OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre studiul din 2001 al Ilinei Gregori dedicat perioadei berlineze a lui Eminescu am scris la apariţia lui (în Observator cultural, nr. 145) şi, recitindu-mi textul, constat că nu am a mă revizui. Însă extensia sa într-un volum dedicat incidenţelor culturale germane din opera şi biografia eminesciană mă face să revin dintr-un alt unghi asupra subiectului... Spectaculoasă şi erudită, pasionantă la lectură ca un roman detectiv-hermeneutic de tip Umberto Eco, cartea a primit de curînd Premiul pentru critică al USR pe 2008, dar a rămas relativ puţin discutată.

Ilina GREGORI, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Colecţia „Revizitări“, Bucureşti, 2009, 336 p.

 

Renunţînd la cele trei studii despre Eliade şi adăugînd 180 de pagini noi despre Eminescu (încă două „părţi“, de fapt, una – urmărind traseele real-imaginare ale poetului Între Berlin şi Charlottenburg, cealaltă – developînd în perspectivă filmul unei zile-cheie: „Bucureşti, 28 iulie 1883“, plus un „Epilog“ despre relaţia cu filozofia/ etica lui Schopenhauer), autoarea îşi extinde metodele de lucru – parabiografia şi onirobiografia – către alte aspecte ale raporturilor poetului cu Germania şi cu matricea ei formativă. Premisele sînt spectaculoase. Pe urmele unei sugestii neexploatate a lui Petru Creţia, Ilina Gregori denunţă drept artificială împărţirea scrierilor eminesciene în „antume“ şi „postume“. În fapt, Eminescu nu a consimţit niciodată la editarea Poesiilor sale de către Titu Maiorescu... Mai mult decît atît – inferează abrupt autoarea – poetul nu şi-a privit niciodată textele ca „produs finit“, ci ca variante susceptibile de infinite rescrieri în vederea atingerii „perfecţiunii“. Aşa stînd lucrurile, opoziţia pe care Ion Negoiţescu şi-a întemeiat cea mai importantă relectură postbelică a poeziei eminesciene devine problematică, iar examenul filologic al textelor şi critica lor „genetică“ redevin esenţiale în receptarea unei opere prin excelenţă „deschise“, procesuale. Textele literare şi paraliterare (inclusiv traduceri, glose sau însemnări de la cursuri, note de lectură, excerpte de tot felul) comunică într-o vastă reţea „transtextuală“ (în termenii lui Gérard Genette), luminînd altfel personalitatea autorului lor. O atare propunere, radicală, dar seducătoare, legitimată prin varii trimiteri – de la estetica romantică a lui Fr. von Schlegel, via C. Noica, la teoriile textului formulate de Barthes, Foucault, Kristeva, Eco ş.a.m.d. –, solicită însă unele corecţii: ar trebui să distingem, cel puţin, între textele cărora Eminescu le-a dat gir publicîndu-le în periodicele vremii, şi cele rămase pînă la sfîrşit în laboratorul intim al manuscriselor sale.

 

Lansînd, provocator, întrebarea „Ştim noi cine a fost Eminescu?“, Ilina Gregori dă un răspuns personal problemei „morţii/ întoarcerii autorului“, a cărui existenţă spectrală poate fi reconstituită imaginar prin relectura, reinterpretarea şi recontextualizarea tuturor urmelor textuale disponibile. Metoda istorist-biografică apare astfel resuscitată prin lectura minuţioasă a contextelor şi aproximarea impactului lor asupra genezei textelor. Cu precizarea că însăşi biografia autorului se cere privită ca un uriaş intertext... Pe de altă parte, demersul „genetic“ reformator al Ilinei Gregori evită, prudent, instrumentele criticii literare, alegîndu-le pe cele – reconstitutive – ale filologiei, hermeneuticii şi comparatismului cu deschideri istorice, filozofice, psihanalitice sau antropologice. Autoarea nu are în vedere o „relectură“ estetică, precum cea (incitantă) a lui Ion Negoiţescu sau cea (eşuată) a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică..., ci, oarecum ca în cazul lui Iulian Costache, îşi propune să recondiţioneze abordările exegeţilor, istorici literari, biografi şi editori. În plus, depăşind dihotomiile „antum“/ „postum“, „viaţă“/ „operă“, Ilina Gregori pledează ferm pentru recuperarea unui Eminescu „viu“ şi „întreg“. În cazul prozei publicistice, receptarea strict estetică introdusă de I. Negoiţescu e considerată, pe drept cuvînt, „insuficientă, ba chiar deplasată“. În schimb, în secvenţele ample dedicate Avatarilor faraonului Tlá – proza descoperită, editată şi botezată de G. Călinescu, care şi-a elaborat în jurul ei teza de doctorat – opţiunea apare cumva frustrantă: „Nu-mi propun să adaug o lectură nouă, integrală, la cele pe care Avatarii le-a cunoscut deja, deşi numărul acestora a rămas redus. [...] Mă limitez [...] la cîteva observaţii de ordin nu numai exegetic, ci şi metodologic, legate cu precădere de secvenţa egipteană, pentru a formula, plecînd de aici, întrebările mai generale pe care, după părerea mea, le suscită în ansamblul lui acest straniu torso“.

 

Ce-i drept, alegînd ca studiu de caz acest text elaborat la Berlin, Ilina Gregori se situează într-un „nod“ privilegiat al identităţii eminesciene, decolînd de aici în toate direcţiile: spre ambientul modelator al Muzeului de Egiptologie din centrul Berlinului şi spre acela al locuinţei lui Eminescu de la periferia tihnită a oraşului (strada Orange, nr. 6), cu tot backgroundul cultural-istoric al locului... Dar şi spre examinarea ideilor poetului despre mythos şi logos (foarte asemănătoare celor ale lui Nietzsche) sau spre problematizarea relaţiei dintre identitatea metafizică a individului şi lipsa lui de memorie a existenţelor anterioare (cazul avatarului amnezic al lui Tlá seamănă izbitor cu acela al personajului din nuvela eliadescă În curte la Dionis). Din păcate, voinţa de a fi în răspăr cu tradiţia canonică produce şi unele derapaje. Pornind de la o scrisoare a lui Eminescu către o necunoscută berlineză, în care acesta se închipuie ca faraon îndrăgostit de o „Rodope“ din Egiptul Antic, Ilina Gregori se înverşunează – pe pagini întregi – să combată punctul de vedere al lui G. Călinescu şi al posterităţii sale interpretative, potrivit căreia textul în cauză (intitulat de alţi editori Aur, mărire şi amor) ar ilustra „un caz de metempsihoză“. E adevărat că termenul „avatar“ nu face parte din vocabularul eminescian, iar apropierile de nuvela Avatar a lui Th. Gautier nu privesc metempsihoza. Dar a nega interpretarea prozei în cauză prin prisma respectivei concepţii indiene pe motiv că egiptenii, cu al lor cult pentru mumii şi piramide, nu credeau în migraţia sufletelor, nu e numai greşit, ci şi flagrant constrazis de autoarea însăşi în capitolul despre Eminescu şi Schopenhauer.

 

În definitiv, concepţia asupra metempsihozei ca variantă simplificată a palingeneziei – frapantă în poemul „berlinez“ Ta twam asi – vine la poetul nostru dinspre autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare, iar faptul că egiptenii nu credeau în ea (lucru care se poate discuta...) nu înseamnă că Eminescu nu-şi putea pune „eroul“ faraon în ipostaza de „avatar“. Şi apoi, nici celelalte ipostaze pămînteşti ale lui Tlá nu credeau în metempsihoză... Pornind de la o secvenţă puţin discutată din Archaeus (fragment cu multiple variante în română şi germană), dar şi de la o însemnare olografă a lui Eminescu privind traducerea numelui copt „Tlas“ ca „limbă, cuvînt“, Ilina Gregori face o lungă şi erudită incursiune prin arcanele egiptologiei germane de secol XIX şi a cursurilor lui Richard Lepsius spre a arăta că obscurul faraon aparţine vechiului Egipt, în timp ce mult mai cunoscuta Rhodopis aparţine unei epoci mult mai tîrzii. Un asemenea anacronism, căruia i se adaugă şi alte „enormităţi care ar face de ruşine pe orice elev de liceu“ (grădini suspendate în Memfis, subterane acvatice ale unei piramide în plin deşert nubian etc.), pare să o oripileze pe autoare, contrariată de naivităţile unui student atît de avizat în egiptologie... Numai că Ilina Gregori cade aici în eroarea pozitivistă a lui Gh. Panu şi a junimiştilor care-i reproşau lui Eminescu neverosimilitatea cadrelor istorice din Sărmanul Dionis. Or, ştim prea bine: Eminescu nu şi-a propus niciodată să scrie o proză istorico-documentară, cu respectarea scrupuloasă a verosimilităţii! Ceea ce primează în textele sale e libertatea vizionară, „sincretică“ a imaginarului personal, în a cărei logică „onirică“ nu există nici o incompatibilitate între Egipt, grădinile suspendate şi metempsihoză, de pildă, sau între goţi şi geţi (ca în Memento mori). Următorul pasaj al Ilinei Gregori, de la p. 159: „«Tema generală a povestirii este metempsihoza», repetă Perpessicius patruzeci şi cinci de ani după Călinescu, în introducerea la volumul de proză din ediţia Operelor (1977)“, conţine, în plus, o exprimare nefericită, dacă nu chiar o gafă: căci în 1977 bietul Perpessicius nu mai putea „repeta“ nimic, fiind mort de şase ani. Iar de la apariţia Operei lui Mihai Eminescu (1934) trecuseră, în 1977, doar 43 de ani...

 

Foarte interesantă este, în schimb, interpretarea Avatarilor... sub semnul „Poveştii“ ca dramă metafizică a identităţii individuale, chiar dacă speculaţiile postmoderne privind limbajul şi cele despre onomastica rezonantă a personajelor (Tlá, Baltazar, Alvarez) frizează delirul hermeneutic. Oricum, de fiecare dată cînd Ilina Gregori reconstituie istoria şi ambianţa locurilor străbătute de Eminescu – sondînd aspecte legate de politica şi economia berlineză, de genealogia Hohenzollernilor şi de relaţiile diplomatice ale Germaniei şi României, de egiptologie, muzeologie, urbanism şi viaţă universitară berlineză, evaluînd speculativ impactul ambianţei germane asupra concepţiei studentului şi diplomatului cultural de serviciu, care era, între 1872-1874, Eminescu –, rezultatele sînt entuziasmante. Dimensiunea interculturală a cărţii este exemplară, şi nu doar în privinţa „parabiografiei“ berlineze a poetului. Evaluînd – fără a supralicita – amploarea şi relevanţa şantierului creativ din amintita perioadă, Ilina Gregori se „apropie“ de genialul ei obiect nu printr-un demers panoramic, ci „preferînd interogaţia afirmaţiei şi tezei ipoteza, detaliul ansamblului, fragmentul întregului“. Pline de briante consideraţii despre relaţia geniu-melancolie-nebunie (cu o reconsiderare, via Foucault, a alienării şi a potenţialului ei transgresiv), despre problema identităţii metafizice în gîndirea lui Eminescu şi Schopenhauer (al căror pesimism mizantropic e citit în cheia etică a „bunătăţii“ rezultate din ruperea eului de orizontul mental european, raţionalist şi individualist) sau despre degradarea progresivă a relaţiei dintre Eminescu şi Carol I (cu reconstituiri politico-diplomatice şi insight-uri percutante despre publicistica eminesciană), următoarele capitole arată cu asupra de măsură nu numai calităţile de biograf ale autoarei, ci şi calităţile sale de hermeneut al imaginarului eminescian. Un exemplu în acest sens îl constituie punerea în analogie a fantasmei fratricide din poemul Sarmis cu ultima declaraţie a alienatului din sanatoriul doctorului Şuţu („Sînt Matei Basarab; am fost rănit la cap de Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cît oul de mare...“), în care Ilina Gregori vede o răsturnare a episodului din momentul primei crize: poetul e rănit la cap prin intermediul regelui cu „diamantele lipsă ale coroanei“, iar aceste diamante desemnau – în discursul ebrient al lui Petre Grădişteanu, rostit cu ocazia inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi – provinciile româneşti rămase în afara ţării...

 

Prilej, pentru autoare, de a „dezgropa“ un episod biografic ocultat, de o semnificaţie explozivă: în toiul unei discuţii politice pasionate de la Capşa, pe 28 iunie 1883, Eminescu ameninţase furios, într-un climax, că îl împuşcă pe Carol I, fiind apoi condus de un amic la baia de aburi şi internat, în urma unei delaţiuni precaute, la sanatoriu. Luînd distanţa legală faţă de interpretările conspiraţioniste ale unor istorici literari precum N. Georgescu sau Th. Codreanu (conform cărora poetul naţionalist ar fi fost otrăvit de masonii junimişti), Ilina Gregori avansează o explicaţie plauzibilă asupra relaţiei cu regele: în 1872, Eminescu se lăsase angrenat, cu entuziasm, în relaţiile diplomatice cu Germania wilhelmiană, pe linia sporirii independenţei româneşti faţă de Poarta Otomană; treptat însă, afacerea Stroussberg, apoi alianţa lui Carol cu „roşii“ liberali, abandonarea Basarabiei şi jocul ambiguu al Coroanei în relaţia cu Puterile Centrale (avînd drept rezultat sacrificarea românilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni) vor declanşa reacţia tot mai ostilă a gazetarului conservator de la Timpul. Devine, acum, foarte limpede supratema identitară şi comparatistă a demersului Ilinei Gregori: evoluţia raporturilor poetului naţional cu alteritatea germană şi, prin intermediul ei, cu Alteritatea însăşi.