OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luis Garcia Montero este unul dintre cei mai importanti poeti ai momentului in Spania. Nascut in 1958 in Granada si profesor de literatura spaniola la universitatea din acelasi oras, a publicat numeroase carti de poezie: Y ahora ya eres dueno del puente de Brooklyn (Si acum esti deja stapinul podului din Brooklyn), Tristia, El jardin extranjero (Gradina straina), Diario complice (Jurnal complice), Las flores del frio (Florile frigului), Habitaciones separadas (Camere separate) si Completamente viernes (Pe de-a-ntregul vineri). Opera sa se inscrie in curentul numit „poezia experientei“, din ai carui reprezentanti ii amintim aici pe Javier Egea si Alvaro Salvador. Ca eseist, Garcia Montero a publicat diverse culegeri de articole, dintre care mentionam La otra sentimentalidad (Cealalta sentimentalitate – termen deosebit in spaniola de sensibilidad – sensibilitate), Poesia, cuartel de invierno (Poezie, cazarma de iarna), La palabra de Icaro (Cuvintul lui Icar) si Por que no es util la literatura (De ce nu e utila literatura), ultima impreuna cu Antonio Munoz Molina. In 1994 a obtinut Premiul National de Poezie.


Luis Garcia Montero, ti-as propune pentru inceput sa vorbim putin despre aceasta eticheta de „poezie a experientei“. In afara de depasirea clasicei dihotomii ratiune/sentiment, care sint orientarile generale ale miscarii, reprezentantii ei cei mai importanti si in ce masura este vorba doar de o eticheta?

Conceptul de „poezie a experientei“ aplicat generatiei mele n-a fost in realitate propus si nici aparat de poetii asezati de obicei sub aceasta eticheta. A fost folosita aproape intotdeauna impotriva noastra! Adevarul e ca eu am inceput sa tin la acest termen dupa ce am vazut cit a fost de criticat! „Poezia experientei“ e titlul unui mai vechi studiu despre romantismul englez pe care l-a scris un critic american. In opinia lui, fata de iluminism, epoca a valorilor universale, precum ratiunea, in romantism se intra intr-o criza a acestor valori, nu mai exista adevaruri absolute si, in consecinta, nu se mai pot afirma lucruri „in abstract“; un individ nu trebuie doar sa simta intr-o forma determinata, ci trebuie sa spuna care a fost experienta care a facut posibil ca el sa simta astfel. Un poet, Jaime Gil de Biedma, dupa parerea mea unul din cei mai importanti reprezentanti ai poeziei spaniole din acest secol, a citit acel studiu si a atras atentia asupra lui. Jaime Gil de Biedma scria intr-o perioada dominata de poezia sociala, insa pe el il interesa alt fel de poezie, care sa nu renunte la realitate, dar nici sa nu se limiteze la social: poezia ca forma de cunoastere, de explorare a propriei sale sentimentalitati, a educatiei sale sentimentale. Apoi, in anii ’80, am venit noi, poetii tineri, care am reactionat impotriva estetismului si a culturalismului din Spania anilor ’70, impotriva poeziei „novissime“. Noi am sustinut ca poezia poate sa vorbeasca despre realitate si despre viata de zi cu zi, despre lucruri care-i privesc pe oamenii obisnuiti si ca nu trebuie sa fie un limbaj foarte artificial, poate sa utilizeze limbajul pe care il foloseste toata lumea. Estetistii ne-au raspuns imediat: „Gata, astia vor sa vorbeasca despre ce li se intimpla lor! Nu se preocupa sa creeze poezie, ci sa vorbeasca direct despre experienta lor!“ Si, aducindu-si aminte ca exista o carte aparata de Gil de Biedma, Poezia experientei, au inceput sa vorbeasca in cazul nostru despre „poezia experientei“, dar intr-o maniera complet falsificatoare. Din punctul nostru de vedere, poetul n-are de ce sa-si comunice direct sentimentele, pentru ca una e sa simti ceva si alta e sa faci sa se simta ceva. Poetul trebuie sa creeze conditiile necesare pentru ca cititorul sa-i simta si sa-i inteleaga experienta...

Ce poti sa-mi spui despre dimensiunea ideologica a poeziei? In ce masura crezi ca poezia este un discurs ideologic?

Cred ca literatura in general este un exercitiu ideologic. Nu trebuie sa confundam ideologicul cu politicul. Ideologicul se refera la conceptia despre lume a unui individ, nu numai la ideile sale politice, ci si la cele despre dragoste, despre viata, moarte, istorie… Sentimentele nu cad din nori, ele decurg dintr-o educatie sentimentala determinata. Poezia investigheaza cu sentimente si, mai ales cind include reflectia morala a autorului asupra realitatii, ea este un discurs ideologic tocmai pentru ca reflecta conceptia despre lume a acelui individ. Inovatiile, cautarile, iluziile sint cercetari in ideologie, rupturi care se pot face in ideologie. Pe mine m-a marcat meditatia lui Antonio Machado despre sentimente, in multe texte, in special in Juan de Mairena, unde spune ca sentimentele nu sint eterne, ca se schimba o data cu istoria si ca pentru a face o noua poezie trebuia sa ajungi mai intii la o noua sentimentalitate. Ceea ce facea Machado era sa atraga atentia asupra caracterului ideologic al sentimentelor si al poeziei. In acest sens, cred ca poezia este un discurs ideologic.

Obisnuiesti sa vorbesti despre „cultura pozitiva a normalitatii“. E o idee foarte interesanta, in special pentru cititorii romani, cred, pentru ca poezia romaneasca e dominata acum de poezia urbana. Tu scrii, sa zicem, un fel de poezie urbana populata de perechea indragostita. Orasul apare ca un protagonist colectiv: semafoare, masini, tot ambientul citadin postmodern in care traiesc persoane normale, pe care le caracterizeaza dragostea si literatura. Poti sa-mi vorbesti despre cautarea normalitatii ca o caracteristica a poeziei tale?

Conceptul de normalitate e legat de cel de ruptura. Pentru mine, poezia nu este un dialect, o limba diferita de limba realitatii. Nu cred ca poetul este un Dumnezeu, deosebit de ceilalti, nu este un „ales al zeilor“. Ca sa folosesc o fraza de-a lui Auden, el este un „fiu al destinului“ mai mult decit un „fiu al zeilor“. E o persoana obisnuita – acest lucru mi se pare caracteristic pentru evolutia poeziei contemporane. Ceea ce o adapteaza la actualitate si o face utila este faptul ca devine un discurs al unui personaj care explica si mediteaza asupra individualitatii sale, dar in cadrul normalitatii. Poetul nu este o fiinta speciala, un „marginal“, ci intruchipeaza singularitatea oamenilor obisnuiti. Poezia este legata de viata oamenilor, de oras, de peisajul contemporan, de ceea ce inseamna convietuire la inceputul secolului XXI, intr-o societate ca a noastra. Aparind conceptul de normalitate, ma plasez intr-o clara postura ideologica, pentru ca iau pozitie fata de ceea ce cred ca a fost subiectul liric in traditia romantica: subiectul pur in lupta cu realitatea activa, separat de ea, instalat in negatie, in ciudatenie, si care a pariat pe ruptura. Acest lucru are o explicatie: prin prisma poeziei, societatea burgheza, industriala a aparut ca o agresiune la adresa frumusetii; era o societate utilitara, pragmatica, totul era devorat de sistem. Si atunci, pentru a apara originalitatea, individualitatea, frumusetea, adevarul, poetul s-a refugiat in sine insusi.

Daca sistemul are o mare capacitate de manipulare – si aceasta e oarecum teoria pe care a facut-o Adorno in Estetica sa –, daca sistemul inghite tot, trebuie sa ne refugiem intr-un nonsens, intr-un cimp autonom care, neavind nici un sens, nu va putea sa fie inghitit de sistem. Aceasta ar fi oarecum logica prin care s-a ajuns la curentele de avangarda din literatura secolului XX. A fost o evolutie fertila, dar, dupa o suta de ani, avem o perspectiva care ne permite sa echilibram lucrurile. A te instala in ruptura si in nonsens pentru a apara puritatea conduce in final la o contrapartida inevitabila: renuntarea la istorie, renuntarea la autoritatea individului si, in fond, renuntarea la limbaj – iar limbajul este o metafora a contractului social – si la dimensiunea comunicativa a limbajului, la posibilitatea relatiilor sociale. Apararea puritatii i-a facut pe poeti sa renunte sa intervina in centrele de putere, in centrele de normalitate, in locurile unde se produc normele, in crearea normalitatii. Mai degraba decit exaltarea orgoliului purist al marginalizarii, ma intereseaza sa intervin in centre, sa intervin in normalitate. E vorba aici de singularitate, de individualitate, de capacitatea estetica pe care o au persoanele normale.

Aparind poezia persoanelor normale, poate sa para ca apar adaptarea ei la normalitatea burgheza, ca poezia mea n-ar avea de-a face cu acceptarea diferentei, ca, intr-o maniera rasista, as fi impotriva a ceea ce inseamna sa fii femeie sau sa fii homosexual. Nu e vorba deloc de asa ceva, bineinteles. De exemplu, in chestiunea homosexualitatii putem avea diverse atitudini. Ne putem instala in marginalitate: sintem foarte orgoliosi sa fim homosexuali, ne revendicam homosexualitatea ca pe un spatiu al puritatii, ne simtim mindri de marginalitatea (si marginalizarea) noastra si ne inchidem intr-o rezervatie de „puri“. Cealalta posibilitate este sa incercam sa flexibilizam centrele, zonele care definesc normalitatea, sa incercam sa ajungem in punctul de unde se dicteaza legile, sa punem stapinire pe centre si sa facem sa se inteleaga ca un homosexual trebuie sa fie din punct de vedere social o persoana la fel de normala ca un heterosexual, ca orice persecutie pentru homosexualitate este nedreapta. Pentru asta, mi se pare mult mai eficienta o poezie care sa vorbeasca despre relatiile sociale si despre posibilitatea de a ne aventura dincolo de norme decit o poezie instalata intr-o ruptura pentru a vorbi despre puritatea marginalilor...

Granada, iunie-iulie 2000


Poetica

Exista si momente in care lasam
deoparte
cuvintele de dragoste si tacerile
ca sa vorbim despre poezie.
Tu-ti odihnesti vocea in trecut
si-ti amintesti de titlul unei carti,
de istoria unor versuri,
de noaptea juvenila a unor cantautori,
de importanta pe care o au
poetii si steagurile in viata ta.
Eu iti vorbesc despre virgule si
majuscule,
despre imagini care sint in plus sau
lipsesc,
despre nevoia de a obtine un ritm
care sa sustina istoria,
la fel cum miinile sustin
umezeala si zidurile unui castel de nisip.
Si-mi amintesc si de niste versuri
in nopti in care virgule si majuscule,
metafore si ritmuri,
mi-au incalzit casa,
m-au insotit,
au stiut sa ma convinga
cu aceeasi putere de seductie ca si tine.

Eu stiu ca alti poeti
se imbraca precum poetii,
merg la birourile tacerii,
administreaza bancile inspiratiei
stralucite,
calculeaza cu esente
avutia din fondurile lor interioare,
sint faclii de regi si dumnezei
sau limba de infern.
Probabil ca au suflet.
Eu ma multumesc sa te am pe tine
si sa am constiinta.


Pe de-a-ntregul vineri

Printre detergenti de rufe si de vase,
printre carti ordonate si maturi pe jos,
printre vitrinele curate, masa
fara hirtii, nici mape, nici stilouri,
printre fotoliile fara ziare,
cine se apropie de casa mea
poate sa intilneasca o zi
pe de-a-ntregul vineri.

Cum mi-o intilnesc eu
cind ies pe strada
si vad catedrala
cistigata de lumea celor vii
si in supermarket
iunie se transforma intr-o sticla de gin,
mezeluri si desert,
evantai de lumina in chioscul
florariei,
oras care se dezbraca pe de-a-ntregul
vineri.

Asa si corpul meu
devine memoria corpului tau
si te presimte
in tulburarea a tot ce atinge,
in telecomanda muzicii,
in hirtia revistei,
in gheata topita,
la fel cum se topeste o dimineata
pe de-a-ntregul vineri.