OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

The Victorians. An Anthology of Poetry and Poetics
Edited by Valentine Cunningham. Blackwell Publishers, Oxford, 1999,
1108 p., f.p.


In urma cu citeva luni, prestigioasa editura Blackwell a publicat o antologie impresionanta de poezie si poetica victoriana (peste o mie de pagini la corp mic de litera), sub ingrijirea cunoscutului istoric literar Valentine Cunningham, profesor la Oxford si autor al citorva monografii critice de referinta (cum ar fi British Writers of the Thirties sau In the Reading Gaol: Postmodernity, Texts and History). Tomurile de acest tip au devenit oarecum traditionale in spatiul cultural anglo-american, functionind ca instrumente de lucru indispensabile pentru specialistii diverselor perioade literare ori segmente de civilizatie. Ele tind sa fie exhaustive si sa creioneze – cit mai convingator posibil – profilul intelectual si estetic al unei epoci istorice. Se poate spune, fara teama de exagerare, ca, intr-o lume postmoderna, a informatiei culturale coplesitoare, astfel de antologii inlocuiesc, la limita, rafturi intregi de biblioteca, oferind cititorului, totodata, un spectru larg de comentarii exegetice si istorice. Ani intregi de epuizare fizica si nervoasa, petrecuti in labirinturi textuale alexandrine, se comprima aici (benefic pentru studentul in litere) pe citeva mii de pagini organizate cu profesionalism. Intr-un fel, literatura pare sa se adapteze, simbolic, rigorilor civilizatiei postindustriale.

Titlul ales de Cunningham – The Victorians – are o conotatie reformatoare. Victorianismul, ca poetica si tipologie culturala, se articuleaza in jurul romanului si nu al poeziei. Cel putin asa considera majoritatea expertilor si, de aceea, initiativa editorului seamana cu o provocare. La inceputul secolului al XIX-lea, impactul liric al romantismului englez (absolut stralucitor prin Coleridge, Byron, Shelley si Keats) este atit de puternic, incit creatia poetica trece printr-o faza de stagnare, tradusa psihanalitic – in termenii lui Harold Bloom – ca „angoasa a influentei“, o teama estetica de grup ca orice construct al genului nu ar face decit sa imite, invariabil, opera parintilor fondatori. Prin urmare, romanul cunoaste o inflorire fara precedent, simpla insiruire a numelor reprezentantilor sai spunind mai mult decit comentariul critic propriu-zis: Dickens, surorile Brontë, G. Eliot, Hardy, James, Conrad, Wells, Meredith. Poezia devine, aparent, o categorie artistica secundara, unii poeti renuntind ilustrativ la ea si „reprofilindu-se“ ca romancieri (cazul lui Th. Hardy ramine elocvent in acest sens). Nici nu trebuia ceva in plus pentru ca prejudecata culturala sa se instaureze profund, nu doar in mecanismul psiho-istoric al canonului, ci chiar la nivelul subconstientului comunitar. Identitatea victoriana a literaturii s-a suprapus neconditionat cu epicul, poeticul fiind cel mult o variatiune mimetica pe temele fundamentale ale romantismului sau, oricum, un gen minor al momentului.

Antologia de fata – lucru vizibil inca din titlu – sugereaza contrariul. Exista indubitabil un „victorianism“ al poeziei, grefat pe opere de prim rang si – poate chiar mai important – pe o ideologie poetica puternica, originala, incontestabil autonoma din punct de vedere cultural. Numarul celor inclusi in volum (peste o suta) demonstreaza vitalitatea genului liric in epoca si inconsistenta stereotipului exegetic, conform caruia „complexul romantic“ nu ar fi fost depasit. Avem acum diversificarea poeziei intertextuale, a interogatiei intelectuale si a reconstructiei (parabolice) a unor mituri esentiale, prin Tennyson, Morris, Swinburne si, mai tirziu, in pre-modernism, Yeats. De asemenea, se observa o intensificare a ironiei, a parodiei si a desacralizarii poetice (elemente anticipatoare ale „revolutiilor“ estetice din secolul XX) in operele lui Browning, Rossetti sau Oscar Wilde.

„Psihologizarea“ demersului poetic si deconstructia auctorialitatii in interiorul semioticii textuale – asa cum se intimpla, uneori, la Arnold si la majoritatea pre-rafaelitilor – anunta inovatiile simbolistilor si, mai apoi, pe cele ale suprarealistilor europeni, marcind simultan miscarea poeticului dinspre egocentrismul romantic catre scriptocentrismul modernist. De aceea, constient de importanta prezentarii organice a tuturor acestor transformari, Cunningham a ales textele poetice cele mai reprezentative – de la The Palace of Art al lui Tennyson, My Last Duchess al lui Browning si The Scholar Gipsy al lui Arnold pina la The House of Life al lui Rossetti sau The Lake Isle of Innisfree al lui Yeats –, incercind conturarea unui saeculum victorian, prin intermediul experimentului liric. Nu lipsesc insa articolele teoretice, poiesis-ul propriu-zis, cel care confera soliditate si identitate culturala intregii epoci. Printre ele pot fi mentionate studiile lui John Ruskin (este inclus remarcabilul Of the Pathetic Fallacy), prefetele lui Matthew Arnold, Notes on Form in Art de George Eliot, How I Became a Socialist al lui William Morris, articolele ideologice si critice din The Germ, semnate de liderul prerafaelit Dante Gabriel Rossetti, citeva note culturale ale victorianului emigrat in SUA, Robert Louis Stevenson (autor al celebrului Dr. Jekyll and Mr. Hyde), si The Symbolism of Poetry al lui William Butler Yeats. Cu alte cuvinte, un intreg arsenal metodologic, ce da distinctie poeziei victoriene in varianta de fenomenalitate estetica suficienta siesi.

Luind doar citeva exemple la intimplare, as vrea sa subliniez caracterul profund al mutatiilor artistice care au loc in mentalitatea poetica a acestui timp. Probabil ca unul dintre textele de pionierat ale liricii britanice din secolul al XIX-lea este Ulysses al lui Alfred Tennyson, monolog intertextual, articulat simbolic pe Odiseea lui Homer. Poemul (inclus in antologie) reprezinta un raspuns alegoric la The Lotos Eaters (ocolit, din pacate, de catre Valentine Cunningham), alcatuind impreuna o radiografie culturala a alienarii victoriene. Investigatia metaforica a autorului are un caracter preponderent psihologic, legindu-se de pierderea identitatii individului si comunitatii, intr-o societate traumatizata de tranzitia spre industrializare. Experimentul textual ramine intrutotul insolit pentru mijloacele estetice ale literaturii post-romantice. Poetul realizeaza mutatia „feno-textuala“ (cu un concept al Juliei Kristeva) de la drama antica a mortii „eroului“, prin epuizarea (fizica si psihica) a „persoanei“, spre ideea instrainarii individului (industrial) intr-un univers pe care, in mod fatal, nu-l mai poate controla. Sugestia culturala nu se afla cu nimic mai prejos decit cea din romanele dickensiene – construite, tematic, cam dupa aceeasi reteta tipologica – dar, neconditionat, oricind intra in discutie problema antropologica a depersonalizarii individului victorian si reflectarea ei in literatura, ultimele devin punctul de referinta si interes al majoritatii cercetatorilor.
Multe dintre textele poetilor victorieni discuta, neasteptat de sofisticat, relatia fenomenologica dintre arta si realitate si, in primul rind, felul in care lumea ajunge un accesoriu reprezentational al artefactului poetic.

Din punct de vedere mental, convingerea aceasta (generalizata, s-ar parea, in epoca, fapt demonstrat de multitudinea dezbaterilor in jurul ei, de la Browning, Arnold si pre-rafaeliti pina la Hopkins, Housman si membrii controversatului grup The Rymers’Club) ne situeaza in plin modernism, mai exact in interiorul conceptiei „texistentiale“ despre functia literaturii, conform careia unica expresie cognitiva a intelectului ramine arta. Faimosul „monolog dramatic“ al lui Browning – My Last Duchess – focalizat, similar, pe un personaj istoric (maleficul Duce de Ferrara) implica, dupa regulile parabolei, faptul ca arta substituie realitatea in trei trepte succesive: reprezentationala (in varianta de „cod“ al realitatii), criptica (in postura de „cifru“ al realitatii) si simbolica (in forma de „echivalent“ al realitatii). Prologul la The Earthly Paradise (o adevarata ars poetica) al lui William Morris instituie, de asemenea, functia transfiguratoare si, in acelasi timp, transistorica (transreala) a poeziei, atasata de catre critici, ulterior, tipologiei culturale numite escapism (evazionism), dominanta in secolul pierderii (schimbarii) de identitate. Conceptul de inscape (obtinut din „landscape