Desprins, parcă, din discografia grupului Paraziţii, dar cu
trimiteri explicite la un comentariu critic al lui Negoiţescu, titlul celui mai
nou volum al Angelei Marinescu, Probleme personale, ne-ar putea induce ideea
unei dimensiuni biografice pregnante. Fără îndoială, biografismul cel mai crud,
în sensul unei echivalenţe implicite între viaţa trăită şi viaţa transpusă în
text, este suportul pe care se construieşte întregul eşafodaj al acestei
poetici a directeţii. Căci ce poate fi mai direct decît exhibarea (aparentă sau
nu) a „problemelor personale“? Totuşi, în cazul poeziei Angelei Marinescu,
echivalarea existenţei cotidiene cu existenţa textuală este insuficientă. În
acest context, devine necesară o ecuaţie tridimensională, în care poezia (sau
literatura, într-un sens general) se substituie, în ultimă instanţă, existenţei
în text. Altfel spus, biografia este proiectată în poem, însă filtrul care
intervine este tocmai această dimensiune autoreferenţială. Parcă mai mult ca
niciodată, Angela Marinescu se plimbă (ca să folosesc o metaforă specifică
poeziei sale) prin propriile poeme cu instrumentele la vedere sau, cel puţin,
cu intenţia de a ne inculca ideea că asistăm la o disecţie (ba chiar la o
autodisecţie) pe viu: „este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un
asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întîmple, de fapt, nimic,/ să nu
simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie
tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ pînă la epuizare./ şi
nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvînt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a convertit, din
toate punctele de vedere, într-o întîmplare/ semnificativă“ (Coincidenţe).
S-ar părea că poezia nu pleacă de la viaţă, ci de la
cuvinte. Sau, mai degrabă, poezia pleacă de la nişte cuvinte, care sînt
aplicate ulterior vieţii şi, mai apoi, transfigurate în textul final. Această
cunoscută teorie a limbajului care precede lucrurile pare să definească, chiar
dacă parţial, poezia Angelei Marinescu, o poezie care gravitează în jurul
anumitor cuvinte, în jurul anumitor sintagme, şi formează un fel de inventar de
construcţii obsesionale care populează universul poetic. Mai mult decît atît,
cu fiecare nou volum, insectarul se îmbogăţeşte cu noi formule lingvistice,
„victime“ ale acestei poezii-păianjen cu efect hipnotic. Iată încă o mostră:
„mă plimb pînă la capăt; pe-acolo trece, pe undeva, pe la/ marginea propriului
parc solitar şi compact, un şobolănel/ gri cu coada tare ca piatra, ascuţită şi
lungă/ ca un vers vechi ce se tîrăşte./ mi-aş da viaţa să nu mai văd o asemenea
coadă, niciodată./ sau să nu existe. mă cutremur de scîrbă ca în faţa morţii./
ce-i şi cu şobolănelul ăsta; o mică fugă peste/ urme nenumărate/ călcate cu
piciorul/ pentru a evada, apoi, haotic/ şi, în acelaşi timp, precis; acesta
este orizontul./ numai acolo se joacă, tragic, şobolanii./ pisica neagră a
intrat cu totul în gaura şobolanului./ un pumn de pămînt izbit în mutră.“
(Plimbare). Este aici, pentru cine ştie să vadă, un adevărat intertext, o reţea
de trimiteri şi de asocieri cu o serie de texte din volumele anterioare. Un minimum
de cuvinte pentru un maximum de senzaţie – aşa s-ar putea rezuma „formula“
poetică a Angelei Marinescu, o formulă care, în ciuda aparentelor constrîngeri
(utilizarea compulsivă a unui număr restrîns de cuvinte, dar cu nenumărate
posibilităţi combinatorii), nu cade, aşa cum s-ar putea crede, în capcana
automanierizării.
Probleme personale se vrea o carte neagră a disperării
temperate. Dacă Limbajul dispariţiei şi Întîmplări derizorii de sfîrşit, cele
două volume publicate în 2006, au o dimensiune preponderent apocaliptică,
ultima carte a Angelei Marinescu se distanţează de paradigma morţii ca punct
terminus. Aici, la capătul „parcului“, unde noţiunea de limită se confundă cu
neantul, moartea nu mai poate fi temporalizată. Moartea devine o obişnuinţă, o
stare, un cumul de experienţe şi de senzaţii care, la rîndul lor, se substituie
existenţei imediate: „oare de ce îmi place atît de mult să-mi amintesc şi
fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu) niciodată nu am fost cu adevărat
în viaţă/ viaţa mea a fost ca soarele din spatele norilor/ şi, după ce norii
s-au risipit,/ soarele, turbat, a făcut scrum totul,/ în afara razelor proprii/
ce s-au întins leneşe şi nepăsătoare/ şi apoi, s-au distrus strict între ele/
fără să mai ţină cont de nimeni şi nimic“ (Toamna care a trecut). Viaţa,
bătrîneţea, boala, moartea sînt tot atîtea planuri care se intersectează şi se
confundă voit, îşi amestecă faţetele, pentru a construi o poetică rezistentă la
orice intruziuni exterioare. Totul se consumă undeva în interior, într-un
spaţiu bine delimitat, închis ermetic, aproape sufocant, într-un for al unei
sensibilităţi ultragiate: „cînd arzi o floare roşie între picioare se apropie
moartea/ te sufoci şi vomezi/ peste grădini degradate/ frica faţă de poezia
bătrîneţii,/ o reptilă ce-ţi taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o
grosolănie de-o feminitate masculină/ bătrîneţea e o cîrpă pe care o foloseşti
după consumarea/ unui act homosexual“ (Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ).
Către implicit şi insinuant
În acest sens, cred că nu se poate vorbi despre poeziaAngelei Marinescu fără a aminti de „canonul“ violenţei intrinseci a textelor, o
violenţă care se îndreaptă, mai nou, de la explicit şi descriptiv către
implicit şi insinuant. Această veritabilă poetică a violenţei, a forţei
(auto)distructive, a coroziunii sub toate aspectele ei pare să se fi distilat,
într-o oarecare măsură, în Probleme personale. Aici, violenţa nu mai ţine atît
de mult de domeniul limbajului, cît ţine de starea de suspensie, de stagnare,
de imobilizare într-un spaţiu predefinit. Limitările de ordin spaţial impun, de
altfel, focalizarea eului poetic asupra sa şi asupra propriilor probleme
personale, care culminează cu explorarea minuţioasă a existenţei imediate,
palpabilă şi perceptibilă în esenţa sa: „dar eu am o relaţie acută cu anumite
mirosuri/ să-i spun de-a dreptul, cu parfumurile mortuare,/ acelea amare şi
grele, pe care japonezii le-au adus la cel/ mai înalt grad al rafinamentului ce
nici nu mai este mortuar/ este pur şi simplu excitant/ ca un sex minuscul plin
de flori [...]/ asemenea mirosuri ce tîşnesc din flori de mac ce abia se
susţin/ pe tulpini atît de fragile mă ţin, încă, în viaţă,/ e drept, împotriva
voinţei mele.“ (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri).
Evident, nu trebuie trecut cu vederea faptul că „problemele
personale“ reprezintă, în cazul Angelei Marinescu, o formulă de tip trompe
l’oeil, care nu ascunde, cum s-ar putea crede, presupuse mărturisiri intime, ci
posibilitatea Poeziei înseşi de a se transforma, în ciuda oricăror evidenţe,
într-o „problemă personală“. Pentru că, în definitiv, poezia este „problema
personală“ a celui care o scrie, dar riscă să se transforme, în momentul
lecturii, în „problema personală“ a celui care o citeşte. Şi atunci, la ce bun distincţia
dintre viaţă şi literatură?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters