OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După volumele trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002) şi catafazii (Vinea, 2005), Teodor Dună a publicat recent, la Cartea Românească, cea de-a treia carte de poeme, de-a viul – un volum care împinge mai departe formula poetică ex-centrică pe care şi-a ales-o. Scriam altădată despre catafazii, că poezia nu are nevoie să respecte o modă dominantă pentru a exista şi că Teodor Dună face figură de „marginal“ neoexpresionist printre poeţii douămiişti. Cu ecouri din Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Teodor Dună e consecvent în formula aleasă, în crearea unui spaţiu poetic şi textual propriu, care cunoaşte aici cîteva dintre cele mai bune poeme ale sale de pînă acum: de-a viul, poemul omonim, cămaşa de primăvară, noaptea încă lîncezea, gangul, întîlnire, înverzirea. Cu excepţia celui din urmă, toate poemele citate fac parte din secţiunea de mijloc, „de-a viul“, care dă şi titlul cărţii, secţiunea cea mai puternică şi mai reuşită, în care un eu poetic biografic şi pe alocuri ironic se lasă „umplut“ (e termenul poetului) de un univers (vorba „vechii“ critici) în permanentă mişcare contradictorie: ebuliţie, explozie, dilatare, comprimare, înălţare, prăbuşire etc.: „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa/ peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei,/ toate se năpustesc spre mine/ şi mă umplu// (...) viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,/ lemnul respiră, miezul nopţii respiră. şi chiar dacă nu/ e nimeni în jur,/ lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.// acum, cînd viaţa mea nu mai cunoaşte margini,/ îmi ridic mai mult mîinile, îmi desfac degetele/ şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţîşnesc înnebunite/ prin aer şi la o sută de metri deasupra pămîntului/ explodează ca mii de artificii“ (de-a viul). De fapt, graniţa dintre eu şi lume s-a spart, extazul vitalist se depersonalizează şi rămîne mişcare pură („lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea“), în vreme ce eul magician („îmi ridic mai mult mîinile, îmi desfac degetele“) se pierde în „viul ăsta de o sută de tone“. Poezia reuşeşte, iată, să devină o pură formă (şi forţă) de mişcare, atîrnînd suspendată – precum poetul de sfoară, „aruncat între ceruri“ (sfoara) – într-o zonă de dincolo de categoriile interiorităţii (eu) şi exteriorităţii (lume).

 

În volumul de-a viul, poezia ezită, de altfel, între exprimarea unui eu expresionist, dilatat, expansiv, vitalist – la care concură deopotrivă gestul magic şi cel biografic – şi o completă extincţie a lui, făcînd loc lui „nimeni“ şi unei prezenţe insidioase, permanente, a morţii. Jocul (magic) „de-a viul“, pe care-l instrumentează aceste poeme, e de fapt o mască a morţii şi întreaga recuzită specifică poeziei lui Teodor Dună – camera, patul, apa/ploaia, ceaţa, aerul alb, golul, noaptea, carnea etc. (metafore, unele dintre ele, destul de previzibile, de „încărcate“ cultural) – conduc către figura morţii, aflată mereu la capătul drumului. Un astfel de drum e parcurs în noaptea încă lîncezea, un drum ce porneşte de la real (din Iancului către Dristor) şi devine curînd „o farsă, un joc, o învăluire“ „parcă pînă la capătul morţii“. Finalul, în crescendo, puternic, contopeşte într-o „statuie oarbă“ – cum numai limbajul poetic poate crea – dihotomiile lumeşti, trupul (carnea) şi cerul (luna), mişcările „în toate părţile deodată“: „şi liniştea se face întîi oarbă,/ apoi asurzitoare, mă trage/ înspre ea, trupul prea încet porneşte/ în toate părţile deodată, nu se mai opreşte./ şi merg-merg şi toate se fac aproape./ ajung lîngă mine şi acolo – o vietate, o adunătură de/ carne şi nămol/ se ridică, se umflă, mă acoperă./ şi eu crescut din ea,/ cu podul palmei întors spre cer,/ liniştit, neclintit,/ ca o statuie oarbă luminată de-o lună/ abia răsărită“.

 

Remarcabil este şi poemul întîlnire, o apocalipsă înfiorată, aproape tandră în ireparabilul ei: într-o lume întoarsă invers, antigravitaţională, în care „peştii cădeau din lacul de deasupra“ şi cîmpurile „îşi înălţau pămînturile la un metru“, un profet ca un mort, cu „ochii pătaţi“ şi „un carton legat de gît“ zîmbeşte trist, anunţînd că: „nu învie nimeni aşa oricum oricînd“ şi „aici se termină cerul“.