OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De obicei se manifesta un fel de fascinatie pentru ruptura. Sa luam ca exemplu paradigmatic ruptura cultivata de miscarile de avangarda – dar, desigur, se practica ruptura de mai mult timp. Din perspectiva ta, ea incepe o data cu romantismul. Dar, pe de o parte faci in Confesiuni poetice o critica acerba a rupturii, pe de alta parte vei fi de acord ca ii este greu, daca nu imposibil poetului, care in fond apartine spatiului burghez, sa se desparta de comoditatile sale, chiar daca pretinde ca se instaleaza in normalitate. Nu e tot o masca? Nu apare o dubla morala a poetului?

Uite, eu cred ca ruptura a fost una dintre categoriile fundamentale in dezvoltarea esteticii secolului al XX-lea. Ea a produs o traditie importanta si destule mijloace de tehnica literara la care n-avem de ce sa renuntam. Dar, in fond, nu trebuie sa fim si noi credinciosi ai rupturii. Avangarda a generat o parte importanta din frumusetea poetica si din figurile poetice ale acestui secol, dar avem deja o distanta suficienta pentru a o observa nu cu ochi de credincios, astfel incit sa nu ne mai simtim obligati sa urmam aceasta traditie a rupturii. In fond, prestigiul rupturii este o consecinta directa a ideologiei pietei in arta si a ideologiei moderne in general. Ideologia moderna, care este si ideologia pietei, este o ideologie in miscare: nu exista valori stabile, nici radacini, totul este intr-o perpetua miscare.

Noutatea estetica este importanta pentru ca se afla in avangarda miscarii. Cind nu mai e la moda, isi pierde orice valoare. E logica modei, a rupturii, a top modelelor, a lucrurilor care se poarta un sezon. De aceea curentele de avangarda se organizeaza ca miscari si reproduc destul de bine dinamica societatii moderne, care a desacralizat lumea. Pe mine m-a interesat sa depasesc acest subiect avangardist, expresiv, acelasi ca in romantism, sacralizat, sigur, de faptul ca dincolo de istorie exista un adevar esential pe care trebuie sa-l exprime.
Problema dublei morale are legatura cu toate acestea. Eu o vad chiar din punctul de vedere al meseriei, al mijloacelor de tehnica literara. Cind un poet scrie, nu face o simpla autobiografie, o transcriere. Notarii sint cei ce fac o transcriere directa a realitatii, poetii creeaza arta, fictiune. Si atunci, chiar daca vorbesc de ceva care pare al lor, in realitate creeaza un personaj literar. Intotdeauna exista o diferenta intre eul biografic si personajul literar. Nu stiu daca la asta te refereai cind vorbeai despre dubla morala...

Nu, vorbeam despre dubla morala intr-un sens mai coroziv: un subiect, desi apartinind acestui spatiu „burghez“, sa zicem, comod, se refugiaza in postulatele elitismului, exalta aceste postulate si, in acelasi timp, este legat de ceea ce el insusi reneaga. Mi se pare o situatie foarte simptomatica pentru lumea in care ne invirtim…

Ai dreptate si aceasta este in plus una dintre problemele fundamentale ale istoriei poeziei si ale esteticii contemporane. Poetul se comporta ca vrajitorul tribului: face parte din trib, nu poate renunta la el, este instalat inlauntrul lui si serveste pentru a confirma valorile stabilite, pentru ca lumea sa se simta in siguranta in fata ciudateniei blestemate a vrajitorului. Cine vrea sa treaca drept demon nu face decit sa asigure prestigiul lui Dumnezeu. Prefer sa-mi folosesc capacitatea de a reflecta ideologic asupra necesitatii individualismului intr-o epoca in care se omologheaza din ce in ce mai des singularitatea oamenilor. Poezia are de-a face cu toate acestea, pentru ca ea este reflectia eului interior, elaborata in interior, dar nu facuta sa se pastreze in interior, ci pentru a ajunge la o anumita obiectivitate lingvistica, pentru a ajunge la celalalt. Ma intereseaza arta ca si conversatie, ca dialog, ca revendicare a limitelor limbajului. Vreau sa-mi revendic individualitatea, dar intr-un fel solidar, pentru a dialoga cu celalalt.

Sa vorbim mai indeaproape despre poezia ta. Aparte de „poezia experientei“, te referi si la „cealalta sentimentalitate“.

Cum noua, in Granada, ne placea sa ne gindim la poezie, grupul de prieteni din care faceam parte – Javier Egea, Alvaro Salvador, profesorul Juan Carlos Rodriguez… – se baza pe postulatul lui Machado pe care l-am pomenit mai inainte: n-o sa existe o noua poezie pina cind n-o sa existe o noua sentimentalitate, o noua maniera de a simti. Ceea ce ne interesa pe noi era sa luptam pentru aceste noi sentimente, din ce in ce mai emancipante. Credeam ca poezia trebuie sa creeze ea o noua sentimentalitate. Am abandonat culturalismul, estetismul, poezia oarecum arheologica, pentru a intra in viata oamenilor normali, cu limbajul oamenilor normali, pentru a scrie o poezie care sa nu fie a dumnezeilor, ci a cetatenilor. Pina la urma ne-am integrat unei intregi miscari de depasire a estetismului novissim, „poeziei experientei“. Dar totul a plecat de la „cealalta sentimentalitate“...

Vorbeai de un nou fel de a simti. Am putea sa-l conectam cu dimensiunea ideologica?

E vorba despre poezie ca discurs ideologic si ca batalie ideologica; exploram radacinile propriilor noastre sentimente pentru a vedea ce depinde de anumite interese, ce se poate modifica pentru a trai o viata din ce in ce mai demna, mai dreapta, mai solidara. Acest lucru transforma exercitiul poeziei intr-un exercitiu de dezbatere ideologica si, in plus, serveste pentru a reactualiza poezia si pentru a face ceva mai mult decit un discurs arheologic, pentru a o introduce in viata oamenilor. Eu nu pot sa scriu o poezie de dragoste cum ar scrie-o tatal meu. Astazi, relatia mea cu femeile este complet diferita. Exista o conceptie despre femeie complet diferita. S-au purtat batalii pentru ca femeia sa fie mult mai libera, sa nu se mai dedice casei, sa aiba o sexualitate libera. Astazi exista in realitatea sociala divortul: cind o pereche nu se intelege bine, partenerii se separa si nu trebuie sa se mai suporte tot restul vietii, ca inainte, cind in Spania domina catolicismul. Poezia mea de dragoste pleaca de la o idee de intimitate complet diferita si, deci, poate crea o sensibilitate din ce in ce mai emancipata si mai libera. Acest discurs ideologic al poeziei o apropie de necesitatile oamenilor.

Atunci, am putea spune ca sentimentul se construieste pe masura ce avanseaza poezia, sufera transformari si se ajunge la un amestec permanent de dragoste si literatura? Mi se pare ca exista si o poezie de Alvaro Salvador care vorbeste despre acest lucru: nu se stie al cui era sarutul, al omului real sau al personajului literar? Si ajungem astfel la o alta idee a ta, aceea a poeziei ca simulacru al sinceritatii: se pleaca de la un sentiment real, dar el ajunge in poezie alterat, modificat de mijlocirea filtrului poetic, care afecteaza sentimentul originar. Ce poti sa spui despre asta?

Daca sentimentalitatea se construieste inseamna ca eul este o constructie. In acest sens, cind eu ma gindesc la poezie, nu pot sa ma gindesc la expresia unei esente a eului, ci la aprofundarea, la cunoasterea felului in care s-a construit pas cu pas acest eu. Acestui tip de conceptie a eului ii corespunde o anumita conceptie a meseriei de poet. Eu cred ca poezia este un gen de fictiune. Acest lucru se intelege perfect cind se vorbeste despre roman sau despre teatru, dar nu si in cazul poeziei. De ce? Pentru ca poezia s-a definit ca gen al sinceritatii, considerindu-se ca poetul vorbeste cu inima in mina. E aparenta genului. Ea trebuie construita. Cel mai periculos lucru este sa vrei sa fii spontan, sa aduci in poezie propria ta biografie. E la fel ca in teatru, cind, dupa multe repetitii, un actor pare veridic, iar cind tam-nesam incepe sa improvizeze nu-l mai crede nimeni. Doar elaborarea, constructia personajului, a tonului vocii reusesc, prin intermediul fictiunii, sa dea sinceritate personajului. De aceea eu cred ca poezia este un gen de fictiune in sensul unei sinceritati veridice. Sinceritatea face parte dintr-o conventie.

Atunci, vrei sa spui ca trebuie sa rupem cu acest mit al spontaneitatii?

Sint convins si, in plus, istoria literaturii o demostreaza. Poeziile cele mai „simtite“ sint manuscrise pline de corecturi, de taieturi. Cind cineva construieste un personaj, desi e vorba despre el insusi, construieste un model, iar constructia unui model nu se poate limita la o experienta concreta, ci trebuie sa creeze o fictiune.

In cartea pe care ai scris-o impreuna cu Antonio Munoz Molina, De ce nu e utila literatura, spune Munoz Molina ca aparenta naturalitatii insala mult. Da si exemplul atit de simplu al mersului: pentru ca noi sa mergem, am avut nevoie de o gramada de exercitii si cazaturi.

Cred ca revendicarea meseriei este o postura etica, pentru ca este oarecum echivalenta cu revendicarea ratiunii intr-o epoca in care revenirea irationalismului e destul de periculoasa si sentimentul unor adevaruri naturale este de asemenea foarte periculos. Trebuie sa recuperam capacitatea ratiunii pentru a ne organiza viata, de a organiza relatiile dintre noi, metafora contractului social; societatea este un artificiu, n-am mostenit-o, ci am construit-o. Nu trebuie sa ne supunem nici unei vointe superioare: trebuie sa ne revendicam libertatea si singurul lucru care ne asigura libertatea este invatatura, adica artificiul. In acest sens, naturalitatea este foarte periculoasa. Trebuie sa inveti sa mergi si nu-ti este usor, desi dupa aceea mersul tau pare foarte natural. Daca ai ramine in naturalitate, ai cadea mereu, ca bebelusii! Pentru a fi liber, trebuie mai intii sa inveti sa mergi si asta se face cu meserie. Trebuie sa ne revendicam meseria, etica, libertatea, autoritatea fiintei umane asupra istoriei si asupra propriei sale vieti.

Ajungem acum la o ultima chestiune: condamnarea sablonului izolarii. In mod traditional, poetul a fost infatisat drept o fiinta care se inchide in turnul sau de fildes...

Se poate vorbi destul de mult despre asta. Nu numai despre inchiderea poetului in turnul de fildes, ci si despre faptul ca el insusi se simte mindru ca se afla inchis acolo! Istoria literaturii a demonstrat ca este vorba de un mecanism de aparare. Poezia pierde prestigiu in societatea contemporana, intre altele deoarece codurile de comportament sint destul de vulgare, de pragmatice si, cum in societate poetul tinde sa plateasca cu aceeasi moneda, se consoleaza cu credinta ca el este un pur care dispretuieste de fapt societatea. In realitate, societatea il dispretuieste pe el! A te inchide intr-un turn de fildes inseamna a te inchide intr-un orgoliu care inseamna renuntarea la multe lucruri, la interventia in realitate, de exemplu in conceptul de utilitate. Nu putem sa abandonam utilitatea pragmatismului si a vulgaritatii. Trebuie sa iesim in intimpinarea utilitatii, a utilitatii lucrurilor importante, a valorilor spirituale, a frumusetii, a cunoasterii istoriei culturii, a capacitatii emancipatoare… Toate acestea sint foarte utile. Poate ca nu potrivit pragmatismului pozitivist, dar pot fi utile daca sintem in stare sa formulam o noua idee de societate si de utilitate. De aceea vorbeam mai inainte despre „rezervatie“, despre faptul ca exista persoane care se simt foarte bine inchizindu-se intr-o „rezervatie“ si spunind: „ce pur sint!“. Dar ajunge sa tot facem atita pe prostii! A „rezolva“ diferenta inchizind-o intr-o rezervatie, intr-un turn de fildes inseamna s-o tii prizoniera, s-o exploatezi.

Ca sa ajungem la o „concluzie“, fiindca tot persista ideea suprematiei unui discurs complet „inchis“, din ce spui tu reiese ca nu ne putem refugia intr-o atitudine „apocaliptica“ in fata societatii pentru ca asa n-ajungem la nimic.
Dar ce crezi, de exemplu, despre „aura“ sacralizata a poeziei despre care vorbea Walter Benjamin?

Sint foarte de acord cu diagnosticul lui Benjamin. Analiza pe care o face asupra lui Baudelaire si a poeziei contemporane mi se pare foarte interesanta. In ce ma priveste, sint contra sacralizarii. De aceea apar ideea de poet ca o persoana normala, si nu ca mesager al zeilor, poetul in stare sa-si foloseasca ratiunea. Pe de alta parte si deja la alt nivel, e curios ceea ce se intimpla cu poezia in Spania: ca numar de cititori, poezia nu se poate compara cu alte genuri literare, ca romanul. Adevarul este ca poezia nu se prea vinde. Totusi, are mult prestigiu literar, ca si cum ea ar fi esenta literaturii. Poetul trebuie sa tina seama de faptul ca, desi nu are un public numeros, are cititori. Fara sa afecteze in mod populist continutul scrisului sau, el are datoria de a face ca acest numar de cititori sa fie de fiecare data putin mai mare. Poezia trebuie sa converseze cu sine insasi si cu cititorul, nu sa fie inchisa in ciudatenie si in inutilitate. Problema nu este aceea a succesului de vinzare, ci devine una estetica. Pina la urma, poezia inchisa intr-un turn de fildes isi va pierde vitalitatea si va mirosi a statut, a rinced, a biblioteca, iar ce miroase a rinced a fost intotdeauna literatura proasta...

Granada, iunie-iulie 2000