OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Indiferent dacă e luat în considerare registrul tematic, tehnic sau figurativ, miza se schimbă frecvent. De la „etica grunge“ (titlul unui întreg ciclu încartea micilor invazii, Editura Cartea Românească, 2008) înapoi la Lennon, de la recuperarea copilăriei, cu universul ei marcat în aceeaşi măsură de graţie şi abjecţie, la prefigurarea unei apocalipse biologice sau electronice, de la un anume misticism, o anume credinţă în rău şi posibilităţile lui infinite de manifestare la practicarea mesajului social, fiecare dintre aceste mize rezervîndu-şi desigur discursul şi forma de prezentare adecvate, în poezia lui Ştefan Manasia distanţele măsoară abia un pas. Şi totuşi, deşi judecate la rece, lumile manasiene par să fie (prea) uşor decantabile, deşi straturile par să se sedimenteze (prea) cuminţi, nu este vorba aici despre un nedorit eclectism. De la baza reprezentată de copilărie, minunat surprinsă în amplul poem în secvenţe Ostroveni, reluat nu fără upgradări din volumul de debut (amazon şi alte poeme, Editura Tritonic, Bucureşti/Cluj, 2003), dar şi în cîteva poeme proaspete, precum superbul Dovleci (un adevărat tablou de Van Gogh), la prezentul cianotic din poemele sociale sau ecologice, care conţin cînd o perspectivă „locală“, cînd una mai largă, globală, sau chiar, alteori, un viitor postuman, nu se poate vorbi nici despre o încorporare într-o viziune unică, într-un melanj armonic corespunzător unei perspective superioare de secol XXI (care, nu-i aşa?, stă pe umerii tuturor secolelor).

 

Hidră cu mai multe capete, toate hiperspecializate, poezia lui Ştefan Manasia trădează la control aceeaşi instanţă intelectuală, care se impune implacabil dincolo de orice tribulaţie, urgenţă, revoltă, detaşare sau dezgust afişate. Cu alte cuvinte, Ştefan Manasia este un adevărat maestru al instrumentaţiei, dar şi un excelent interpret, excelînd atît în poemele care amintesc de prestidigitaţia lexicală a lui Mircea Cărtărescu (Ornitopter, care de fapt îi este dedicat lui Şerban Foarţă,Morpho Electra, Sucursala religii sau secvenţa 12 din Ostroveni, care nu exista în amazon) sau a lui Şerban Foarţă (Podurile din Madison County), cît şi în cele de substanţă neoexpresionistă, un astfel de exemplu fiind Periferia: „N-am mai avut curaj şi deodată inima s-a-nnegrit,/ Am traversat aleile în paragină/ dar îngerii locului înfăşuraţi în cîrpe şi împuţiţi/ nu m-au mai privit, ca odinioară, cu ochi albaştri“.

Şi totuşi, trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte regret faptul că Ştefan Manasia se dedică din ce în ce mai mult lumii exterioare, lumii politice pînă la urmă, în detrimentul celei intime, că preferă să survoleze teritoriul, în loc să-l străbată la pas, ca altădată periferia de-a lungul Someşului Mic. Deşi multe dintre aceste poeme, care trimit la buletinul de ştiri şi prin intermediul cărora ni se oferă mostre grăitoare ale dezumanizării care defineşte secolul al XXI-lea, sînt de o frumuseţe de necontestat, pînă la urmă ceva parcă le lipseşte, în comparaţie, de exemplu, cu Ostroveni, unul dintre cele mai frumoase poeme româneşti scrise în ultimii zece ani.

Dar iată o minicolecţie: „Asemenea dragonului/ de Komodo/ otrăveşti aerul/ pe care-l respirăm/ apa pe care o bem/ cuvintele pe care/ mi le şopteşti/ la telefon// gelozia ta azi/ elicopterele/ -ncărcate cu napalm ieri/ coborînd/ cu indiferenţă tehnologică/ peste jungle şi orezării“ (Collapsed in Love); „cum doarme cimpanzeul autist/ în «Le Jardin Zoologique»/ şi cum freamătă întreaga fire/ între firele gardurilor electrice: arhipelaguri şi mlaştini hi-fi/ grădinile viitorului/ supremaţia maşinilor metrosexuale/ bufniţa şi flamingii pinguinii tribali/ sirenele de pe ambulanţe/ ghidează bătrîni canceroşi/ spre azil şi euthanasie“ (Cum doarme cimpanzeul autist); „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/ în colanţi leopard/ adolescent senect/activînd foamea// intrare-n Băile Griviţa:/ banda roşu cu alb/ protejează/ buldozerul valsînd/ în moloz// cineva se combină pentru lunch/ corpul meu este hidos/ şi etanş“ (Din Orient) şi aş mai putea adăuga, de exemplu, poemul Cîntă acum şi altele…

 

În mod paradoxal, o anume răceală persistă în cele mai multe dintre aceste poeme cu miză socială, într-o mai mare măsură în cele în care se vorbeşte de impozitarea pensiilor, de condamnarea popilor satanişti sau de micşorarea concediului maternal, subiecte de top mult timp la noi, sau în cele ecologiste precum Două frunze de coca pe oceanul înstelat, în cele care condamnă cultura capitalistă avidă de spectacole groteşti, gen concursurile de miss pentru copii, sau în cele care dau glas, de exemplu, unui ofiţer din Vietcong, răceală care dispare însă imediat ce privirea este exersată mai de „aproape“, ca în acest superb mic poem din ciclul Antwerpen: „picioare de egretă/ înfipte-n cizmuliţe/ impermeabile;/ în spinare,/ deasupra pelerinei,/ din celofan,/ ghiozdanul/ e o glumă burgheză“ (Rememorează) sau ca în (Roses). Într-un fel, după toată povestea cu postmodernismul, care a cultivat, şi a făcut-o cît se poate de insistent, teoria conspiraţiei, pulverizînd conţinuturi şi dizolvînd sensuri, era de aşteptat să urmeze astfel de încercări de repunere în ordine, de reasumare a macroistoriei. Viaţa personală (sau microistoria), vedeta de altădată, pare necesar să treacă o vreme în umbră, atunci cînd nu se încearcă, mai inspirat (cum se întîmplă uneori şi aici), să i se confere plusvaloare de simptom pentru boala secolului.