OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Festivalul international de poezie de la Medana (Slovenia): Dnevi poezije in vina (Zile de poezie si vin), editia a VI-a, august 2002.
Participanti: Lee Ann Brown (SUA), Lidija Dimkovska (Macedonia), Mariusz Grzebalski (Polonia), Fabjan Hafner (Austria), Christine Hume (SUA), Jouni Inkala (Finlanda), Asko KÜnnap (Estonia), Tsanko Lalev (Bulgaria), Bartlomiej Majzel (Polonia), Melcion Mateu (Spania), Kres¡imir PintariC¡ (Croatia), Katja Plut (Slovenia), Simona Popescu (Romania), Edvins Raups (Lituania), Monika Rinck (Germania), Eleni A. Sikelianos (SUA), Michael Stauffer (Elvetia).


Despre Festivalul international de poezie de la Medana (Slovenia) merita sa se scrie. Merita sa fie cunoscut in primul rind pentru ca e altfel decit tot ceea ce am vazut prin alte parti – si pentru ca poate deveni un model.
Ideea i-a apartinut unui tinar si foarte cunoscut poet, Ales¡ S¡teger, iar succesul festivalului (infiintat in 1996) se datoreaza si echipei care-l ajuta – prietenii lui de la Editura Beletrina, poeti si prozatori, redactori in acelasi timp. Editura, de mare prestigiu in Slovenia, este parte a unui proiect cultural mai larg produs de Editura Student din Ljubljana. Un mic-mare concern, focalizat pe noile tendinte in literatura, dar nu numai. Beletrina a devenit o adevarata miscare culturala – pe linga publicarea de carti, sub egida ei se organizeaza lecturi pentru scriitorii publicati, expozitii, joint-venture-uri culturale, atragind in cercul ei si traducatori, muzicieni, pictori interesanti. Festivalul de la Medana este parte a acestui ambitios proiect.

Medana e un sat de dealuri impinzite de vita-de-vie. Nu seamana deloc cu ceea ce noi numim sat, cel putin din punctul de vedere al confortului in care traiesc „taranii“. „Cine o sa vina la lecturile noastre?“, l-am intrebat pe Ales¡ Mustar, traducatorul meu, in ziua sosirii in Ljubljana. „Cum cine? Taranii! Va asculta cu atentie, vorbesc apoi, dupa ce se termina festivalul, zile in sir despre fiecare poet, despre ce au auzit, care le-a placut mai mult, au parerile, preferintele lor. Au deja o experienta de sase ani. De sase ani asculta poezie europeana tinara“. Mi le-am imaginat o clipa pe tata Floarea, pe lelea Ionica sau pe mos Vasile dindu-si cu parerea despre una, alta, pe chestie de poezie si poeti! N-a fost deloc asa. Lelea Maria si mos Vasile nu mai exista pe-acolo. Si-apoi, „medanezii“ sint ei insisi un fel de poeti. Un interesant poem l-a spus, fara sa stie, un producator de vin care ne-a povestit cum „lucreaza“ vinul cu luna!

Asadar, an de an, pentru o saptamina, la sfirsitul verii, la Medana, toata lumea se pregateste trup si suflet: vin poetii! Casele, un fel de pensiuni, isi asteapta oaspetii. Aleks Klinec, patronul micului restaurant din „centru“, pregateste nu doar mincarea – si, bineinteles, vinul –, ci si terasa pentru vizionari de filme (cu si despre poeti) sau camerele spatioase care se vor transforma in sali de expozitie pentru lucrarile tinerilor plasticieni. Gradina casei lui Alojz Gradnik, poet din secolul trecut, devine, seara, locul de desfasurare al lecturilor publice (cind ploua – n-a fost cazul! – se muta totul „la castel“ sau intr-o cava). Atmosfera flower-power. Fatada casei, veche, inca nerenovata, devine rosie-violet-albastra de la reflectoarele colorate. Sub dudul batrin, care isi intinde neverosimil de mult crengile sprijinite de stilpi de lemn, stau asezate scaunele albe din fier forjat pentru poeti si canapeaua de matase rosie, veche, decorativa. Pe aceasta canapea s-a intins Lee Ann, cu miinile sub cap, ascultindu-si cu ochii inchisi unul din poeme tradus in slovena. Pe un alt perete al casei, pentru publicul sloven, se derula traducerea poeziilor, in slovena. In acelasi peisaj natural, statiile de amplificare, proiectorul, computerul la care lucra Dusan, atent la sincronizarea dintre voce si proiectie. In fundal, instrumentele muzicale ale grupurilor de muzicieni (rock, jazz, etno – toate tinind de miscarea alternativa!) care i-au insotit seara de seara pe poeti. Totul era ca intr-un teatru in aer liber, avind ca scena gradina, cu decoruri ca in, sa zicem, Livada de visini a lui Andrei Serban. Sau – totul – ca intr-un film, ca in Arizona Dream.

Seara de seara, lecturi publice. Veneau aici localnicii din imprejurimi, vorbitori de slovena sau italiana (granita cu Italia fiind la o aruncatura de bat), apoi o gramada de tineri sositi din toata tara cu corturile, precum si participanti la editiile trecute, nostalgici ai Medanei, multi traducatori (si poeti!). In spatele gradinii casei Gradnik se amenajase, pentru toata aceasta lume noua, un spatiu larg de campare. La Medana esti bine primit daca-ti place poezia. Totul e sa-ti aduci cu tine sacul de dormit. Dupa lecturi ne intilneam cu totii, pe terasele de la Klinec, la un pahar de vin. Aici se vorbea mult despre literatura, se ridea mult, mai ales. Te trezeai mereu alaturi de cineva interesant. Odata am vorbit o seara intreaga cu un tinar foarte inteligent, student, cum credeam eu, despre post-postmodernism, minimalism si multe altele. Ceva mai tirziu am aflat ca era unul dintre cei mai importanti critici ai tinerei generatii, el urma sa modereze discutia noastra despre poezie din penultima zi.

Intotdeauna mi-au placut intilnirile cu poetii, mai ales cu poetii tineri, care inca nu stiu cit sint de importanti – sau pentru care chiar nu conteaza chestia asta. Fata de intilnirile cu universitari, prozatori, critici literari, intre poeti intotdeauna se stabilesc niste relatii care-i fac sa fie solidari, o solidaritate frumoasa, adolescentina. Asa mi se pare. Conversatiile aluneca adesea in lucruri tulburatoare, desi aparent marunte. N-am simtit niciodata, la intilnirile dintre poeti, atmosfera aceea de semipromiscuitate si crispare pe care o descrie David Lodge in cartile sale cind vine vorba de „bagatorii in seama“ (fie ei si specialisti) de pe marginea literaturii. Cind sint impreuna, poetii creeaza un fel de situatii poetice. Intr-o noapte, in drum spre casa, ne-am ratacit. Ne invirteam intr-un adevarat labirint de vita-de-vie. Ascultam greierii „stereo“, vorba estonienei Ira, mergeam toti citi eram (sapte) ca in scena finala din Farmecul discret al burgheziei, o vreme nici nu ne-a pasat, vorbeam despre tot felul si rideam. Imi placea ce auzeam. In labirint. Intr-o zi, Asco mi-a povestit o scena neverosimila: asteptau, citiva, dimineata de tot, sa vada rasaritul soarelui. Elisanda, care studiase conservatorul, le cinta ceva cind a trecut pe linga ei un calugar tinar, un calugar budist imbracat in portocaliu, le-a spus ceva si a plecat („Trebuia sa ne fi vazut“, imi spunea Asco).

In ultima zi, pe drumul spre casa lui Klinec, unde ne astepta autobuzul spre Ljubljana, Melcion mi-a zis: „Uite muntii! Nu se vad decit foarte de dimineata. Altfel, in timpul zilei, ai crede ca-s numai dealuri pe-aici, numai dealuri vazind cu ochii“. Tot atunci am stat de vorba cu Edvins. Nu vorbise zile intregi cu nimeni, o facea pe abulicul. In seara lecturii lui isi citise poeziile in lituaniana, foarte incet, ca si cum ar fi facut-o numai pentru el, se oprea din cind in cind si zicea, tot ca pentru el: „It doesn’t matter“ sau „This is not important“ si sarea pasaje, le indeparta cu un gest al miinii. Am pornit o conversatie ciudata, atit de ciudata ca ne faceam amindoi ca nu sintem foarte atenti la ce spunem. La un moment dat, se intrerupea des, „cred ca intelegi“, repeta. Cind a folosit cuvintul „suflet“, a pus mina la gura sa nu-l auda altii, a ris incurcat ca foloseste o asemenea vorba, a dat din mina ca si cum ar fi vrut s-o alunge (in plus, nu era un cuvint al generatiei noastre, desi el inseamna mereu altceva!). In tara lui, Edvins e autor studiat la scoala. Nu-i pasa. El se opreste la lecturile publice si spune: „It doesn’t matter“. Toti il aplauda. Nu stiu daca lui ii place ca-l aplauda. It doesn’t matter.
In prima seara am vazut festivalul de la Medana de acum trei ani intr-un film facut de doi poeti. Mi-a placut mult, m-am gindit ca asa ceva as avea chef sa vad la cinematograf. Filme cu poeti, facute de poeti. Poetice prin umorul lor, prin nostalgia pe care ti-o provoaca pentru ceva netrait sau trait de altii. Nu stiu daca exista asa ceva, adica o astfel de nostalgie!

Pe linga lecturile de fiecare seara de la Medana, fiecare din noi a citit in alte orase ale tarii. Eu m-am nimerit la Maribor, puternic centru universitar, al doilea oras ca marime dupa Ljubljana. Am facut aproape patru ore pina acolo (practic, am traversat pe diagonala toata tara, impinzita de afise cu Festivalul de la Medana). Am citit intr-un club de jazz, plin de lume. Pe drum, si la dus, si la intors, am vorbit in masina (in total aproape opt ore!) despre literatura (dar asa cum numai poetii vorbesc despre literatura, ca niste oameni care vorbesc despre fapte cumva-cotidiene). Eram in masina cu Lee Ann, Bartek (Bartlomiej), Jouni si Nino, care facea pe soferul si prezentatorul nostru. Lee Ann il avusese profesor pe Allen Ginsberg, ea insasi facea acum cursuri de creative writing la o Universitate din America. Era insarcinata in luna a sasea. Dupa lectura ne-a tras dupa ea la un concert punk. O adunatura de zgomote, dar locul „underground“ era foarte interesant. La intrarea in baraca in care avea loc concertul era un stand de carti „underground“. De vinzari se ocupa Petra, o poeta traznita, „alternativa“ (cum ar zice berlinezii), cu parul rosu. Am luat de acolo o carte in engleza despre cyberfeminism si alta cu tatuaje din Oceania, aplicate pe fata.

Jouni, poetul din Finlanda, tacut la inceput, s-a integrat foarte repede grupului. Jouni e freelancer, traieste numai din scrisul de poezie, daca va puteti imagina asa ceva. Are acum o bursa de trei ani, pentru care nu trebuie sa faca altceva decit sa scrie, nimic altceva decit poezie. Presupun ca pentru finlandezi poezia e o treaba foarte serioasa. Bartek, polonezul, cel mai tinar dintre noi, lucreaza la radio, are un grup literar in Katowicze („nu semanam intre noi, imi spune, tocmai de-aia sintem prieteni“), face fotografii extraordinare, ii place mult sa calatoreasca singur prin tari exotice. Ultima oara fusese in Mongolia. Nino, soferul nostru, e redactor la o editura studenteasca. De la el am aflat o gramada de lucruri interesante despre ce se scrie in Slovenia. L-am rugat, rizind, sa-mi povesteasca niste romane mai noi. Mi le-a povestit in timp ce sofa, cu mici pauze, ca un poet (ce am aflat mai apoi ca este!). Mi-au placut romanele alea, asa cum mi le-a „spus“ el. Mi-ar placea sa-i pot citi odata in romaneste pe, sa zicem, Andrej Blatnik sau pe foarte tinara Polona Glavna.

Din cauza lecturii la Maribor am ratat masa rotunda despre poezie – si mai ales picnicul de dupa aceea. Michael, elvetianul, cu umorul lui devastator, mi-a facut un rezumat in care, luind peste picior globalizarea poetica, dar si inversul ei, mi-a spus ce reprezinta pentru el cuvintul „acasa“. Tema dialogului fusese Experiencing Home – Fantasizing the World.

Nu am loc aici sa scriu despre fiecare poet participant: despre Eleni, profesoara la celebra scoala de literatura Naropa (unde tinuse ore de creative writing si Ginsberg), care a scris, ca si mine, o carte cu vise si care, ca mine, scrie acum ceva „cu plante si animale“, despre Monika, pe care o intilnisem pe citeva afise si pliante care-i anuntau lecturile la Berlin, despre Cristiane, universitara „alternativa“ de la Eastern Michigan University, care ride tare si scrie despre singuratate, despre Lidia, care a trebuit sa-mi spuna, intr-unul din drumurile noastre in autobuz, nestiuta „poveste“ a literaturii macedonene de azi, despre veselul Fabjan, despre micuta Katja, despre Tsanko, despre Mariusz si Kresimir, despre Adam si despre Ales¡, despre toti ceilalti si mai ales despre senzatia aceasta poetica de „togetherness“ pe care n-am mai simtit-o din buna adolescenta... As mai fi descris niste „fotografii“ pe care le am in mintea mea si care fac concurenta fotografiilor derulate pe peretele-ecran in ultima seara, in timp ce se cinta o muzica sub dudul cel batrin. Dintre ele, doar un stop-cadru: citiva dintre noi, intr-o seara, dansind in gradina, ca dupa un paravan de naylon. Niste umbre colorate. Eu stiu despre umbrele astea ceva care ma face sa le indragesc.

Domnul H., traducator de la Viena, linga mine, la una din lecturi, imi spunea: „Deja ii poti vedea in unii dintre ei pe marii poeti de miine ai lumii, daca te uiti bine poti sa-i vezi“ (el nu se afla la Medana pentru prima data).
Nu stiu care din ei vor fi celebrii poeti de miine ai lumii. Pina una, alta, ei sint niste minunati poeti tineri. Atit de minunati pentru ca nici nu stiu cit de importanti. Ei sint, intr-un fel, prietenii mei de-o saptamina. O si vad pe Lee Ann cu o sfoara infasurata in jurul palmelor tinute la distanta, una in fata celeilalte, facind „string-objects“. Ma uitam cum trec ceilalti prin fata ei pe rind. Unul apuca sforile, modifica modelul, pentru ca urmatorul sa preia noua forma, sa o schimbe, sa i-o intinda celuilalt si tot asa... Se jucau si conversau si rideau. Ce multe fotografii le-am facut in mintea mea...