OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doina IOANID
Poeme de trecere
Editura Vinea, Bucuresti, 2005, 60 p.

Ajunsa la al patrulea volum de poeme, dupa Duduca de martipan (Editura Univers, Bucuresti, 2000), E vremea sa porti cercei (Editura Aula, Brasov, 2001) si Cartea burtilor si a singuratatii (Editura Pontica, Constanta, 2003), Doina Ioanid este o poeta consecventa. in ce priveste formula stilistica aleasa si, as spune, tinuta artistica, Doina Ioanid scrie minipoeme in proza, texte mai putin descriptive, continind mai degraba nuclee epice, precum fotografiile in miscare, flash-uri cu o obligatorie „istorie“ before si after. in primele ei texte, din antologia colectiva Ferestre ’98, descriptia era mai evidenta, efectul de stampa sau de basorelief – mai pregnant.

„Regia“ stilistica, urmare a unui narcisism poetic intretinut de cautarile estete (vezi sintagme precum „duduca de martipan“, savorile culinare, olfactive si lingvistice), era, si ea, mai la vedere.
incepind cu Cartea burtilor si a singuratatii si ajungind la cartea de fata, Poeme de trecere, s-a facut simtit, ca intotdeauna, „factorul“ timp, care a transformat voluptatile estete in gravitate, in sacra melancolie. Poemele de trecere cuprind doua cicluri, Interval si Scrisori pentru Taia Dumitru, primul ocupindu-se chiar de portretul interior al femeii la... 36 de ani, celalalt fiind consacrat bunicului disparut. Ca in orice „istorie“ biografica, „portretul artistului la tinerete“ pierde la maturitate din narcisismul si estetismul initiale: „Ce cauti tu, duduca, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, barbatii cu tepi de otel implantati in virful capului, papusile gonflabile si copiii precoci? De ce te plimbi pe strazile pline de praf ca o vrabie fara pene? Doar nu crezi in promisiunile facute inainte de-a te naste?“.

Aveti aici un narcisism de passage, invadat de melancolie si de vocile virstelor lasate in urma: „duduca“, leganata inca de iluziile copilariei, e interpelata de vocea ei ulterioara, aceea „dezvrajita“. Schimbarea de atitudine se reflecta imediat in expresie, „duduca de martipan“ devenind brusc o fiinta nesigura si neajutorata ca o „vrabie fara pene“. „Intervalul“, „trecerea“, fara masca narcisista protectoare, inseamna pentru Doina Ioanid fragilizarea, incertitudinea, nelinistea femeii „tradate de timp“: „in cele din urma, totul ma tradeaza, pielea, memoria si puloverul meu turcoaz, deja lasat. Traiesc in umbra zidului, a stresinii, fara jurnal, fara proiecte, fara destinatii precise. Traiesc deodata cu ziua care trece“. Odata cu cedarile trupului, poeta resimte acut precaritatea propriei existente, consumate de pe o zi pe alta: „in ultima vreme, toata lumea ma intreaba ce am mai facut, ce voi face, iar eu nu stiu ce sa raspund“. Atita vreme cit a fost posibila aminarea acestor intrebari, scriitura esteta putea functiona. Acum insa cea care ocupa scena este „tristetea mea destrabalata“: „Caci numai tristetea mi-a supravietuit.

Si ea imi poarta trupul incoace si incolo, imi toarna din cind in cind un pahar de gin, ma imbraca si-mi da brinci in lume. Tristetea mea destrabalata, care ma vinde si ma rascumpara cu o singura atingere. Tristetea mea, strudel ratat. Tristetea din care mi se nasc zilele“. Rar ea se mai infrumuseteaza, in paginile acestea, intr-o imagine artistica: „Fa un copil si lumea va deveni stravezie. Si daca nu vreau? Cine-a zis ca vreau sa ma impac? Daca vreau sa-mi port bolile si nevroza ca pe niste pistrui sau ca pe niste bratari?“. Si atunci din discretie. Paradoxal, Doina Ioanid nu scrie o poezie esteta, desi multe dintre poemele anterioare iau aceasta turnura. Eficienta poemelor ei – caci despre o scriitura eficienta e, finalmente, vorba – sta in discretie si in economia mijloacelor. Poemele au un soi de acuratete si de adecvare a mijloacelor lingvistice care ne reconforteaza. Fara sa cada in blazare, tristetea poetei nu e, insa, nici pe departe „destrabalata“ (o... licenta poetica), ci mai degraba una limpede, calma, inertiala – „atirn ca un liliac de tavan“ –, cu rare note acute: „Mi-am frecat pielea pina la singe, ca sa scap de tot ce-am invatat pina acum. Asa voi putea afla ce-mi doresc cu adevarat, pentru ca botul asta de carne insingerata nu poate minti. Nici urletul de sub ploaia acida“. Asa cum detine masura unei formule eficiente, naratiune in nuce, care stie sa se opreasca la timp pentru a crea sugestie poetica, Doina Ioanid detine si un fel de control al intensitatii emotionale, la care, desigur, contribuie si prezenta celuilalt: „Doar uneori, cind imi tin respiratia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare ca totul se limpezeste si capata prospetimea rufelor uscate pe culme, afara, in ger“.
Regasim, asadar, la Doina Ioanid acea scriitura „feminina“ a virstelor succesive, pe care o intilnim si la Simona Popescu, o scriitura care pastreaza „exuviile“.

Gesturile magice ale copilariei se amesteca cu semnele celorlalte virste si mai ales cu maturitatea „fara proiecte“ si alertata de scurgerea timpului. inaintarea in virsta este inaintarea in nesiguranta, indecizie, cautare. Dar si spaima de vremuri. Am ajuns la o trasatura specifica a poemelor, dincolo de economia mijloacelor sau, daca vreti, de minimalismul formal, o diferenta de atitudine: desuetudinea, retragerea din prezent, postura retro: o „duduca“ apartine cu siguranta altui timp: „Ani de zile m-am razboit cu voi, am vrut sa fiu altfel, sa intru macar in secolul XX. Disco, video, net, piure instant, neoane, sopirle vorbitoare, figuranti de local, scaune in forma de furculita... Trisam cu nerusinare. Ritmul meu este ritmul vostru. Pe cine incerc eu sa pacalesc? Am crescut in curtea aia cu ciresi, caisi, piersici, visini, meri, peri si Dumnezeu stie ce alti pomi roditori, printre cuvintele voastre pestrite [...] am crescut acolo ca intr-o rezervatie. Si-ar trebui macar acum, la 35 de ani, sa nu ma mai ascund dupa deget“.
Sobrietatii acesteia retro, cuviincioase si triste intr-o masura intotdeauna suportabila, nu i-ar strica, totusi, mai multa „destrabalare“, indrazneala, mai multe note acute.

- Scrisori pentru Taia Dumitru: un ciclu cu o puternica emotie
Al doilea ciclu al volumului, Scrisori pentru Taia Dumitru, e unul mai special, in sensul ca e vorba de un set de poeme dedicate bunicului disparut, lui Taia Dumitru. E evocata de altfel si bunica, Maia, ramasa „singura cu deprinderile celor 60 de ani petrecuti impreuna“. Persista in fond aceeasi scriitura „feminina“, la persoana I, pentru ca Taia Dumitru reprezinta, de fapt, unul din reperele esentiale ale existentei poetei. Disparitia lui provoaca o criza intensa, deopotriva cu incercarea incantatorie de a-l „ademeni“, de a-l intoarce din drum: „Ce femeie zdravana se trezeste dimineata cu mina amortita de durere, abia tinind in mina stiloul, cu gindul la Dumitru cel Mare, Dumitru Surul, Dumitru cu roaba de varza, Dumitru care nu a suflat niciodata in luminarile de pe tort, Dumitru care nu a apucat sa-si vada stranepoata, pina cind cearceaful si fata de perna se imbiba de cerneala rosie, rosie, precum ciupitura unei insecte, precum ochiul zgiriat de nisip?“.

Puternica incarcatura emotionala, care lipsea in primul ciclu, se regaseste inegalabil, aici, in poeme de o voita simplitate patriarhala. E interesant cum bucolismul si poezia rustica de buna traditie (mai rar abordate in zilele noastre, e drept, cu implicite riscuri) sint reluate de poeta intr-o combinatie noua, sint integrate scriiturii biografiste, „feminine“ la rigoare: „Dar cel mai adesea te vad trecind printre brazdele cu rasaduri, cu bucuria omului muncit. Pe tine, cel beteag, cu oasele zdrobite, cu talpile crapate, nu te stiu decit aplecat asupra pamintului, facindu-l sa rodeasca. Ciorchini incarcati de rosii, salate gustoase, cepe mari si sanatoase, ardei iuti, trosnitori, vinete brumarii, verze infoiate, pentru care trebuie ca Dumnezeu ti-a iertat deja toate pacatele“. Nu cred ca as supralicita daca as remarca sfisierea si desertaciunea de Ecleziast care urmeaza disparitiei lui Taia Dumitru: „Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micsorat si a palit, ploua mult, iernile sint mai lungi. Maia s-a aplecat de tot si zimbeste tot mai rar, iar eu umblu pe strazi ca un razboinic decapitat“.

Sau: „Ridic obloanele si te chem din aerul umed de dimineata. Spune-mi ce sa fac?“; „Spune-mi ce-mi scapa? De ce vinul e searbad si aerul amar? Spune-mi de ce, dintre noi doi, mortaciunea sint eu?“; „in foi de brustur sa te fi invelit si sa fi presarat peste tine toate leacurile de pe fata pamintului. Cu umbra mea, facuta ciine, sa te fi aparat si cu toate cuvintele stiute si nestiute. Sub mirosuri grele de leandru sa te fi ascuns. Sa nu te fi ascultat! Sa nu te fi ascultat!“ Apreciez in mod deosebit acest ciclu de poeme, situat pe un teritoriu „minat“, al poeziei patriarhale si folclorice, „reconditionate“, iata, cind credeam ca nimic nu se mai poate face. Reconditionarea, insa, e una cu titlu de exceptie, pentru ca nu e un filon care sa permita continuari. Dar ea vine sa nuanteze, la Doina Ioanid, formula retro asumata. Si aceasta din urma, da, se intimpla sa fie si la moda, astazi.

Spuneam ca in Scrisori pentru Taia Dumitru, in ciuda ineditului patriarhal, avem de-a face cu acelasi poem in proza personal si nelinistit. Cuvintele – dispuse cu acelasi simt lingvistic – mustesc, de data aceasta, de culoare si de intensitate. De durere, adica de o tristete intr-adevar „destrabalata“. Si lamentatia incantatorie in fata mortii, fiorul Ecleziastului se ating aici cu „nevroza si bolile“ provocate de fuga ireparabila a timpului.
- O poezie feminina discreta
Pe linia volumelor deja publicate, Poeme de trecere marcheaza o evolutie interioara, dar pastreaza aceeasi calitate, constanta, a versurilor, pe care o stim inca de la volumul de debut. Iar fata de poezia feminina a ultimilor ani, viscerala si foarte sexuala, poemele Doinei Ioanid fac figura aparte, afisind exact contrariul: discretie, lucratura stilistica si economie de mijloace. Este exact – pentru a incheia cu citatul cu care am inceput – diferenta dintre „duduca“ copilaroasa si nostalgica, in largul ei in hainele (dar si in limbajul) retro, si „femeile blonde cu gust de piper“ care au trecere „pe lumea asta“.