OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Regele dimineţii ni se deschide perspectiva unei poezii a intensităţilor pure şi a corpului ca zonă de tensiune, acţiunea fantasmatică coborînd în interior pînă la nivelul celular – o poetică recognoscibilă în poemul Amiaza plutonică: „[…]Sîngele se agăţase de cer/ Ca un copil de pîntecul mamei înainte/ De violul bronhiilor, înainte/ De ţiuitul metalic al celulelor asediate/ De microbi şi lumină…“ . Această gîndire poetică, pe care nu mă feresc s-o numesc gîndire-în-continuă-devenire, reprezintă o re-devenire moleculară a corpului care-şi recîştigă spontaneitatea caracteristică perioadei infantile sau pre-tehnologice. Poezia autorului Regelui dimineţii  nu presupune însă o simplă transcriere sau catalogare fidelă a senzaţiilor cotidiene. Rolul imaginaţiei nu este diminuat în nici un fel, deoarece pentru Alexandru Muşina acţiunea poetică înseamnă a deveni-altcineva (vezi modelul Pessoa, Alexandru Muşina este şi creator de heteronimi), expansiune exponenţială a corporalităţii. Într-un anumit sens, poezia sa este o „evadare“ spre o nouă sensibilitate, o „privire directă“ care transformă corpul într-o zonă autonomă, relevantă poetic din perspectiva unei viziuni imanente a omului. Asistăm la o răsturnare a viziunii poetice. Senzorialitatea, explorarea lumii în fiziologia sa, „privirea directă“ îi permit lui Alexandru Muşina o repoziţionare a corpului în relaţia lume-limbaj-gîndire. Corpul nu mai este ceea ce separa gîndirea (poetică) de ea însăşi, ceea ce cuvintele trebuiau să depăşească pentru a putea deveni „obiect“ cultural.  Dimpotrivă, corpul este acea realitate în care poetul va trebui să plonjeze pentru a atinge „senzaţia nemediată“ care este viaţa însăşi. În datele sale esenţiale, proiectul „noului antropocentrism“ şi-a păstrat sensul şi actualitatea. Atenţia pentru „nesfîrşita complexitate a umanului şi realului – asupra existenţei noastre de aici şi acum“ este revalorizată în contextul exploziei tehnologice din epoca postumanităţii. Într-un anumit sens, omul protetic, lumea hipertehnologizată are nevoie de această poetică ce redă coerenţa individului: „Prin casele noastre trec mii de tuburi şi fire,/ Mii de furnici, şobolani care visează/ Şi lasă-n urma lor milioane de căcăreze.// Mîna învineţită de frig, părul năclăit de sînge,/ O gaură în stern, unde se adaugă gunoiul,/ O chiuvetă plină de vase nespălate şi vomă./ Dar mintea mea? Hello, se vede ceva?!/ Se vede ceva dincolo de pielea tot mai bătrînă,/ De oasele măcinate de singurătate?// Căldură, căldură, căldură! Repede, şobolanul/ A născut o mie de pui, să-i strivim, furnicile/ Au izbucnit din gură, din nas, să le strivim,/ Gîndacii răsar de sub unghii, să îi strivim!/ Repede, repede, cu spray, cu detergent, repede, repede,/ Să rămînă totul curat! […]“ (Faianţă). 

Într-un anumit sens, modalităţile de a simţi au rămas aceleaşi, însă actualizările acestora, intensităţile trăirii sînt cu totul diferite. Ceea ce contează cu adevărat rămîne particularul vieţii în toată micimea şi meschinăria sa. Poezia din Regele dimineţii este un „song of myself“, cum ar fi spus Whitman, un „cîntec“ despre propria interioritate şi despre lucrurile cele mai apropiate, văzute dintr-o perspectivă imanentă asupra cotidianului, viziune care substituie dispariţia sau îndepărtarea unui transcendent: „Daruri ale aerului, ale luminii obosite,/ Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi/ Pe spatele Diagramelor Lui.// Cînd tot ce ai iubit se scufundă încet,/ În aer, în lumină, în mîzga din creier…/ Să rămîn… Ce rămîn? Mici reflexe în aer,/ Cicatrici, o muzică ce dilată/ Imperceptibil celulele.// Pînă adormi. Sau te trezeşti? Pînă recazi/ În zgomot, în chingile poftei, ale viselor,/ Tot mai cleioase, tot mai speriate./ Ca şi trupul. Tot mai înspăimîntat:/ De lucruri, de cuvinte. Lacuri de mercur/ Acoperind tot ce a fost.// Tu, strînge din dinţi, ţine ochii deschişi,/ Ţine aproape! De lucruri, de cuvinte.// Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/ Reflexele, vocile, micile daruri/ Ale aerului, ale luminii, ale unui Dumnezeu/ Tot mai îndepărtat“ (Micile daruri).  În lipsa unei „metafizici“ transcendente, deschiderea intensivă spre existenţă devine o aventură dirijată de imaginaţie din ce în ce mai dramatică şi mai profitabilă din punct de vedere poetic.

În „ontologia“ lui Alexandru Muşina, devenirea cotidiană a individului este ireversibilă şi irecuperabilă. Domeniul cotidianului este o imensă reţea de singularităţi emoţionale. Poemul Case este o reflecţie subtilă asupra ireversibilităţii trăirii şi asupra imperfecţiunii memoriei: „Case ale ploii, case ale zăpezii,/ Case ale după-amiezelor însorite,/ În care te-ai oprit să-ţi tragi sufletul,/ Să te dezmeticeşti.// Case ale trecutului. Tapetate/ Cu celulele tale. Moarte de mult./ În care nu te mai poţi întoarce niciodată./ Fiindcă nu mai există. Fiindcă acoperişul lor roşu,/ Din milioane de hematii, s-a scurs în pămînt,/ Fiindcă zidurile lor, din carne şi oase,/ Le-a sorbit aerul, ca un burete,/ S-au destrămat în lumină.// Lumina din creier. Amintirea/ Caselor ploii, zăpezii, după-amiezelor liniştite“. Poemul – nu o spun cu lipsă de măsură – este una dintre capodoperele volumului. Alexandru Muşina propune o meditaţie asupra naturii memoriei celulare. Trecutul nu mai poate fi regăsit de vreme ce singularitatea vechilor trăiri este imprimată în ţesătura moleculară ce se reînnoieşte constant. Citind aceste versuri, mi-am adus aminte de una dintre frazele lui Radu Petrescu. Reflectînd asupra memoriei, prozatorul tîrgoviştean spunea că „stările noastre de suflet sînt aparate optice defectate imediat după întrebuinţare, este greu să încerci imposibilul. Timpul nu poate fi regăsit. Ce obţinem la un moment dat […] este timbrul, timbrul său, acea unitate ritmică pe care se desfăşoară imaginile noastre despre noi înşine“.  În aceste condiţii, „redescoperirea valorii fiinţei ca integralitate“, pornind de la spaţiul social şi coborînd – în interior – pînă la singularitatea celulară, devine una dintre „cerinţele“ imperative ale poeziei actuale.