OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa cum se vede si din nota de prezentare a autorului acestei carti de debut*, nu e vorba – de fapt – despre un necunoscut. La 31 de ani, Iulian Baicus e un nume cu circulatie in presa culturala romaneasca. Articolele si eseurile sale despre literatura l-au impus ca pe unul dintre cei mai promitatori tineri critici ai perioadei pe care o traversam. Asistent la Filologia bucuresteana, Iulian Baicus si-a obtinut de curind titlul de doctor cu o teza despre influenta lui Proust si Gide asupra romancierilor nostri interbelici. Si tot din teritoriul prozei moderne si-a ales preferatii, Kafka si M. Blecher, carora le-a consacrat eseuri separate (inca needitate).

S-ar zice ca e vorba – asadar – despre un critic foarte interesat de proza. Dar si poet! Ipostaza in care a publicat deja in culegerea Ferestre 98, remarcata si ea, a doua a Cenaclului „Litere“ coordonat de Mircea Cartarescu de-a lungul deceniului trecut la aceeasi Filologie bucuresteana. Nesansa a facut ca volumul de fata, cistigator al unui concurs de debut in urma cu doi ani, sa apara cu intirziere (si la alta editura decit cea care-l anuntase). Iata-l – insa – publicat pina la urma, inainte ca autorul sa fi iesit pe piata cu cartile de eseuri scrise intre timp. L-a completat si cu poeme mai noi, cum e Cintarea Americii, in care e vorba despre prabusirea Turnurilor Gemene din New York in urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001.

Inainte de ma opri doar la poezia sa, citeva cuvinte despre felul de a fi al fostului nostru student si actual coleg de catedra. Comunicativ, volubil, vesel, foarte sonor (nu fara unde mai greu perceptibile de melancolie, extrovertitul ascunzind tristeti nebanuite), Iulian Baicus e ceea ce se numeste „o prezenta“: nimeni nu-l poate ignora, nimeni nu-l poate impiedica sa se desfasoare, sa povesteasca, sa comenteze, sa sara de la una la alta si sa rida „plin“, in hohote. Poarta cu prietenii conversatii despre literatura care se pot lungi cu orele. Fara sa fie un „boem“, se simte bine in mediile scriitoricesti, e gata-contaminat de placerea colportajului. Inainte de orice altceva, are pasiunea lecturii si apoi a discutiei despre carti si autori. Bulimic, „inghite“ rapid sute si mii de pagini, e la curent cu noutatile, cu ultimele traduceri din proza occidentala sau extrem-asiatica. Nu e un erudit, un „studios“ in sensul sobru, academizant al cuvintului; acumuleaza – in schimb – referinte livresti in ritm accelerat, aglomerindu-le intr-un hatis bibliografic de uz propriu, nu numai citit, ci si „trait“ intens, participativ.
Poezia lui Iulian Baicus vine din aceste doua trasaturi. Guraliv in viata, nu se abtine nici in scris: compune texte lungi, versuri lungi, fraze lungi, vrea sa spuna „totul“, sa descrie, sa povesteasca, sa marturiseasca. Ca si eseurile sale, poemele ii sint acumulative, digresive, iar stilistic –

„literaturizante“, luxuriante lexical si mereu tentate de tropismele ornante, de imagistica policroma („In toate poeziile EU AM VAZUT IMAGINI!“, noteaza in De toamna). Pe de alta parte, versurile sint incarcate de livresc: numeste la tot pasul mari nume ale literaturii de ieri si de azi, citeaza, pastiseaza, parafrazeaza. Consecinta combinatiei de fervoare a trairii si pasiune a lecturii e paradoxala ambivalenta cu care postmodernitatea ne-a obisnuit de citava vreme: poezia lui Baicus e deopotriva hiperrealista, caci avalansa de cuvinte aduce in pagina bogatia si diversitatea vietii insesi, dar si intr-atit de livresca incit ajunge sa-i dea autorului ei senzatia „lumii de hirtie“ (de unde atractia pentru Roland Barthes), ba chiar – si mai „la zi“ – a celei „computeristice“. Exemple cite vrem: „Te rog sa intri-n textul meu ca-ntr-un oras strain, din vis…“ (Poem de intimpinare); „In scoala primara copiii, frumos desenati, au curs/ Din imprimante, direct pe pupitre,/ Invatatoarea priveste cum, pe un monitor, creste soarele alb/ De parca zeii l-au tras la copiatoare uriase, marindu-l“ (Podul de lemn); „O turma de ponei din structura de adincime paste prin supa de cuvinte/ Si adulmeca, in versul meu, taigaua“ (Cocolosirea); „Stau intre doua texte, lungi cit doua stepe“ (Intre doua texte); „Stiu ca nici macar cuvintul «paianjen»“/ Nu are realitate decit in poezia mea“ (Talita kumi); „Linistit literele negre s-au asezat in cuiburile lor de rindunica/ La taifas s-au adunat caracterele bold, suplementele lor aldine/ Coditele t-urilor adorm zburlite, literele Gotice beau bere Pilsen,/ Iar cele Garamond ciripesc frantuzeste“ (Poemul crematoriu); si asa mai departe.

Modelul imediat detectabil e Mircea Cartarescu. Baicus nu face din asta un secret: ii adreseaza o dedicatie si ii citeaza Levantul, in a carui descendenta procedeaza – la rindul sau – la rescrierea parodica, arhaizant-neologistica, a Scrisorilor eminesciene, cu o verva in multe locuri incintatoare. Prin Cartarescu, un model mai indepartat e Allen Ginsberg (din care e preluat tocmai motto-ul poemului dedicat celui dintii). Poezia tinarului emul e aluvionara ca a ambilor. Dar nu chiar intotdeauna: de citeva – putine – ori, suspenda suvoiul cuvintelor si opteaza pentru concentrarea orientalizanta: „Lacrima grea, de rimmel,/ Alunecind pe-un obraz gros/ De pudra./ Ideograma copacului“ (Tanka pe-un obraz). In astfel de versuri se exprima melancolia, tristetea despre care am amintit in trecere, de obicei reprimate. O referinta repetata va fi – in aceeasi ordine de idei – Bacovia. Citite cu atentie, si lungile poeme descriptiv-realiste dau la iveala pusee reflexive, consideratiuni filozofante, patetisme, asumate ca atare, nu fara ingenuitate (vezi un enunt ca: „Nu mi-e frica de prapastie, ci de prabusirea in abisul meu interior“, din Talita kumi – si atitea altele). E aici un potential pretios pentru dezvoltari viitoare. Vreau sa spun ca locvacitatea dezinvolta din poezia de azi a lui Iulian Baicus s-ar putea dovedi – in timp – inselatoare…

_____

* Iulian Baicus, Ideile bursuce, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002, 140 p., f.p. (acest text apare ca prefata a cartii)