Prietena mea, tintuita la pat de o serioasa raceala, capatase obisnuitul dor al bolnavilor, tocmai de ceea ce este interzis.
– As vrea sa facem o plimbare, ofta ea…, lunga, parca au trecut ani de cind n-am mai vazut strada.
– Dar n-ai voie, incercai eu sa o linistesc.
– Medicii astia, ridica ea cu dispret din umeri. Ce-ai zice sa ma imbrac si sa iesim?
– Nu, facui eu ingrozit. Stai linistita. Ne vom plimba cu ajutorul poeziei. Va fi, iti garantez, o plimbare mai frumoasa decit…
– Mersi, replica amica mea imbufnata.
– Poetii tai zac in turnul de fildes si nu vad strada cu saptaminile… Cel mult, ai sa ma duci pe citeva ulicioare melancolice, „unde bate luna la feresti“, sau ai sa vrei sa ascult linga Demostene Botez „cintind o caterinca la coltul unei strade“.
– Dimpotriva, draga mea. Ai sa alegi tu. Uite o strada noua, industriala, din Apollinaire:
„J’ai vu ce matin une jolie rue dont j’ai
oublié le nom
Neuve et propre du soleil elle était
le clairon
Les directeurs des ouvriers et les
belles sténo-dactylographes
Du Lundi matin au Samedi soir
quatre fois par jour y passent…“.
…sau poate preferi o strada fara constructii, noua-nouta, chiar inca nebotezata. Uite o alee recent deschisa de Morgenstern:
„Ich bin eine neue Strasse
noch ohne Haus, o Graus
Ich bin eine neue Strasse
Und sehe komisch aus“…
– Vreau un bulevard amplu, cu vitrine de magazine, cu lume, cu tramvaie, cu siruri lungi de masini, hotari autoritara prietena mea. Dupa aceea vom vedea unde ne oprim.
– S-a facut! Uite un defileu intreg de strazi drepte cu o perspectiva extraordinara la capat, concepute de imaginatia lui Robert Desnos:
„Des longues avenues entre
des frondaisons
S’allongent vers la four où sommeille
une dame
Dont la beauté résiste aux baisers,
aux saisons
Comme une etoile au vent, comme
un rocher aux lames…“.
– Nu intelegi ca eu caut sufletul strazii, trepidatia ei? Perspectiva ta e pustie ca un circ fara spectatori; unde sint zgomotele, claxoanele, oamenii?…
– Ai rabdare. Esti doar bolnava. Incearca incet, incet sa te obisnuiesti cu harmalaia. Te sfatuiesc sa-ti astupi la inceput urechile. Citam din Walter Mehring, poetul metropolelor:
„Die Linden lang! Gallop! Galopp
Zu fuss, zu pferd, zu zweit!
Mit der Uhr in der Hand, mit’m Hut
auf’m kopp
Keine zeit! Keine zeit! Keine zeit!
Man Knutscht, man küst, man
ningt
Een Pneu zer plast, die Taxe springt!
Mit eemal kracht das Mieder…“.
– E cam greu de suportat – si prietena mea inchise ochii. Sa incercam ceva mai linistit, ma ruga ea incet.
– Bine, dar hai sa pornim. Aminteste-ti ce ne sfatuieste Pellerin:
„Fermons les romans d’aventures
Oublions le chien sur un pled
Et regardons les devantures
Où se complaisent les complets“.
Am luat-o de brat si porniram amindoi pe trotuarul imaginatiei. Cum ceasurile erau aproape de amiaza, talpile ni se infundau in asfalt. Eu recitam si amica mea comenta. Incepui cu Bulevardul Regentului din Bruxelles al lui Rimbaud:
„Plates-bandes d’amarantes jusqu’à
L’agréable palais de Jupiter
– Je sais que c’est toi qui dans
ces lierres
Mêles ton bleu presque de Sahara…“
– Ce frumos, facu ea incintata. Sa sedem, nu-i pe-aici vreo banca?
– Din pacate, uda, suspinai eu. Si dupa raceala ta… Intram acum in toamna… Si se aude tusea lui Laforgue:
„On ne peut plus s’asseoir tous
les bancs sont mouillés;
Crois-moi, c’est bien fini
jusqu’à la anée prochaine
Tous les bancs sont mouillés,
tant les bois sont mouillés.
Et tant les cors on fait ton ton,
on fait ton taine!…“.
Ca sa o smulg insa din atmosfera autumnala, o condusei din nou pe o strada comerciala, unde galantarele straluceau. Ii aratai fantoma lui Jehan Rictus, poetul mizeriei, cu un joben desfundat pe cap si un sacou peticit pe umeri si-i repetai cuvintele lui:
„Quand j’pass triste et noir,
qu’a d’quoi rire
Faut voir rentrer les bout quiers
Les yeux durs, la gueule en tir-lire
Dans leurs comptoirs
comm’des banquiers“.
Profitind de moment, i-am adaugat si versurile lui Voronca:
„Mai sint toamne si veri cu sgomote
in orase
Si uleiuri tirite in fluviul citadin.
Si frati
De-ai mei si de-ai tai care se veselesc
sau pling
Strazi marginase
Cu o mizerie fara scapare. Si inima
cazind istovita ca un brat…“.
Am batut vreo doua ore mahalalele. La un moment dat am cotit brusc pe o strada intunecoasa a lui Fundoianu. Se inserase. Eu recitam:
„Giste, cu pantofi galbeni, vin lent
dupa un zaplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele
cu gaz“.
– De ce ai apucat-o pe aici? intreba ea.
– Din superstitie. Sa nu ne intilnim cu mortul, replicai eu. Si-i aratai in departare convoiul funebru din poemele lui Philippide:
„Pe strada trece-un mort calic
Vintul sufla dupa dric“.
– E cam trist, ofta ea.
– Spuneai ca poetii mei zac in turnul de fildes. Sufletul strazii e aici si acolo. De altfel, toata atmosfera asta, cind se lasa seara si se intorc oamenii acasa, se anima, capata o agitatie, o poezie a ei proprie, in care se impleteste speranta cu mizeria. Asculta-l pe Fargue:
„Sur l’atlas enfumé, sur la courbe
vitreuse
J’ai guidé mon fenal au milieu
de mes frères
Les ombres commençaient le halage
nocturne
Le mètre, le ruban filaient
dans leur poterne.
Les hommes s’enroulaient autour
d’un devoir.
La boutique, l’enclume à l’oreille,
caussée,
La forge qui respire une dernière prise,
La terasse qui sent le sable
et la liqueur,
Rougissaient par degrès sur le livre
d’images.
Et gaènaient lentement leur place dans
l’église,
Un tramway souait en frôlent
les feuillages
Son harnais de sommeil
dans les flaques des rues
L’hippocampe roulait sa barque
et sa lanterne
Sur les pièges du fer et sur les clefs
perdues“.
Am luat apoi tramvaiul si am pornit spre casa. Se intunecase de-a binelea. Peisagiul, din fuga vagonului, parea dezlipit din Cendrars:
„Cerul tot animat, clipind din mii de
ochi imperceptibili.
Pupile, focuri multicolore, care
despica, impart, care insufletesc
elicele melodioase.
Un proiector lumineaza brusc afisul cu
«bebé Cadum».
Apoi sare sus, pe cer, unde face o
gaura laptoasa ca un biberon“…
– Te-ai stapinit pina aici, n-ai pastisat pe nimeni?, ma intreba ironic amica mea, aproape de coborire.
– Nu mai fac pastise, o asigurai eu. Dar asculta ce bine se potriveste la intoarcere acest mic poem de Jacob…
– Exact, spuse ea si continua fara a-mi da timp sa intervin:
„Ulysse lorgnant le feu de son village
Pleura trois jours et trois saisons
Juger Messieurs qui tronez
sur les plages
Moi, Bourtibourg au seuil de ma
maison
(Tous les chemins conduisent à Rome
Et tous les trames arrivent
à l’Hippodrame)
On peut compter les Squars et les allées
La pape lui-même nomma cette rue
secrète
Où tout parût un jour à bicyclette
Chevreux au vent. Ursule que
j’aimais…“.
Replica fu atit de prompta, incit gura mea cascata marturisi contemporaneitatii virtutile poetice ale amicei mele si convingerea ca nu e sanatos sa glumesti cu femeile.
Revista Literara,
An III, Nr. 34, 5 octombrie1947
Text transcris de
C. ROGOZANU

