Nr. 752 din 12.12.2014

On-line - actualitate
Remember
Biblioteca observator cultural
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Societate
Eseu
Memorialistică
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2012   |   Aprilie   |   Numarul 619   |   Poezia lui I.L. Caragiale

Poezia lui I.L. Caragiale

Autor: Roxana SORESCU | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Poezia lui I.L. Caragiale
Pastişa şi parodia – ironia cu cel puţin două ţinte (Macedonski şi Eminescu reuniţi înMoartă!). Simbolismul – ţinta ironiei. (Spirit clasic şi clasicizant). Amîndoi fiii lui, Matei şi Luca, vor fi simbolişti, în proză şi în poezie.

Satira politică, pamfletul politic.

În Momente: ţinta ironiei – lumea reală, lume reală reflectată în presă; cititorii lumii reflectate – participanţi la universul real; scriitorul care ironizează lumea reală, jurnalistica, pe cititorii ei; şi care face parte şi el din această lume (Om cu noroc).

 
Erorile care pot decurge din considerarea unilaterală a ironiei.
 
Caragiale – propriul său personaj. Omul fără principii morale, ca şi societatea care nu le are. S-a autodescris: banul pe primul loc. (Nu are nici mamă, nici tată, nici fiu cînd e vorba de moşteniri, vezi Cioculescu). Batjocoreşte pe oricine, cu o preferinţă pentru prietenii cei mai buni, adică cei mai bine cunoscuţi. Relaţia mai mult decît ambiguă cu Eminescu (de emulaţie şi de dispreţ: Veronica, în Nirvana – necrolog şi sifilis, kantianismul – Anghelache; dar alegerea Berlinului – poate pentru că era oraşul formării lui E. Şi oraş bine orînduit şi muzical.) Îşi permite orice faţă de alţii, e foarte nevricos cînd e vorba de el însuşi (după eşecul cu D’ale Carnavalului nu a mai scris comedie; după scandalul Năpasta, activitatea lui dramatică s-a oprit; nu a putut depăşi bariera interioară, deşi a dorit-o şi a construit proiecte dramatice.) Cînd descrie trecerea de la ipohondrie la fandacsie (în registru comic: Conu Leonida; dramatic: În vreme de război; tragic: O făclie de Paşte), se autodescrie.

Absoluta lipsă de principii politice (pe care le teoretiza): traseismul politic (Părintele lui Lache şi Mache nu se putea înscrie decît la Tache). Discursul său politic = Caţavencu, pentru a convinge şi a provoca reacţii. Legea morală e constrîngătoare, conduce la sinucidere. (Anghelache – conceput ca răspuns la posibilele reproşuri interioare, la sentimentul de vinovăţie faţă de lipsa de scrupule.)

 
Între biografia/comportamentul social al personajelor lui C. şi C. însuşi nu există deosebire de natură, ci de grad. Amoralismul genuin şi refuzul moralei, ca alienantă (duce la alienare sau la sinucidere).
 
„Atitudinea scriitorului faţă de aproape integralitatea literaturii contemporane lui se dizolvă în zeci de parodii în versuri sau în proză (după Bolintineanu, Vlahuţă, Delavrancea, Macedonski şi simbolişti, sămănăto­rişti, chiar şi Eminescu). Singurele versuri caragialiene notabile sînt scrise sub regimul parodiei. Întreaga poezie românească semnificativă defilează în aceste compuneri animate primordial de un spirit destructiv, mai acut chiar decît cel care îi animase pe primii junimişti, atunci cînd încercaseră alcătuirea unui inventar al poeziei româneşti“ (Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Editura Cartea Românească, 2011, p. 289)

Dacă I.L. Caragiale nu şi-ar fi lăsat versurile risipite prin reviste, acordîndu-le destulă importanţă pentru a se osteni să le strîngă într-un volum, probabil că volumul acela ar fi jucat pentru literatura română de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea rolul purgativ pe care îl avusese, cu o generaţie înainte, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.

 
Două sînt, de fapt, direcţiile în care se îndreaptă atenţia poetului I.l.Caragiale: parodia literară şi satira politică (Şarla şi ciobanii, Jalba hoţilor din închisori, Suveran şi curtezan. Satiră democratică, Petiţie către guvern, Mare farsor, mari gogomani,Temelia. Fabulă, Mîngîiere. Fabulă, Boul şi viţelul,Semnul ş.a.). Satira politică nu este deloc de ignorat, chiar dacă obiectul ei predilect a fost obiectul cultului istoric de astăzi: Carol I. Este drept că azi mitul străinului civilizator, întrupat în regele de origine germană, este menit să înlocuiască în mentalitatea publică mitul, compromis prin exces de naţionalism, al apărătorului de neam, ţară, credinţă; printre contemporanii lui, însă, Carol I a fost contestat de destui, printre care Eminescu şi Caragiale.
 
Anticarlismul lui Caragiale este remarcabil, şi pentru că e singura lui atitudine politică rămasă constantă. Caragiale a schimbat fără multe scrupule, dar şi fără mari beneficii, cîteva orientări politice, cu programele lor cu tot, ilustrînd cu cinism şi dezinvoltură ceea ce azi numim traseism politic, mult mai rar pe vremea lui: „Eminentul literat Caragiale... a putut să fie rînd pe rînd în cercul junimist al lui Maiorescu, în cel socialist al lui Gherea, în gruparea radicală [a lui G. Panu], în partidul conservator, în partidul liberal şi în dizidenţa takistă“ (I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, ediţie de Rodica Florea şi Stancu Ilin, Editura Minerva, 1990, p. 407). Nu trebuie să uităm că Nenea Iancu şi biografia sa au fost primele surse de inspiraţie pentru eminentul scriitor I.L. Caragiale, personaj el însuşi al unei lumi în care, după propria-i cugetare: „toţi oamenii mari sînt secături şi toate secăturile sînt oameni mari“.
 
Regele va rămîne ţinta predilectă a sarcasmului său, de la înscăunare (Şarla şi ciobanii) la jubileu (Mare farsor, mari gogomani). Este numit, de obicei, nu Carol, ci, în pronunţie franco-română, căci franceza era limba de comunicare a clasei politice, Charles, pe româneşte Şarlă. Şarlă înseamnă cîine de pripas, maidanez, javră. Numele fusese exploatat, în acelaşi sens, de Alecsandri: Chiriţa îl cheamă pe preceptorul lui Guliţă, Musiu Şarlă. (Caragiale, la rîndu-i, l-a exploatat din plin pe Alecsandri.) El însă atacă mai dur (şi nedrept): javrele n-au onoare – „Ciobanii noştri, aşadară,/ Plecară/ Dulăul să-şi găsească./ Umblară cît umblară/ Şi deteră-n sfîrşit/ De-o javră jigărită,/ De foame leşinată, cu părul năpîrlit./ Cum îi văzu,/ Potaia-afurisită/ Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu/ Să se tăvălească,/ Să se linguşească,/ Să chelălăiască,/ Ca toţi cîinii nemţeşti/ Cînd, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.[..] O duseră la stînă şi şarl-aici jură/ Pe lege. – Cum se poate?/ Dar şarlele n-au lege şi-ar fi de necrezut,/ Veţi zice: Fugi de-acolo! – Ştiu bine toate-aceste,/ Dar iacă s-a putut! Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,/ Nu rîdeţi de... să fie un cîine de credinţă“ (Şarla şi ciobanii). Ciobanii erau, de pe atunci, exponenţii responsabili ai spaţiului mioritic.
 
Satirele politice, în prelungirea „cînticelelor comice“, sînt, într-adevăr, texte fără mari pretenţii literare, dar eficiente. Ele sînt menite a fi percepute imediat de un public alcătuit din personajele lui Caragiale, cam semidoct, dar exasperat. Criteriul după care se măsoară, pentru Caragiale, valorea satirei politice este, ca şi în cazul discursului parlamentar, criteriul pragmatic: capacitatea de a convinge şi de a stîrni reacţii. (Dacă discursul lui Caţavencu ridică sala în picioare, discursul lui Caţavencu este bun, scopul lui a fost atins, indiferent ce procedee retorice a utilizat.) Fiind structural un clasic, adică lucrînd cu situaţii-prototip, valabilitatea satirei sale nu cunoaşte graniţe temporare. Iată, de exemplu, Jalba hoţilor din închisori: „Daţi-ne drumul din puşcărie,/ Daţi-ne posturi,/ Cu bune rosturi,/ Daţi-ne voie la tîlhărie./ .../ Daţi-ne drumul: e nedreptate/ În puşcărie/ Ca să ne ţie/ Colegii noştri! Oh! ce păcate!.../ A noastră şcoală/ A rămas goală,/ Căci toţi elevii au chilipire,/ Au berechete,/ Grase budgete.../ Iar noi, acilea, în amorţire/ Stăm în lihnire!...“.
 
Dacă satira politică se înscrie într-o tradiţie a vremii, singularizîndu-se mai ales prin tematică şi mai puţin prin procedee, parodiile în versuri sînt cu totul remarcabile, atît prin ţinta sarcasmului, cît şi prin procedeele de alcătuire a textului. Ele se alătură parodiilor, mai numerosase încă, în proză (acestea excelent analizate în lucrarea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Cartea Românească, 1983). Ca şi parodiile în proză, cele în versuri satisfac condiţia parodiei: au ca referinţă un text cunoscut, intenţia cu care este concepută parodia poate fi lesne detectată de receptor, cunoştinţele sau informaţiile receptorului pot identifica textul parodiat, prin recunoaşterea celor mai frecvente mijloace utilizate de textul prim: teme frecvente, atmosferă, elemente de decor, stereotipii în comportamentul personajelor, clişee lingvistice etc. (Theodor Verweyen, Theorie der Parodie, München, 1973, citat de Florin Manolescu). Parodia presupune, aşadar, cea mai vie inteligenţă critică, reunită cu cel mai graţios talent mimetic. Absenţa unuia dintre atribute dă naştere fie unui critic literar, fie unui pastişor banal. (Spre deosebire de parodie, pastişa e rezultatul unui act de admiraţie, al dorinţei de a crea conform unui model.) La Caragiale intenţia parodică este, aşa cum observă Mihai Zamfir, destructivă: modelul trebuie anihilat prin ridiculizare absolută (el deosebindu-se prin aceasta de marii parodişti care i-au urmat – Topîrceanu din Parodii originale, Marin Sorescu din cartea de debut, Singur printre poeţi – şi mai ales de istoricul contemporan al poeziei româneşti în texte concepute à la manière de..., Mircea Cărtărescu). Atitudinea lui Caragiale nu e umoristică, nu implică o anume înţelegere şi o anume compasiune faţă de obiectul ridiculizat, ci sarcastică: parodistul se implică în anihilarea obiectului.
 
Textele parodiate în versuri de Caragiale aparţin lui Eminescu (permanent cal de bătaie), la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în plin proces de manierizare exasperantă, prin curentul imitatorilor săi; lui Hasdeu – poetul şi savantul; lui Macedonski; lui Traian Demetrescu (în acea parte a poeziei sale care va fi imitată cu glorie de Bacovia, Caragiale parodiindu-l astfel avant la lettre pe Bacovia); poeţilor cu tematică socială, cultivaţi de revista Contemporanul; lui Bolintineanu, lui Coşbuc. Adică poeţilor celor mai cunoscuţi, mai discutaţi, mai preţuiţi, unii dintre ei, ai momentului. Vîrfurilor literare ale epocii. Maiorescu, la 1867, într-un peisaj literar cu ierarhiile încă în curs de constituire, analiza destructiv mai ales cîţiva literaţi obscuri, versificatori prin imitaţie; Caragiale, de pe la 1873 începînd, dar mai ales după 1890, într-o literatură care începuse să-şi consolideze canonul, atacă valorile (aproape) unanim recunoscute. Nici unul dintre criticii epocii nu a făcut-o, aşa cum nimeni nu a îndrăznit, pînă astăzi, să ridiculizeze stereotipiile din gîndirea poetică eminesciană. (Pentru Caragiale din corespondenţă, de exemplu, luna era astrul compromis de Eminescu. Voinţa de anihilare a lui Eminescu, prezentă în multe alte decizii biografice şi texte literare, merită (psih)analizată cu mai multă atenţie.) Parodiile lui Caragiale reprezintă critica cea mai îndrăzneaţă a momentului. Astăzi, opera tuturor poeţilor parodiaţi de Caragiale ar tebui studiată împreună cu parodiile sale, spre a vedea care sînt clişeele lor de gîndire şi slăbiciunile în compunerea unui text poetic. Şi, pe deasupra, parodiile, departe de pedanteria comună a criticii care demonstrează, arată amuzînd.
 
Principala particularitate a ironiei lui Caragiale, indiferent de tipul de text în care e folosită,constă în faptul că nu se îndreaptă niciodată spre o singură ţintă. În cele mai simple cazuri, referitul e dublu: o lume cu oamenii ei şi această lume reflectată în scris, în gazete şi în literatura despre ea. În cele mai rafinate cazuri, referitul e triplu sau cvadruplu: lumea, scrierea despre lume, cititorul/martorul/ comentatorul concomitent participant şi observator; uneori, autorul în raporturile lui cu lumea reală, cu lumea reflectată, cu receptorii lumii reflectate şi cu receptorii propriei literaturi despre lumea reflectată. Dacă nu ţinem seama de stratificarea multiplă şi concomitentă a ironiei lui Caragiale, riscăm să cădem în interpretări ridicole, demne de un Caragiale al timpurilor noi. Procedeul referitului multiplu ca ţintă a ironiei este esenţial şi foarte clar în parodiile versificate. Nu un poet este de obicei anihilat de Caragiale, ci doi, ba chiar trei poeţi, reuniţi. Reuniţi pentru că unul este continuatorul celuilalt, pentru că procedeele unuia nu diferă de ale celuilalt. Doi sau trei dintr-o lovitură n-a mai nimerit nici unul dintre parodiştii noştri. În aceasta, Caragiale e unic.
 
Cel mai apt a fi combinat se dovedeşte Eminescu. Eminescu + Bolintineanu+ Vlahuţă, iar spre deliciul cunoscătorilor, mai ales Eminescu + Macedonski. Ce este scena patriotică din Scrisoarea III? Este continuatoarea Legendelor istorice ale lui Bolintineanu, scăldate în filozofia pentru popor a lui Vlahuţă („Nu de moarte mă cutremur,/ Ci de vecinicia ei“):

 

„Luna străluceşte ca o lampă mare,
Revărsînd splendoarea-i pînă-n depărtare.
La ospăţul falnic, strînsă-i oaste multă;
Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar, ca şi stejarul mîndru de la munte,
Mircea-şi netezeşte nobila sa frunte,
Şi ca şi stejarul mîndru, cînd înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă
Şi apoi, se scoală deodată-n picere
Şi cu glas puternic, le strigă: Tăcere...
[...]
Mîine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atîrnă-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întîmpina;
Însă jur pe ceruri, nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viaţă?
Dacă n-o priveşte un român în faţă?
Nu mă tem de moarte, sînt ostaş de seamă;
Chiar de vecinicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mîndrul Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!“
(Crucea şi semiluna)

Primul strat al ironiei vizează marele discurs patriotic (alt model de discurs patriotic decît cele două, celebre, din propria lui Scrisoare, cea pierdută), cu locul comun: pregătirea pentru jertfa supremă; cu limbajul muntenesc: „picere“, cu comparaţiile stereotipe: „ca stejarul mîndru“. Al doilea strat vizează literatura discursului patriotic: limbajul de lemn în metrica lui Bolintineanu, cu personjele arhetipale ale lui Eminescu, declamînd filozofia lui Vlahuţă. „Ca tine, bobocule, mai rar“! De fapt, rar de tot.

Capodopera parodiilor se numeşteMoartă! Baladă şi trimite direct la Mortua est, la Strigoii, la poemele narative ale lui Macedonski şi la Înmormîntarea şi toate sunetele clopotului („Un an,- dînd d-ani, leag-an d-an,- d-ani vani“), unul din primele sale poeme muzical-simboliste:

 

„Danga-langa, sună clopot...
O îngroapă pe regină
Dintr-o nobilă tulpină...
Cine vine iute-n tropot?
Danga-langa, sună clopot.
 
La sicriu el se aşază:
«O! mai zi-mi o vorbă numa!
Ah! Viaţa e ca spuma
Ce o clip-abia durează!...»
La sicriu el se aşază.“

Dualismul poeziei eminesciene de tinereţe (ea-el, Venere şi Madonă), în vers macedonskian. Reunire a cunoscuţilor în epocă adversari, sub semnul similitudinii tematice şi al identităţii în folosirea antitezei, coborîre în derizoriu a deprinderii amîndurora de a generaliza filozofic trăirile afective, de a filozofa lîngă cadavru. Situaţia eminesciană fundamentală: confruntarea cu nefiinţa, cu moartea fiinţei iubite. În strofa tipic macedonskiană, cu reluarea primului vers în poziţie finală. Şi marea filozofie romantică, negatoare a divinităţii („De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris: Dumnezeu!“):

 
„Stinsă-i scumpa ei viaţă
Şi nimic n-o mai învie...
Unde-i Dumnezeu?... Să vie!
Să-l stupesc eu drept în faţă:
Stinsă-i scumpa ei viaţă!“

Decorul tipic eminescian: castelul sumbru:

 
În castelul el cernit
Plîng şi zidurile mute,
Se bocesc pietre tăcute...
E un plînset nesfîrşit
În castelul cel cernit.

În fine, culminaţia din erotica eminesciană: moartea împreună a amanţilor, arhetipul Romeo şi Julieta:

 
Danga-langa, langa-danga!
...S-a sfîrşit! Convoiul pleacă.
...O!... viaţă!... lume!... Dacă...
Langa-danga, danga-lnga...
El îşi vîră-n pieptu-i spanga!

Caragiale ştia foarte bine că pasul de la sublim la ridicol se face reducînd la mecanic gesturile vii, sublime şi trivializînd limbajul stilului înalt. O face solemn, spre a dubla ridicolul.

Simbolismul, cu programul lui de suges­tie muzicală şi coloristică, oferă, după Eminescu, obiectivul ridiculizării predilecte. (Destinul, care pune şi el în lucrare mari ironii, a făcut ca amîndoi fiii lui Caragiale, şi Matei, şi Luca, să fie fascinaţi de simbolism, pe care Matei l-a ilustrat printr-o proză muzicală în care totul, pînă la detaliu, simbolizează, iar Luca, printr-o poezie rămasă ca şi necunoscută, dar abundînd în sugestii şi sinestezii.) Parodiile avîndu-l pe Macedonski drept obiectiv central, mai uşor de realizat, pentru că referitul e cel mai adesea un procedeu tehnic utilizat în exces, nu-l uită niciodată pe Eminescu. Sonetul prea bine cunoscut, Cameleon – femeie, concepe tipul femeii cu înfăţişare de madonă şi suflet de Veneră, după tiparul eminescian: blondă cu ochii albaştri (Cu părul eisur-galben, cu ochi închis-albaştri; în care sur-galben traduce blond cendré), alergînd ispititoare prin codru, cu flori în plete. Regula sonetului (chiar şi „coloristic“) este ca versul ultim să deschidă o nouă perspectivă asupra temei. În parodia lui Caragiale, Poetul nebun respinge muza adorată, deschizînd sonetul, în versul ultim, spre trivial:

 
„Dar eu, nebun! Zic: «Spectru!
Cameleon-femeie!
Fugi! Sufletul ţi-e negru şi maţele
pestriţe!»“

La limita dintre parodie şi paradă de mare virtuozitate lexicală şi ritmică se află cîteva poezii cu rime „de lux“, rime baroce care antrenează nu numai cuvinte, ci şi sintagme. Şerban Foarţă are un precursor, care nu voia, probabil, să demonstreze decît că se poate:

 
„Un an de cînd cu tine pe-al vremii ocean
Plutind, viaţa-mi pare un cîntec...
O, ce an!
Ce an de fericire! Şi noi ce putem oare?
Să-l pironim?!... În vremuri reîncepute moare,
Şi moartea-i ca călăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne
des parte!“

(Pe oceanul vremii)

Contrastul dintre banalitatea solemnă a declaraţiilor şi fastuozitatea căutată a rimei e o sursă de comic. În termeni tehnici: interferenţa seriilor. O alta e amestecul stilurilor: cacofonia („ca călăul“), plus a treia posibilitate de lectură: „ce pute moare“.

Un poem dedicat Amicului meu Gion ar fi trebuit să fie în vers clasic alexandrin, de 14 silabe. E în vers românesc alexandrin, de 15-16 silabe, căci „nous disons comme ça en Moldavie“. Are ca subiect Academia, conflictul ei cu amicul şi alegerea lui Dim. A. (Mitiţă) Sturdza ca secretar perpetuu al nobilei instituţii. Este o mică parodie de epopee, cu miză derizorie, dar cu invocarea homerică a tuturor muzelor. Rimele sînt în mai multe limbi şi, de fapt, parada culturală, marele aparat formal desfăşurat pentru un fleac, e singurul lucru care contează:

 

„Ei, da, Gion!... Academia este oarbă ca toţi orbii...
Declarămu-ne-mpotrivă-i şi strigămurbi et orbi
Că ctitoriceasca ţîfnă îi dă brînci p-un povîrniş,
Care-o duce drept la baie... E un fel de va t’ fair’ fiche...
[....]
E şi vreme; vorba lungă prea mult spaţiu văd că-mi ia...
Şi-apoi mi-a fugit şi Muza – perfida şi insipida! –
Scuză-mi, Gion, acest pripelnic indigest olla podrida!“

Aproape toate procedeele comice clasice sînt folosite în parodiile lui Caragiale: mecanicul aplicat viului, interferenţa seriilor, antiteza fond-formă (mult zgomot pentru nimic), stereotipiile de limbaj şi de organizare a textului. Nici una dintre gloriile literare ale epocii nu rezistă spiritului său critic. Iar inteligenţa şi talentul îl aşază pe Caragiale însuşi deasupra spiritului critic. Caragiale, care i-a parodiat pe toţi, este singurul scriitor român care nu poate fi parodiat.



Etichete:  Caragiale poezie
 
 
 
Cele mai citite articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
Norman Manea despre Klaus Iohannis în presa internaţională
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
Cele mai comentate articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
SOFTUL ROMÂN. La plus haute tour
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
Cele mai recente comentarii
salate bio
@Ilincuta
@Ilincuta
@mulgatoare de vaci
cap si minte omeneascã, fãrã coroanã cereascã?
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna