OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cîţiva ani, muzica uşoară românească de dinainte de Revoluţie îşi face din nou loc în conştiinţa publică: ziarele reeditează discuri Electrecord, iar posturile de radio private, cu tentă retro – precum Gold FM şi Romantic –, difuzează şlagăre vechi, în care recunoşti voci consacrate. Recuperarea se face după zece ani în care poporul român a lăsat prea puţine melodii demne de reţinut, pierzîndu-se în zgomotul de fond al spectacolelor gratuite şi al sutelor de trupe dispărute după o vară. Scuturarea de comunism a provocat un soi de jenă faţă de trecut şi respingerea nefiltrată a culturii populare adiacente. Paradoxal, nu generaţiile crescute cu această muzică o cultivă din nou, ci tinerii, aşa cum seria filmelor „Amintiri din Epoca de Aur“ propune perspectiva unor oameni care, în mare parte, nu au trăit vremurile pe care le evocă. Procesul de asimilare e plin de surprize, cu răsturnări de topuri şi cu întrebuinţări personale originale.

 

M-a intrigat întotdeauna Macarale – are ceva ambiguu, triumfalist, ridicol şi vag subversiv, în acelaşi timp. Pe YouTube e postată cu zeci de mii de vizionări. O explicaţie a succesului pe care îl are în continuare, după aproape 50 de ani de la apariţie, este dată de transformarea în accesoriu a unui trecut care nu mai interesează şi care s-a vrut glorios, dar a eşuat lamentabil. Din visurile revoluţiei proletare au mai rămas astăzi doar şepci cu Che Guevara şi insigne cu secera şi ciocanul. Tinerii le poartă dintr-un spirit de frondă mimat, lejer, ca pe o altă formă de a fi cool şi în afara schemei sociale curente. La fel şi cu Macarale: cîţi dintre ei ştiu că în 1961, cînd George, Angel şi Cezar Grigoriu se auzeau la tranzistoare, în închisorile regimului mureau mii de deţinuţi politici?

 

Dar să ne întoarcem la origini, aducîndu-ne puţin aminte de ceea ce se întîmpla atunci: în 1958, armata sovietică se retrăsese din România, un eveniment folosit din plin de Gheorghiu-Dej pentru a-şi afirma independenţa politică şi a cîştiga simpatia populară. În acelaşi an însă, avusese loc al doilea mare val de arestări, culminat cu celebrul proces al intelectualilor „Noica-Pillat“ din 1960. După foametea de la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi raţionalizarea bunurilor de consum din anii ’50, oamenii începeau să iasă din loden şi să uite de pîinea cumpărată pe cartelă. 1961 reprezintă începutul unui dezgheţ care s-a instalat treptat, culminînd cu atitudinea lui Ceauşescu faţă de Primăvara de la Praga.

 

Şlagărul Macarale surprinde micul surogat de libertate, apelînd la mijloace muzicale în acelaşi timp îndrăzneţe şi obediente. Piesa începe cu o introducere instrumentală de swing, cu tromboane şi percuţie, care creează o atmosferă estivală, de dans şi foarte modernă. Deşi sonoritatea era specifică epocii, trebuie spus că în România acelor vremuri ea reprezenta ceva relativ nou. Din motive politice, jazzul nu se putea asculta cu uşurinţă, şi cu atît mai puţin se putea practica. Pe de o parte, originea americană, deci imperialistă, în plin Război Rece, şi pe de alta, imaginea de artişti liberi pe care o au în mod tradiţional muzicienii de jazz făceau acest gen greu de digerat de către un regim bazat pe delaţiune şi înregimentare ideologică. În consecinţă, semnificaţia unei asemenea deschideri stilistice declanşa efecte imediate asupra ascultătorilor, în special de natură psiho-socială: aflîndu-se într-o ţară cu graniţele închise, oamenii trăiau cu iluzia emancipării, a depăşirii crizei şi a integrării internaţionale. Intrarea versurilor cu termenul prozaic „macarale“ avea însă darul să tempereze subit orice avînt tineresc. Contrastul grotesc între fondul muzical şi conţinutul muncitoresc al textului provoca încă de la început – după spusele părinţilor mei – rîsete generale. Să fi avut producătorii în vedere parodierea cîntecelor revoluţionare şi mobilizatoare care umpleau programele de radio din anii 1950? Dacă ne gîndim la forţa represivă a momentului, pare un scenariu neverosimil. Mai degrabă ne aflăm în faţa unei parodii involuntare, de genul acelora surprinse în bancurile memorabile cu Radio Erevan. La mai puţin de 15 ani de la preluarea totală a puterii, sistemul comunist devenea propria sa caricatură. Prinşi între rigorile regimului şi nevoia de exprimare, artiştii ajungeau să fie portavocile ipocriziei, aşa cum Macarale o reflectă prin veritabilul oximoron apărut din suprapunerea unor lumi ireconciliabile şi aflate chiar într-un conflict deschis. Rezultatul este o deformare a fiecăreia dintre ele şi un compus artificial şi caraghios: graţia braţelor de macara şi mulţimea zecilor de blocuri care rîd în soare aruncă swingul în ridicol, iar muzica nonconformistă, cu percuţie variată şi accente off-beat, împreună cu blue notes la tromboane, în stil big band, nu pot ascunde distribuirea metrică strictă a versurilor şi melodia redusă la arpegii, care sugerează încolonarea desprinsă de întreaga societate, dublată de o voie bună rînjită. Dimensiunea hilară a piesei este accentuată prin includerea în scenariu a unui mic episod amoros între naratorul masculin şi manipulanta unei macarale (nu ştiu dacă există formă feminină pentru „macaragiu“ – poate „macaragioaică“?!). Mîna ei mică poate mişca şi cea mai grea macara, iar astfel povestea capătă, prin personajul feminin, o conotaţie magică, desfăşurată pe fondul supranatural al „albastrelor cărări“. Nu întîmplător, odată cu apariţia „ei“, melodia suferă modulaţii, iar intonaţia şi ritmul ies din tipar şi capătă o nuanţă fluidă, cvasionirică. Bileţelul pe care scrie „Spor la lucru şi te iubesc“ prelungeşte întîmplarea într-o notă tragicomică, pentru că în acest happy-end se întrevede mîna de fier a macaralei – mesagerul misivei de dragoste –, corespunzînd în realitate braţului lung al Partidului, care încerca să acapareze chiar şi sfera privată a oamenilor prin aşezarea acesteia în cadrul social prestabilit, cu intimitatea la vedere.