OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mariana MARIN
Zestrea de aur
Antologie de autor cu un text critic de
C. Rogozanu, Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2002, 320 p., f.p.

Mariana MARIN
Un razboi de o suta de ani
Editia a II-a, Prefata de Nicolae Manolescu, Editura Axa, Botosani, 2001, 82 p., f.p.


Dupa ce a tiparit in 1999 si 2001 Mutilarea artistului la tinerete, cea mai recenta carte inedita a Marianei Marin, Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti a editat si o culegere integrala a poemelor autoarei, sub titlul Zestrea de aur. Desi cartea nu poarta nici o explicatie, decizia Muzeului se datoreaza – fireste – succesului Mutilarii…, care n-a fost doar unul de librarie (oricum notabil intr-o perioada in care tirajele cartilor de poezie nu se prea epuizeaza…), ci si de receptare critica, tradusa in cele mai importante doua premii literare de pe meleagurile noastre, obtinute in vara lui 2000 (pentru anul editorial 1999): mai intii cel al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania – ASPRO, apoi al Uniunii Scriitorilor din Romania. Era firesc – asadar – ca editorul sa mizeze in continuare pe autoarea laureata (pe atunci – in plus – salariata a institutiei). Exista si un al doilea motiv – de asemenea cunoscut, dar nementionat in carte – pentru care Muzeul Literaturii a invitat-o pe Mariana Marin sa-si alcatuiasca si sa-si publice culegerea: poeta trecuse printr-o grea incercare, fiind salvata de tratamentele medicale si de recuperarea intr-un sanatoriu pentru boli de plamini. La vremea respectiva, si in Observatorul cultural, si in alte ziare si reviste au aparut apeluri la solidaritate cu Mariana Marin. Apoi, dupa externare si dupa ce pericolul cel mare trecuse, am publicat si noi, si altii interviuri in care, cu discretie, cu demnitate, cu simplitatea cu care vorbesc despre destin semenii nostri trecuti prin mari incercari, autoarea isi marturisea gindurile despre lume si viata, ca si despre scris, despre poezie ca sens ultim al existentei sale ca scriitoare. Prin urmare, gestul editorial al Muzeului Literaturii Romane se cuvine privit si ca unul moral, de solidaritate, cu atit mai meritoriu.

Nu mai e nevoie sa spun ca, indiferent de imprejurarile biografice, Mariana Marin e o poeta adevarata, o poeta exceptionala, printre autorii – nu putini – de virf pe care Cenaclul de Luni i-a lansat in urma cu peste doua decenii. Zestrea ei de aur confirma ceea ce dovedisera deja cele patru volume de versuri publicate pina acum (lasind la o parte grupajele din antologii): Un razboi de o suta de ani (1981, reeditat dupa 20 de ani, in 2001, la Editura Axa din Botosani, din pacate fara ecouri critice), Aripa secreta (1986), Atelierele (1991) si Mutilarea artistului la tinerete (deja mentionat). Sub titlul dat intregii culegeri, sint adaugate douazeci si unu de texte mai recente, necuprinse pina acum in volume. In total – peste 300 de pagini format mare, cu o prefata in care C. Rogozanu respinge cliseele „criticii de poezie“ si isi exprima aderenta la o poezie care „abia acum s…t isi poate gasi receptori adevarati“ (p. 7).

Lectura integrala confirma ceea ce se putea constata la aparitia volumelor de dupa debut, si anume omogenitatea neobisnuita a acestei poezii: Mariana Marin apartine categoriei autorilor „fara evolutie“, egali de-a lungul scrisului lor. Formula, apropiata de a congenerilor nostri Petru Romosan sau Ion Muresan, intr-o anumita masura si de a lui Emil Hurezeanu, a Martei Petreu, a lui Ioan Morar, e aceea a unui narativism cu aspect parabolic si cu tilcuri morale („orgoliosii moralisti“, i-am numit cu alte prilejuri). Poemele au un „personaj narator“ de tip „biografist“, o tinara femeie, deci, si descriu – nu neaparat cursiv, nu neaparat coerent, selectia detaliilor fiind ea insasi poetic semnificativa – spatii, intimplari, situatii, cu accentul intotdeauna asupra asumarii lor prin sensibilitate si gindire, intr-un fel de epic al reflexivitatii.

Nu lipsesc niciodata, ca si la Marta Petreu, semnele unui anume fel de „alint“ feminin, foarte expresive asa cum sint, placate pe o atitudine etic-radicala, taioasa, la antipodul lirismului siropos sau al cochetariilor care treceau cindva – daca nu cumva mai sint considerate si astazi – drept „feminine“. Iata trei exemple din primele trei volume ale autoarei (aleg poeme scurte, deci citabile intr-un comentariu): „Vai/ ce exacta masura a mortii/ s-a strecurat la noi in casa/ cita perfectiune/ in mersul tiris al calendarului/ si cite s-ar mai putea spune despre o inchisoare vie/ in care secundele isi intind de bunavoie gitul/ pe buturuga calaului/ disperat/ si trist/ si foarte trist/ si disperat“ (6 octombrie, p. 41); „Oboseala, firele de iarba/ si dimineata strecurindu-se in ferestre./ Mi-e teama de tine, aprilie!/ Ce sa mai am eu impotriva/ gindului strain: iubie, moarte, putere…/ Fiecare isi traieste felia sa de realitate./ Eu, pe aceea a visului:/ «Intre zidurile reci din Nord/ femeie asteptind sa nasca./ Uscaciunea gurii si singele/ gospodarind lucid palidul trup.»// La intrarea in muncile de primavara/ (sa-ti amintesti, sa-ti amintesti)/ singe lucid, uscaciune si vis,/ in raceala zidurilor.“ (Elegie, p. 107); „Inamorata (desigur) si ascunsa/ in noaptea de carbid a sufletelor/ ride moartea/ «esti frumos cum numa-n vis»/ iti spune ea uneori.// si te bucuri, tu ii saruti tinere bratele// si-apoi la pieptu-mi/ o, tu nu mai stii sa rizi.// «Mortii nu mai au dimineata»,/ «Mortii nu mai au dimineata»,// sopteste ea.// Si tu te bucuri,/ tu ii saruti bratele/ si-apoi la pieptu-mi,/ in noaptea de carbid,/ e hohotul inamorat/ si ascuns“ (Elegie VIII, p. 171).

Nu e usor de explicat ce face aceste poeme – si multe altele – atit de impresionante. Doar cel de-al treilea pune lucrurile in termeni gravi in sine: un dialog cu moartea. In cel dintii e vorba doar despre scurgerea inceata a timpului, a calendarului, in decor casnic, iar in al doilea – despre sosirea primaverii, care induce un vis cum altfel deecit despre o nastere, dureroasa insa. Pretutindeni, ca in intreaga poezie a Marianei Marin – aceeasi atmosfera, acelasi ton patetic in fond, dar si cumva sagalnic, de parca o gluma, un joc ar fi totul. Joc – altfel – dramatic, tragic. Cursivitatea versurilor, aparent neglijente, e studiata, tropismele sint presarate in scenarii gindite poetic, in care cite o metafora concret-abstracta („noaptea de carbid a sufletelor“) sau citatele intertextuale (cel eminescian sau aluzia la T.S. Eliot) lucesc scurt, vag-ironic, lasind apoi in prim-plan sensurile de dincolo de cuvinte. Senzatia e de confruntare cu marile teme, cu marile incercari ale vietii – si nu e o intimplare ca in toate cele trei poeme pe care le-am citat, nu doar in ultimul, apare moartea, obsesiva in poezia autoarei, ca un fel de alter ego, ca un partener permanent de meditatie.

Si tema, si formula sint aceleasi, in versurile recente ca si in cele mai vechi. Nu boala a impins-o pe Mariana Marin catre reflectia asupra destinului nostru pre aceasta lume, ci vocatia poetica, asa cum o intelege ea. Sau cum pretinde ca… n-ar intelege-o! (conform ultimului poem din carte): „Ma grabesc inspre moarte/ fara un inteles anume,/ fara rochie de mireasa,/ fara zestrea de aur [titlul culegerii e si el – asadar – o ironie amara – n.m. I.B.L.]./ Fara mine./ Ma grabesc senina/ si amara/ de-a latul patriei.// Parca ar fi fost miine.“ (Elegie, p. 312). Efectul e mereu intensificat de scriitura – imi vine sa spun ca si de atitudinea – antifrastica, gratie careia temele mari, grandioase, par coborite in banalul cotidian, in recuzita existentei marunte. De fapt, sint salvate astfel, recuperate de sub stratul de artificialitate al grandilocventei discursurilor traditionale despre viata si moarte. Reinvestite emotional, ele (temele mari) isi cistiga o noua autenticitate, chiar si intr-o epoca in care marea poezie patetica a cazut in desuetudine, cum sta scris intr-un poem din Aripa secreta: „Vremea poemului inalt, ametitor/ a trecut./ Gindul negru si sirma ghimpata/ vor tine minte doar aceste elegii// si o feroce singuratate,/ ametitoare, inalta…“ (Limba scrisa sub pleoape, p. 114).
O scriitura – intr-adevar – esentialmente elegiaca o caracterizeaza dintotdeauna pe Mariana Marin, chiar daca „vremea poemului inalt, ametitor/ a trecut“. Fiindca expresivitatea si profunzimea marturisirii nu sint efecte ale cantitatii: „ametitoare, inalta“ poate fi poezia oricind, pusa in situatii si in cuvinte oricit de umile…