OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan SOCIU
Cintece eXcesive
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti,
2005, 78 p.

Dan Sociu ar fi facut o figura exceptionala la cenaclul condus de Mircea Cartarescu, cu un deceniu in urma, printre ludicii dezabuzati si biografistii de acolo. Soarta a vrut ca poetul botosanean sa se nasca cu cinci ani mai tirziu decit Ghergut, cu zece decit T.O. Bobe si, ceea ce-i inca mai important, sa nu fi trecut pe la Facultatea de Litere din Bucuresti. Asa, Dan Sociu a trebuit sa astepte pina la 24 de ani pentru a debuta destul de retras, cu borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina, dupa ce in prealabil publicase in antologia Ozone friendly, careia i-a imprumutat titlul unui poem. Un alt volum, fratele paduche, reia multe dintre poemele publicate in primul si cistiga premiul pentru Opera prima al Festivalului National de Poezie Mihai Eminescu.

Cel mai timid poet din desantul de la Cartea Romaneasca de anul trecut este, poate, cel mai autentic dintre ei. Poemele lui transfigureaza aceeasi realitate sordida reprezentata in poezia „fetelor rele“, dar pe Dan Sociu il intereseaza mai mult experientele sale cotidiene, oricit de neinsemnate par a fi, decit exemplaritatea unui destin „douamiist“; poetizarea firescului, oricit de banal ar putea fi el, dar fara a se stradui sa ridice banalul la rangul de ultim racnet estetic, asa cum fac minimalistii; livrarea observatiilor minutioase facute de el asupra lui insusi: o autoscopie vesela, revigoranta si, cine stie, poate chiar exorcizanta. Ancorarea in cotidian il apropie de Razvan Tupa, dar la Sociu nici un moment intentia „iluminista“ a re-sensibilizarii si re-mentalizarii publicului nu-si face simtita prezenta. Poezia botosaneanului nu spune multe si se teme de megafon.

Intimismul ei o apropie de cea post-optzecista, a unui Cristi Popescu, de pilda, si tot de Cristi Popescu il apropie si tratarea biograficului anodin cu injectii lirice. Modelul a fost preluat de alti poeti tineri, printre care Ana-Maria Sandu si Bogdan Iancu, ca si de citiva prozatori, printre care Cezar-Paul Badescu. Dar literatura acestora nu-si permite capricii si apeleaza explicit la tehnica bildungs-ului, declinind exuviile dintre copilarie si viata adulta. Atunci cind Sociu scrie „Tu esti Oana Sirbu si eu tocesc noaptea/ la matematica si sah pentru tine“ nu impresioneaza mai mult decit colegii lui sus-citati. Dar cind continua cu „Eu vin din Bukowski,/ tu vii din Turgheniev,/ si nu avem nici o sansa,/ nici o sansa sa ne-ntilnim“ el evadeaza din rindul celor care, cu talent, se multumesc sa fie trendy. Atunci cind scrie „dragoste cu vata-n nari/ dragoste cu bani pe piept/ vreau sa scriu despre tine/ cum ar scrie un ciine“, lui Dan Sociu putin ii pasa de cit de postmoderne ii vor fi considerate versurile, nesfiindu-se sa patetizeze atit cit trebuie ca sa inteleaga bine cititorul ca poetul este in primul rind un patetic mai bine sau mai prost temperat.

X-ul majuscul din eXcesiv ironizeaza tocmai sententiozitatea discursului literar ca expresie originara a non-rationalului, a „gindirii eXterioare“, foucaldian spus si ortografiat à la Dan Sociu. X-ul apare aici, asa cum o spune chiar poetul, ca interdictie si simultan ca posibilitate: „Semnul interdictiei, al anularii, X-ul de pe/ ferestrele caselor abandonate (dar si al caselor in/ constructie, anuntind ca in curind vor putea fi/ locuite/ ????????) [...]“.
Volumul incepe cu un jurnal de iubire – nu de sex – ,o „love quarantine“ unde prizonier e un cuplu proaspat casatorit. 28 noiembrie e o pagina de jurnal familial unde prozaicul notatiei ii garanteaza autenticitatea. De alta factura sint poemele din ciclurile Drumul spre casa si Cu gura uscata de ura. Poetul mizeaza pe retorica brevilocventei, pe puterea incantatorie a sintaxei simplissime: „spune-mi/ cel mai rau lucru/ care ti s-ar putea/ intimpla/ si imediat/ ti-as putea scrie/ un altul/ mai groaznic“. S-ar putea recunoaste aici influenta lui Dumitru Crudu, dar Sociu se refuza machismului respirat de literatura absurda si neagra pe care o practica unii dintre tinerii poeti basarabeni.

El nu ignora realul, il observa la fel de acut si acerb ca si colegii lui prozatori ieseni. Este insa un liric, caruia nu-i e rusine sa „spuna pe bune“ fara sa rateze niciodata expresivitatea fulguranta specifica poeziei. Femeia batuta este un poem „de observatie“ scurt, slefuit simplu, de o geometrie perfecta, din care s-ar fi putut scoate o nuvela. Dar nu, la ce bun: „Femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 8/ o invidiaza/ pe femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 1:/ pe cea dintii n-o compatimesc/ decit eventualii pescarusi/ flaminzi, rataciti.“? Un poem realist-decadent este si Doamne, da-mi puterea fustei scurte. Aici, constructia perfecta, care reuseste sa puna in perspectiva o scena din „crisma garii“, il apropie pe Sociu de Ioan Es. Pop. E drept ca, in comparatie cu Ioan Es. Pop sau cu Daniel Banulescu, rezervele lui Sociu fata de religios sint mai mari: „Sa-mi adun destul curaj/ cit sa ies din buda autogarii/ si sa-i zimbesc unui sofer: adevarat iti spun tie, frate/ astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni“.

Lui Dan Sociu ii ies foarte bine poemele de dragoste. In primul rind, pentru ca au un destinatar, iar – imprumutind o notiune propusa de Gheorghe Craciun in Aisbergul poeziei moderne – recunoastem ca botosaneanul practica o poezie tranzitiva. Apoi, pentru ca dozeaza excelent combinatia de autoironie si patetic, de prozaic si liric, fara sa derapeze intr-o parte sau alta: „Cind iti sug sfircurile/ sint un personaj/ de benzi desenate –/ din gura mea/ ies/ bule/ in care nu/ scrie/ nimic“. Dragostea din poemele lui n-are nimic explicit metafizic, dar nici nu apare minimalizata prin dezangajarea afectiva si abandonul notatiei psihologizante in favoarea celei neutru-comportamentale. Un alt poem de dragoste reusit, care combina scabrosul cu miraculosul, dar unde miraculosul anuleaza scabrosul, este Drumul spre casa nu mai e drumul spre casa.

Daca vreti povestea pe care o spun poemele din Cintecele eXcesive, iat-o: dupa o viata simpla in sinul lui Adam, cu Mihaela, sotia, dupa ce devine tata, „eu“ ajunge, in ultimele sase poeme – Cintecele care dau titlu volumului – singur, indragostit fara speranta de altcineva, asteptat de „o sotie pe care n-o mai iubeam“: devenita „ea“ intre timp din „tu“.
Pentru ca poate fi citit si asa, ca o poveste, nu numai ca rezultat al unor stari intermitente de gratie, cred ca volumul de Cintece eXcesive al lui Dan Sociu nu e o simpla culegere de poeme. Cearta dintre expresie si mimesis nu-si mai are aici rostul, pentru ca avem atit autenticitate a trairii, cit si verosimil dramatic, de la grecescul drama, actiune. Daca Elena Vladareanu a impus, prin cele Zece cintece funerare, niste hit-uri, Dan Sociu nu-si va vedea Cintecele eXcesive curind pe primul loc in top. Dar, cind acest lucru se va intimpla, va ramine acolo pentru multa vreme.