu s-a intimplat asa, din fericire. Dar Recycle BUN e, in mod evident, produsul unei crize a imaginatiei epice a autorului si totodata semnul alarmant al sterilitatii.

Calin Torsan ar vrea sa treaca la roman – caci un microroman este in intentie Recycle BUN –, dar se foloseste tot de materialul si de abilitatile autorului de proza scurta. Carticica se construieste din fragmente, din flash-uri ce surprind instantanee ale cotidianului marunt, unificate printr-un mic artificiu compozitional: un bibliotecar de la Muzeul Taranului Roman, un dublu al autorului, numit chiar Calin Torsan, are ideea nastrusnica de a scrie un roman pornind de la hirtiile pe care le gaseste aruncate pe strada – un roman al Bucurestiului, incropit din deseuri reciclate – conform unei poetici a faptului de viata nesemnificativ care, prin decupaj, prin montaj, devine semnificativ.

Substratul e, din nou, stereotipia obositoare a vietii; absurdul, grotescul, pestilentialul definesc si de aceasta data lumea vazuta/imaginata de Calin Torsan. Nimic nou fata de textele din Povestiri mici si mijlocii sau din Scoala de mucenici. Sau, ma rog, singura noutate e intentia de a scrie un roman... Un roman, insa, oricit de laxa ar fi devenit in ultima vreme definitia speciei, este o constructie cu o anumita complexitate – a conflictului, a perspectivei narative, a planurilor epice, a personajelor etc. Or, in Recycle BUN efortul de „constructie“ se limiteaza la asamblarea de fragmente, de posibile povestiri autonome, in absenta unui conflict unificator. Ca aceasta absenta a conflictului n-ar fi de fapt o deficienta, ci un experiment, e un alibi care nu rezista. Pur si simplu, autorul nu poate inchipui o intriga, cu evolutia, cu dezvoltarile, cu ramificarile ei – element absolut necesar chiar si in proza experimentala! –, si atunci recurge la acest subterfugiu al colectarii de maculatura. Solutie comoda; nici aceasta exploatata cu prea mult folos.

De pe strazile bucurestene, personajul-narator Calin Torsan culege tot felul de fleacuri – liste de cumparaturi, insemnari lapidare privind costurile unui prinz la fast food, anunturi imobiliare, chitante, o copiuta cazuta din buzunarul unui student, un bilet pe care scrie: „B-dul Iuliu Maniu (iesirea din autostrada Pitesti)“, altul care contine informatia: „Revin la ora 15, Laura Manolache“ s.a. –, apoi se chinuie sa-si imagineze cite o intimplare in legatura cu fiecare biletel sau face observatii ironice, „destepte“ despre lumea contemporana. „intimplarile“ contin cite o „poanta“ uneori amuzanta, alteori nu: „Acest crimpei de cerere se incheie cu formula uzuala de respect, cu respect. Apoi, semnatura indescifrabila. Culmea e ca pe spatele cererii dam de o anumita Ana, care iata ce cumpara ea de 228.000 de lei: 2 lamii, 1 arpacas, 4 pate soia cu ardei – Sibiu si o brinza Tofu. Poate fi chiar nevasta Domnului Director al Directia, trecut de urgenta la un regim vegetarian draconic. Din cauza colesterolului marit. Bata-l vina de colesterol!“ (s.a.).

O conventie literara demult cliseizata
Pentru ca ii este totusi clar ca nu se poate scoate un roman dintr-un material epic atit de sarac (potrivit cel mult pentru o povestire ceva mai lunga), autorul apeleaza la un truc: intrerupe seria hirtiutelor derizorii culese de pe strada (si comentate hazos) printr-o intimplare „exceptionala“, gasirea unui manuscris al unui scriitor necunoscut, Ilarie Matau, linga o ghena de bloc, in Drumul Taberei. Conventie literara de mult cliseizata, dar, sa nu uitam, unul dintre tilcurile prozei lui Torsan e chiar denuntarea cliseului literar. Ce-i drept, sint oarecum mai vii si mai amuzante decit restul cartii aceste pagini in care personajul-narator isi istoriseste (in stilul sau grabit, ironic...) aventura cautarii lui Matau. Pe Matau nu-l mai gaseste in viata, dar da de urma lui si ii reconstituie biografia in sapte (foarte) scurte capitole parodice (parodia vizind aici specia biografiei romantate), care nu sint deloc rau scrise (Calin Torsan fiind, de altfel, un destul de bun autor de proza scurta). Amuzant e si textul fictivului Ilarie Matau, personaj urmuzian si autor de pagini urmuziene. Textul, intitulat O carte de o suta si ceva de pa-gini (desi are abia 26...) – aluzie autoreferentiala stravezie –, se incheie brusc, poate pe modelul lui Calvino din Daca intr-o noapte de iarna un calator, autorul mizind pe o strategie a frustrarii cititorului. Pentru ca strategia aceasta sa fie eficienta, e nevoie insa de „momirea“ cititorului printr-o naratiune cu totul si cu totul captivanta. Ceea ce nu se intimpla aici...

„Povestilor“ prilejuite de gasirea biletelelor si a manuscrisului incomplet al lui Ilarie Matau li se adauga doua episoade autonome, lipite evident artificial pe trupul si asa fragil al presupusului roman. Un asemenea episod e chiar primul capitol al cartii: o anecdota misogina avind-o ca protagonista pe o tinara bibliotecara care devine sterila sub influenta nefasta a prafuitelor carti din biblioteca. (Dar, sigur, nu misoginismul e problema aici...) Al doilea este istorisirea unei calatorii in Japonia, aventura din care personajul-narator retine cu deosebire scene scatologice, in ideea, cam pusteasca, de a soca, de a sfida.

in Scoala de mucenici si in textele sale din Povestiri mici si mijlocii, Calin Torsan adopta un discurs firesc, jucaus, (auto)ironic, neprimejduit de divagatii, mulat pe observarea faptului de viata si pe notarea precisa a acestuia. in Recycle BUN, gindind, pesemne, ca trece de la proza scurta la roman, autorul trece de la inregistrarea cinstita a concretului la debitarea de generalitati. Eseismul, de altfel, nici nu se potriveste formulei minimaliste a lui Torsan. E deplasat in context un pasaj ca acesta: „Dar avem datele necesare oricarei adaptari. Sartre spunea ca nici o situatie intilnita pe pamint nu poate depasi granitele umanului. Pentru ca este declansata de oameni si impartasita de ei“ (s.m.). Si „filozofarea“ personajului reciclator de nimicuri e cu atit mai suparatoare cu cit frizeaza – deloc (auto)ironic! – banalitatea crasa: „Ma intreb s…t care mai este sensul literaturii? Si cui i se mai adreseaza ea? Faptul ca am ajuns sa ne credem destepti foc, pentru ca il citim pe Coelho sau pe Dan Brown, este, in ceea ce ma priveste, unul inspaimintator. Este spoiala aia, care este cea mai rea, sub care crezi ca esti spiritual, profund, dar tu esti, de fapt, varza. Varza cu cartofi“.
Concluzia?! Recycle bin...