OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un mare actor european a citit din scrierile
unui mare autor european pe o scena
din Romania.

Stim ca prezenta dumneavoastra la Bucuresti, pentru o lectura scenica a unui text de Jean-Luc Lagarce, este posibila datorita unei scurte pauze de o saptamina a repetitiilor cu Cidul de Corneille pe care le aveti la Paris. Cum stau alaturi, simultan, cei doi autori in viata unui actor?
Exact asta este viata unui actor. Am pregatit lectura chiar in timpul repetitiilor cu Cidul. De altminteri, continui saptamina viitoare, cind revin la Paris, si timpul este destul de strins, pentru ca se apropie premiera. Pentru mine este o stare de normalitate si nu ma deranjeaza deloc sa fac aceste doua lucruri in paralel.

Cu promisiunea ca vom reveni la Cidul, as dori sa discutam mai intii despre intilnirea dumneavoastra, ca artist, cu opera lui Jean-Luc Lagarce.
Piesele lui Jean-Luc Lagarce imi sint cunoscute de foarte multa vreme si mai mult decit atit, cunosc bine echipa lui Jean-Luc Lagarce. De cincisprezece ani, joc cu Olivier Py, cu Elisabeth Mazev, Mireille Herbstmeyer, François Berreur. Cunosc toata trupa originala, ca sa spun asa, cea de La Roulotte, compania infiintata de Jean-Luc Lagarce la Besançon inca din studentie. Sintem camarazi de scena de multa vreme.
Pot spune ca sint foarte sensibil la opera lui Jean-Luc Lagarce. N-am avut pina acum niciodata ocazia sa joc un rol in piesele lui, dar sint sigur ca va veni si acest moment. Atunci cind mi s-a facut propunerea de a prezenta intr-o lectura scenica una dintre povestirile sale, am acceptat imediat. Le cunosteam bine pe toate si m-am bucurat foarte tare ca alegerea noastra comuna, a Institutului Francez, a traducatoarei aici de fata si a mea, s-a oprit asupra povestirii Calatorie la Haga, care mi se pare cea mai interesanta si mai ofertanta actoriceste dintre cele trei care compun volumul sau de povestiri publicat postum. A fost un vot in unanimitate si astfel „s-au coroborat“ lucrurile, ca sa folosesc un termen usor pretios, amendat intr-un fel de Jean-Luc Lagarce in aceasta povestire.

Va propun sa intram putin in amanunt si sa discutam despre acest text, o povestire care, in opinia mea, are un grad de teatralitate.
Sint de aceeasi parere, chiar daca, la o lectura cum a fost cea de la Teatrul Odeon, poate ca acest lucru nu se revela in toata dimensiunea sa. in schimb, se poate vedea foarte bine in spectacolul pe care François Berreur l-a montat cu Hervé Pierre. E o ocazie de a constata cit de bine sta in scena acest text. As zice ca este vorba despre o povestire monologata, iar monologul si monodrama sint genuri care apartin teatrului. Este un text care se poate monta, este extrem de ofertant pentru un actor si poate fi astfel auzit de spectatori.

Cum vi se pare formula de prezentare aleasa la Teatrul Odeon, cu doi actori, dumneavoastra si Ionel Mihailescu, care au spus, intercalat, pasaje lungi din text in franceza si in romana?
Este una dintre regulile de a face astfel de lucruri. N-as sti sa spun exact care e cea mai buna formula, cel mai bun echilibru de stabilit intr-o lectura bilingva. Cred insa ca a spune tot textul in franceza si apoi in romana ar fi oarecum plicticos. Desigur, daca acest lucru nu s-ar face in doua seri diferite, pentru publicuri diferite. Asa cum am procedat noi, cu lecturi intercalate, mi se pare mai viu. Cu exceptia muzicii. Nu mi-am dorit deloc sa fie muzica tot timpul, pe parcursul intregii lecturi, si m-a deranjat mult. Este singurul motiv pentru care nu sint foarte multumit. Ceea ce voiam eu prin lectura noastra era sa se auda muzicalitatea limbajului lui Jean-Luc Lagarce, frazele sale foarte lungi, fara sa puna puncte prea des si care se termina printr-o rezolutie ce explica in totalitatea sa intreg parcursul, excursul facut de la primul cuvint. Dar din cauza acelui pizzicato al contrabasului cred ca nu s-a simtit foarte bine acest lucru. imi pare rau ca n-am reusit sa ne intelegem de la inceput, sa stabilim exact care este rostul fiecaruia in aceasta prezentare, dar stiu ca sint lucruri care se mai intimpla cind pleci intr-o astfel de aventura. E drept ca mi s-a spus dupa aceea ca textul se auzea, dar continui sa cred ca ar fi fost mai bine daca ar fi fost numai patru interventii muzicale, asa cum intentionam, care sa sublinieze cele patru parti ale povestirii lui Jean-Luc Lagarce. Dar that’s life...

Finalmente, cred ca aceasta este o formula buna. Se poate si sa faci subtitrare, dar atunci nu se mai aude textul in traducere, valentele scenice ale cuvintului rostit, si de aceea n-as merge pe varianta aceasta intotdeauna.
Stiu ca ati intervenit in textul lui Jean-Luc Lagarce si as dori sa ne spuneti cum a fost experienta aceasta de lucru asupra textului, daca a fost dificil de taiat?
As vrea sa incep prin a spune ca am considerat necesar sa facem taieturi in text pentru aceasta ocazie. Altminteri, o lectura bilingva completa a textului ar fi durat peste doua ore si cred ca ar fi fost prea mult. Este singurul motiv pentru care am intervenit, iar faptul ca textul se publica va da posibilitatea celor interesati sa cunoasca partile care au lipsit din lectura.
Am lucrat mult si cu mare atentie la aceasta adaptare. Ceea ce mi-am dorit a fost sa pastrez nealterata structura textului. Am taiat citeva episoade care sint insa anecdote, in sensul etimologic al cuvintului, in interiorul povestirii lui Jean-Luc Lagarce. Am taiat unele, dar am lasat altele si am urmarit sa pastrez structura pina la sfirsit. Scena cea mare a spitalului din final am pastrat-o aproape in intregime, pentru ca ea da acel clou al povestirii, sensul ei. Abia aici, la sfirsit, intelegi ce inseamna acea jena la ochiul drept cu care incepe povestirea. Este aceeasi structura din frazele sale. E ca si cum in povestire ai fi avut numai virgule, numai paranteze, pina la punctul final cind intelegem exact enuntul initial. Povestirea incepe cu un acros, o ipoteza despre care nu stim bine ce este, apare recurent in povestire si abia la sfirsit se intelege. Acest lucru am vrut sa-l pastrez cu orice pret, pentru ca altfel n-ar fi avut nici un sens, in aceasta constructie sta greutatea povestirii Calatorie la Haga.
A fost o munca de regizor, aceea de a alege ce vrei sa pastrezi din text, ce vrei sa povestesti cu el, dar a fost in acelasi timp si optiunea interpretului, a actorului.

intr-adevar, sa ne concentram putin asupra actorului Philippe Girard si va propun sa facem o scurta incursiune in cariera dumneavoastra de pina acum si poate sa vorbim putin si despre viitorul apropiat, despre proiectele in care sinteti angajat.
Inca de la debut, am avut sansa si privilegiul unor intilniri speciale si de lunga durata in cariera mea. Am avut inca de la inceput sansa sa fiu elevul lui Antoine Vitez si apoi sa joc in regia sa timp de opt ani, pina la moartea lui. De atunci, traiesc ceea ce as numi o serie de aventuri teatrale cu artisti cu care lucrez de mult timp. Este o fidelitate reciproca de lunga durata intre noi. Cu Olivier Py lucrez de 15 ani, cu regizorul Stéphane Braunschweig, directorul Teatrului National de la Strasbourg, lucrez de 12, iar pe Alain Oliver, regizorul cu care repet Cidul de Corneille acum, l-am cunoscut in 1986 si de atunci lucram cit de regulat cu putinta, in functie de angajamentele noastre. Sint amicitii artistice considerabile, care ne permit – pentru ca ne cunoastem bine si ne apreciem mult – sa ne asumam riscuri si sa montam opere teatrale imposibile. Alaturi de acesti artisti, am trait cele mai frumoase aventuri teatrale, eroice, as putea spune. Am sa va dau doar un exemplu. Cu Olivier Py, in calitatea sa de proaspat director al Teatrului Odeon de la Paris, ne pregatim pentru Orestia de Eschil care va fi montata stagiunea viitoare in integralitatea sa. Nu e putin lucru, pentru ca va fi un spectacol de noua ore. Stiu ca vom lucra cu foarte mare placere si sper sa impartasim aceasta placere si publicului, asa cum am facut-o de nenumarate ori pina acum.

Care este locul dramaturgiei contemporane in cariera dumneavoastra, stiut fiind ca ati jucat roluri precum Peer Gynt si Brand in texte de Ibsen, ca sa nu citez decit doua dintre marile partituri pe care le-ati creat?
Dramaturgia contemporana ocupa un loc central, in primul rind pentru ca lucrez cu Olivier Py, am jucat in toate piesele sale. Dincolo de asta, intotdeauna am aparat dramaturgia contemporana. Cind eram cu Stéphane Braunschweig la Teatrul National de la Strasbourg, am tinut mult sa continui sa lucrez cu Olivier Py si de aceea Stéphane Braunschweig a montat una dintre piesele sale, L’Exaltation du labyrinthe.

As vrea sa fac o precizare care mi se pare importanta. in teatrul francez cred ca trebuie facuta o distinctie foarte importanta intre doua categorii de regizori. Exista una, din care face parte si Stéphane Braunschweig si pe care eu o numesc, cu tot respectul, una a regizorilor hermeneuti. Sint aceia care reiau textele clasice, le reexamineaza cuvint cu cuvint, fac o munca de filolog si de filozof totodata si ajung la spectacole sublime. Exista apoi o a doua, in care l-as incadra pe Olivier Py. Este vorba despre cei care lucreaza in teatru, pe scena, ca el, spre exemplu: pornind de la propriile sale texte, face ceea ce mie mi se pare a fi lucrul cel mai necesar, si anume promoveaza textul nou. Cred ca promovarea poetilor de astazi este garantia teatrului de miine. A-i sustine pe clasici este intotdeauna interesant, dar nu cred ca putem face asta daca nu sustinem in acelasi timp si dramaturgia noua. Nu are nici un sens. Nu neg rolul regizorilor care la inceputul secolului al XX-lea au reexplorat clasicii, dar cred ca poetii – precum Jean-Luc Lagarce, Olivier Py si multi altii – sint cei care inventeaza teatrul si nu regizorii. Sa nu confundam rolurile.

Si cum Jean-Luc Lagarce este unul dintre poetii de frunte ai dramaturgiei franceze contemporane, v-as ruga sa ne spuneti care credeti ca este actualmente locul sau in acest peisaj.
Este foarte emotionant sa vezi ce se intimpla astazi cu acest autor. Stim cu totii ca in ultimii ani ai vietii sale a fost recunoscut ca regizor, datorita montarilor sale aparte, care au avut si un mare succes de critica si de public. Ca autor insa, a fost mult mai putin apreciat. Iar pentru Olivier Py, spre exemplu, care i-a fost tovaras de drum multa vreme, aceasta notorietate postuma este o uimire continua si o multumire extraordinara. De altminteri, este destul de ciudat pentru ca nimeni n-ar putea sa spuna exact cum s-a intimplat asta. Constatam astazi ca este autorul francez cel mai jucat dupa Molière, ceea ce nu e putin lucru, pentru ca Molière este foarte mult jucat, dar nu putem spune exact cum s-au petrecut lucrurile. Anul acesta e de inteles, pentru ca este omagiat in cadrul Anului Lagarce, ceea ce a permis multor persoane sa descopere opera sa teatrala mai bine, chiar daca integrala textelor sale a fost publicata deja de mai multi ani la Editura Les Solitaires Intempestifs.

Nu stiu insa ce se va intimpla peste cinci sau zece ani si ma refer aici la cit de mult si de des va mai fi jucat. Cu siguranta insa nu va fi uitat, Jean-Luc Lagarce va deveni un clasic, va intra in repertoriu si va fi jucat cu regularitate. De altminteri, din experienta mea de membru in jurii de admitere a candidatilor in scolile superioare de actorie, am constatat cu placere ca deja au aparut tineri aspiranti care pregatesc pentru examen fragmente si monologuri din piesele lui Jean-Luc Lagarce. Cind se intimpla asa ceva inseamna ca opera si-a gasit deja locul in literatura teatrala. Dar nu ma pot impiedica sa fac o comparatie cu Bernard-Marie Koltés. Dupa moartea sa, gratie lui Patrice Chereau, Koltés a intrat in repertoriu, este studiat in liceu, dar i se monteaza mult mai putine piese astazi decit imediat dupa moartea sa.

Acesta este cumva paradoxul succesului. Si la fel de adevarat este ca in teatru exista cicluri. Sint momente cind intr-un singur an se monteaza zece piese ale unui autor. De ce zece si toate odata? Nimeni nu prea stie sa spuna. Pur si simplu asa este. Ma feresc sa spun ca sint mode, cred ca sint cicluri. imi vine insa sa cred ca la un moment dat si despre Jean-Luc Lagarce se va vorbi mai mult in strainatate decit in Franta.
Dar, deocamdata, sintem in plin fenomen Jean-Luc Lagarce si este foarte bine, pentru ca scriitura sa este una de anvergura. Citeva dintre piesele sale vor continua sa fie jucate, interogate. Este o opera care va rezista cu siguranta la proba timpului.