OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Încercările teoretice de definire a limbajului poeziei moderne au avut o soartă ingrată în spaţiul literar românesc. Există convingerea potrivit căreia diversitatea fenomenului poetic modern nu poate fi analizată şi definită prin impunerea unui model teoretic riguros. În cadrul studiilor literare româneşti, puţine au fost încercările de caracterizare a limbajului poeziei moderne bazate pe fundamente teoretice riguroase. Majoritatea acestor demersuri s-au revendicat de la judecăţile criticii literare, suporturile teoretice ocupînd un loc secundar, dacă nu chiar un loc cu o însemnătate minimală. Limbajul poetic a fost abandonat nisipurilor mişcătoare ale inefabilului imposibil de atins de teoria literară. Datorită prejudecăţilor enunţate mai sus, studiile literare româneşti au fost incapabile să producă un studiu al poeziei moderne, o sinteză construită de pe poziţii teoretice riguroase care să ofere o anvergură europeană unui asemenea demers. Din aceste motive consider iniţiativa Editurii Paralela 45 de a reedita studiul lui Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale acestui an. Dacă luăm în considerare tirajul minuscul al primei ediţii şi lipsa unui răspuns adecvat din partea criticilor şi teoreticienilor literari, atunci putem considera această nouă ediţie o a doua lansare. Cartea lui Gheorghe Crăciun nu a beneficiat de nici o discuţie importantă, deşi studiul său are potenţialul de înnoire şi anvergura destinate unei cariere europene.

 

Poate cea mai rezistentă dintre aceste prejudecăţi a fost convingerea potrivit căreia poezia s-a confundat cu voinţa instituirii unei esenţe a poeziei şi a descoperirii unui limbaj poetic pur, nesupus contingenţelor, autodeterminat, autoreflexiv, închis în sine. Încercările teoretice de definire a poeziei moderne au fost caracterizate de subordonarea acestor demersuri unei „metafizici a profunzimii şi a valorilor invariabile“, depăşind istoricitatea diferitelor limbaje poetice, în căutarea unor principii ultime ale creaţiei poetice. Gheorghe Crăciun depăşeşte cu eleganţă prejudecata esenţialistă a limbajului poetic: „În ultimă instanţă, pentru cititorul de poezie, important poate rămîne doar faptul că poezia e un alt limbaj, străin de limbajul obişnuit. Dar care sînt trăsăturile lui? Complicaţiile încep de aici încolo, de la încercarea de a da un răspuns la această întrebare. Poezia modernă se dovedeşte un spaţiu lingvistic de o diversitate monstruoasă, ce provoacă deruta şi inhibiţia.

 

Oricît de răbdător şi bine intenţionat s-ar dovedi el, cititorul care intră în contact cu limbajul acestei poezii, parcurgîndu-i cu toată atenţia reliefurile şi formele de manifestare, descoperă stupefiat că îi e imposibil să spună cu exactitate prin ce se caracterizează acest limbaj, ce este adevăr şi ce este doar iluzie în conformaţiile de multe ori incerte, ale fizionomiei sale multiplu accidentate.“ În capitolul intitulat „Paradoxala esenţă“, Gheorghe Crăciun pune la îndoială existenţa unui limbaj poetic privilegiat, supus unei ontologii aristotelice a esenţelor: „există o esenţă, o sumă de invariante atemporale ale modului lingvistic (şi ontologic) aparte în care se constituie substanţa poeziei? [...] este, pe de altă parte, poezia un fenomen de deformare semantică, de deviere şi abstragere de la normele limbajului instrumental?“. Specificitatea limbajului poetic nu mai poate fi susţinută în cazul poeziei moderne considerate în diversitatea sa, mai ales cînd sentimentul că textul unui poem citit este construit cu mijloace diferite, deviante de la rostirea uzuală, nu se mai manifestă decît cu o infimă convingere – este cazul poeziei contemporane enunţiative nonmetaforice, tranzitive în cuvintele lui Gheorghe Crăciun, o poezie ce şi-ar putea găsi o posibilă descriere în afirmaţiile lui T.S. Eliot: „o poezie care să fie poezie în esenţă, fără nimic poetic, poezia dezvăluindu-se goală, cu oasele goale – sau o poezie atît de transparentă, încît nu am mai vedea poezia, ci doar ceea ce trebuie să vedem cu ajutorul poeziei, o poezie atît de transparentă, încît citind-o, am fi atenţi la ceea ce arată poemul, şi nu la poezie“ (Eseuri).

 

Însă acest limbaj al transparenţei cerut de Eliot nu însemna altceva decît confundarea cu caracterul său referenţial. Nu-l mai interesau muzica interioară a versului, metafora sau „spaţiul irealităţii metafizice“. Este un mod de a vorbi despre existent asemănător filozofilor care formulează afirmaţii valide despre lumea reală, o limbă descoperită de Eliot, Joel Oppenheimer sau de obiectiviştii americani. „Prin aceşti poeţi, limbajul poeziei moderne – ce părea, în sfîrşit, la începutul secolului trecut, să se stabilizeze într-un model distinct de extracţie simbolistă – a devenit din nou, doar în cîţiva zeci de ani, aproape de nerecunoscut“, fără ca această modificare fundamentală, această transfuzie de sînge operată de poeţi precum Eliot, William C. Williams, e.e. cummings, Louis Zukovsky, George Oppen şi apoi Robert Lowell, Charles Olson şi Frank O’Hara, iar pe bătrînul continent de poeţi precum Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Constantin Kavafis, Fernando Pessoa, Bacovia, Francis Ponge, Eugenio Montale să fie luată în seamă de teoreticienii limbajului poetic. Formele marcat antipoetice ale acestui nou limbaj au fost suspectate de lipsă de profunzime şi de valoare. Orice lectură a acestor poeţi respinge prejudecata criticilor care confundă un limbaj al directeţii cu acţiunea demolatoare şi negativistă a avangardiştilor de la începutul secolului XX. Dimpotrivă, aceştia urmăresc să salveze şi să conserve un limbaj poetic ameninţat de primejdia închiderii în sine şi de pierderea legăturii cu viaţa. Pentru Gheorghe Crăciun, eroarea celor mai multe studii dedicate limbajului poeziei moderne porneşte de la prejudecata că poezia reprezintă literatura în forma sa cea mai pură, iar „stabilirea datelor inconfundabile ale poeticului pare o cale sigură de acces către «misterele tehnice» ale creaţiei literare în general, cu toată «monstruoasa» sa diversificare pe genuri, specii, subspecii, idiomuri, stiluri, scriituri, etc.“, cu alte cuvinte acel precipitat estetic intranzitiv capabil să determine acea „esenţă“ a poeziei ca limbaj privilegiat. „Nu este însă foarte sigur că intranzivitatea poeziei e o trăsătură metafizică, atemporală, de factură orfică. Aceasta se poate dovedi, la o privire atentă, o simplă calitate formală a textului poetic, pe care o putem identifica şi în scrierile legate de cel mai strict cotidian, lipsite de o transcendenţă a mesajului şi ilustrînd aşa-zisa «poetică a anti-poeticului», în care metafora şi celelalte figuri de stil consacrate nu mai joacă rolul esenţial. Se poate dovedi că intranzitivitatea poeziei nu este determinată de configuraţia limbajului său, ci de atitudinea faţă de text a celui care scrie.“

 

Derapajele şi pericolele cu care se confruntă teoreticienii limbajului poetic modern au la bază o identificare a liricii moderne cu metafizica, transcendenţa, magia sonoră, idealismul, metafora, orfismul, vizionarismul, impersonalitatea, autoreflexivitatea discursului şi motivarea limbajului, acţiune ce nu poate reprezenta decît o parte a creaţiei poetice moderne, creînd o imensă prăpastie între poezie şi cititor. Gheorghe Crăciun marchează de foarte multe ori, pe parcursul studiului său, pericolele reducţionismului esenţialist al teoriei limbajului poetic. Autorul Frumoasei fără corp este şi un teoretician cu o intuiţie strălucită atunci cînd afirmă că o direcţie dominantă în poezie nu poate fi transformată în unica direcţie valabilă, chiar dacă mimetismul poetic şi modelele teoretice sau contextul istorico-literar înclină spre acest deziderat. „Limbajul poeziei a fost întotdeauna un limbaj deschis spre cele mai diferite forme de exprimare. În ceea ce priveşte ideea purităţii acestui limbaj, lucrurile nu pot fi absolutizate. Opiniile de gust şi convingerile teoretice ale celor care susţin punctul de vedere esenţialist sînt, şi ele, rezultate din lecturi şi dintr-un anume tip de educaţie prin poezie, şi nu pot fi confundate cu adevăruri definitive, metafizice, date o dată pentru totdeauna.“

 

 

Gheorghe Crăciun aşază la baza studiului său o pereche de noţiuni, nu foarte prezentă în limbajul critic, însă cu sensuri mult mai nuanţate şi mai exacte. Este vorba de cuplul tranzitiv/ reflexiv, noţiuni împrumutate din Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, faimosul eseu al lui Tudor Vianu. Dincolo de rigoarea studiului lui Vianu şi de poziţia ocupată de acesta în ierarhia figurilor importante, cu un potenţial de influenţă în studiile literare româneşti, este de ajuns să constatăm simpla popularitate sporită a criticii literare în defavoarea teoriei, un fenomen caracteristic spaţiului literar românesc. Nu voi intra în detalii cu această ocazie. Este însă de ajuns să observăm că personajele cu cea mai mare autoritate în istoria literaturii române, au fost, într-o bună măsură, criticii literari, şi nu teoreticienii. Voi aminti numai două nume – G. Călinescu şi Tudor Vianu. Se poate argumenta anvergura europeană a operei celui de-al doilea, însă nimeni nu a încercat să arate lipsa potenţialului european al operei lui Călinescu. Analiza acestui fenomen şi a consecinţelor sale face însă obiectul unui alt studiu. Ceea ce vreau să semnalez în acest caz este faptul că deficitul de receptare a studiului lui Gheorghe Crăciun se bazează şi pe dominaţia exercitată de critica literară în interiorul studiilor literare din România. Cît timp această dominaţie va fi exercitată, studiile construite pe fundamente teoretice solide, vor întîmpina dificultăţi în consolidarea unei poziţii în cîmpul literar.

 

Revenind acum la dubla intenţia a limbajului, trebuie menţionat că cele două intenţionalităţi dominante, tranzitivă/ reflexivă nu se află neapărat într-o relaţie de contradicţie. Dimensiunea tranzitivă sau reflexivă creşte sau scade în funcţie de conţinutul comunicării. Examenul lui Gheorghe Crăciun evidenţiază foarte bine acest lucru: „Cu cît mesajul transmis este mai general, cu atît e sacrificată intimitatea celui care vorbeşte“. Acelaşi aspect era evidenţiat de Vianu însuşi: „Cine vorbeşte comunică şi se comunică. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este, în aceeaşi vreme, «reflexiv» şi «tranzitiv». Se reflectă în el omul care îl produce şi sînt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar de viaţă şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare“.

 

Gheorghe Crăciun nu preia cele două noţiuni lansate de Vianu decît după un examen critic riguros. Este vorba despre o nuanţarea a viziunii celor două intenţii ale limbajului în manifestarea lor literară şi de eliminarea generalizărilor riscante. Vianu evidenţia, la rîndul său, pericolele absolutizării uneia dintre cele două intenţionalităţi ale limbajului. Potrivit esteticianului român, una dintre cauzele obscurităţii în literatură ar fi minimalizarea dimensiunii tranzitive, la fel cum minimalizarea dimensiunii reflexive şi creşterea intenţiei de a transmite mesajul ar împinge poeţii către superficialitate şi convenţionalism. Este locul în care Gheorghe Crăciun se desparte de Vianu, pentru a re-valoriza distincţia sa. Primejdiile semnalate de Vianu, cu privire la minimalizarea uneia dintre intenţionalităţi sînt revăzute de Gheorghe Crăciun dintr-o perspectivă bazată pe o imagine globală a literaturii. „Totuşi, aceste primejdii nu sînt atît de mari precum par. Ba chiar am putea spune că bine puse în valoare de sensibilitatea unui scriitor adevărat, ele pot deveni nişte şanse ale împrospătării limbajului literar, ale depăşirii convenţiei. Obscuritatea nu este în orice situaţie un echivalent al ininteligibilităţii. Tranzitivitatea mesajului literar nu conduce obligatoriu la superficialitate. Explorarea şi valorificarea intensivă a componentelor subiective şi obiective ale limbajului se constituie în demersuri artistice a căror îndreptăţire nu mai poate fi pusă astăzi sub semnul îndoielii.“ În aceste observaţii şi pe întreg parcursul studiului său, Gheorghe Crăciun se întîlneşte cu Valéry şi cu Wittgenstein. Pentru cei doi, tranzitivitatea limbajului este legată de trăsătura sa convenţională. Limbajul are o natură provizorie, tranzitorie, instabilă, instantanee. Tranzitivitatea se leagă de sensul adevărat al cuvintelor, care ţine tocmai de caracterul lor provizoriu. La fel ca Wittgenstein şi Valéry (analist al „poeziei pure“ – situaţie de grad zero al tranzitivităţii şi al maximei reflexivităţi), sensul, pentru Gheorghe Crăciun este creat de context. Cuvîntul nu poate fi redus la condiţia de simplu adjuvant stilistic şi nu poate fi confundat numai cu o sursă de pitoresc şi expresivitate. Acesta nu are valoare şi forţă în lipsa unei acoperiri ontologice, existenţiale. În cuvintele lui Gheorghe Crăciun, „cuvîntul există doar în măsura în care el e corporalizat“, observaţie valabilă atît pentru proză cît şi pentru poezie.

 

Prin re-descoperirea tranzitivităţii în limbajul poetic modern, studiul lui Gheorghe Crăciun dezvăluie o altă tendinţă a poeziei, ignorată pentru o perioadă îndelungată de teoreticieni. Este vorba de căutarea „unor invariante ale eului în ceea ce are el comun cu toţi ceilalţi oameni“, trăsătură accentuată în poemele lui William Carlos Williams sau Edgar Lee Masters, Robert Lowell, John Berryman şi Frank O’Hara.

 

 

Tranzitivitatea are avantajul de a apropia cititorii de mesajul poeziei actuale, o exigenţă cu atît mai necesară în spaţiul românesc cu cît acesta este un depozitar al ideilor ready-made despre poezie. La nivelul cititorului neprofesionist, există convingerea că poezia, mai ales poezia modernă rămîne o parte a literaturii mai puţin accesibilă cititorului neinstruit. Această prejudecată se bazează pe un set de convingeri legate de statutul privilegiat al limbajului poetic, de caracterul său orfic, de viziunile esenţialiste asupra limbajului poeziei moderne. Important mi se pare şi rolul jucat de şcoală română care nu pune întotdeauna accentul pe istoricitatea diferitelor limbaje poetice. Rezultatul acestor convingeri consolidate de o didactică păguboasă este îndepărtarea cititorului de poezia contemporană. Reorientarea poeziei spre cotidian, spre directeţe, lasă descumpănit cititorul român de poezie. De aceea găsesc extrem de importantă partea studiului intitulată de Gheorghe Crăciun „Scurtă istorie a poeziei tranzitive“, un capitol care ar putea fi publicat separat, după cum bine observă profesorul Mircea Martin în postfaţa cărţii. Acest segment ar merita o discuţie separată. Realizînd o microistorie a poeziei tranzitive începînd cu prefaţa lui Wordsworth la Balade lirice, acest segment deconstruieşte cu inteligenţa caracteristică lui Gheorghe Crăciun cîteva dintre prejudecăţile fundamentale referitoare la limbajul poeziei moderne. Lipsa spaţiului nu îmi permite analiza amplă pe care acest capitol ar merita-o. Aş aminti aici analizele care vorbesc despre dimensiunea tranzitivă a volumelor tîrzii ale lui Bacovia, importantele consideraţii despre tranzitivitatea pre-optzecistă, avînd în vedere poezia lui Mircea Ivănescu şi Virgil Mazilescu şi acţiunea poetică de forţă a optzecismului poetic prin care dimensiunea accentuat tranzitivă este căutată programatic.

 

Ceea ce mi se pare, de asemenea, important este că Gheorghe Crăciun reuşeşte să evite – prin analizarea cuplului intenţional reflexiv/tranzitiv – excesele reducţioniste ale demersurilor precedente prin nuanţarea judecăţilor sale: „Poezia reflexivă şi poezia tranzitivă, aşa cum am încercat să le prezint aici, în cîteva contururi apăsate, sînt nişte produse de laborator. O puritate absolută a celor două tipuri e poezie nu are cum să existe în realitate.“ În ceea ce mă priveşte sînt, de asemenea, de acord cu o accepţie relativizantă a celor două trăsături. Cred că dimensiunea reflexivă şi dimensiunea tranzitivă trebuie analizate complementar, avantajele evidente fiind legate de includerea unei diversităţi cît mai cuprinzătoare în analiza fenomenului poetic modern. Consecinţele ultime ale studiului lui Gheorghe Crăciun ar merita spaţiul unui întreg volum. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale tranzitivităţii mesajului literar (incluzînd bineînţeles proza) este aportul pe care îl poate aduce în problema transgresării genurilor şi speciilor literare. Tranzitivitatea se poate dovedi folositoare pentru descrierea operelor inclasabile, cu identitatea scindată între proză şi poezie.