OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea A. DIACONU
Poezia postmoderna
Editura Aula, Colectia „Istoria didactica a literaturii romane“, Brasov, 2002,
192 p., f.p.


De curind, am luat pentru prima data contact – ca proaspata profesoara de limba si literatura romana – cu manualele alternative de la aceasta disciplina. Am constatat o temere si o rezerva aproape „spontane“ din partea profesorilor la capitolul „postmodernismului“ literar: unul dintre criteriile de alegere a manualului era, implicit, selectia de autori si texte oferite de acesta (de preferinta, cu cit mai putin spatiu acordat literaturii de dupa anii ’80). Iata de ce am citit cu mare curiozitate cartea lui Mircea A. Diaconu, Poezia postmoderna, carte prezentata pe coperta a IV-a drept „o analiza dintr-o perspectiva superior (sic!, n.m.) didactica a poeziei romanesti din ultimele decenii, poezia postmoderna (a generatiei ’80)“. Asadar, volumul in discutie se adreseaza explicit profesorilor si elevilor, in calitate de ghid de lectura (primul de acest fel, tine sa sublinieze autorul) a poeziei romanesti celei mai recente, intrate si ea, in fine, in manualele scolare. À propos de reticenta profesorilor la acest capitol – deja – de istorie literara: de vina este, in mare parte, ruptura dintre invatamintul universitar si cel liceal. O buna parte dintre manualele alternative este elaborata de cadre universitare: selectia de texte, atit de convenabila si de familiara unui proaspat absolvent de filologie este, practic, incomoda profesorului de liceu, format dupa alte repere si gusturi literare si, in plus, izolat de miscarile care se produc actualmente in mediile universitare.

In acest context, un ghid de lectura a poeziei postmoderne conceput ca material auxiliar pentru manualele de clasa a XI-a nu poate fi decit o initiativa salutara. Justificarea generala a cartii (a furniza, pe linga o metodologie, accesul propriu-zis la texte poetice si teoretice greu de gasit) este indreptatita. In alta ordine de idei, fiind o „premiera“ (v. coperta a IV-a) in materie, volumul are merite si scaderi in consecinta, pe care le voi discuta mai jos. El e structurat in patru sectiuni: o parte introductiva, de prezentare a conceptului de „postmodernism“ in context literar romanesc (Scurta introducere in postmodernism), partea cea mai consistenta, de analiza a poemelor/autorilor din programa clasei a XI-a (Didactica), o sectiune „alternativa“, de prezentare a altor „poeti reprezentativi“ (6 epigrafii in miscare), in fine, o foarte sumara sectiune critico-teoretica referitoare la poezia postmoderna (Decalog postmodernist).
Scurta introducere in postmodernism pare, in linii mari, o introducere asa-zicind „corecta“ in problematica, adica echilibrata si prudent-dubitativa: „Acceptat sau nu, folosit cu entuziasm sau doar pentru a i se releva inconsistenta, postmodernismul a polarizat dezbaterile teoretice ale ultimelor decenii. Chiar titlul acestui capitol e camuflant [s.a.], caci «introducerea» ascunde o serie de intrebari de genul: este vorba despre postmodernism ca teorie, ideologie si concept, sau despre realitatea creatiei postmoderniste? Dar sint acestea realitati cu totul distincte?“ (p. 7). Autorul ofera date pentru un istoric al conceptului, schiteaza un set de trasaturi tipologice postmoderne in raport cu cele promovate de modernitate (conform opozitiei binare continuitate vs ruptura), insista asupra filierei anglo-saxone de patrundere a termenului/fenomenului la noi s.a.m.d., pentru a ajunge la „dezbaterile pe teren romanesc“. Aici, „vocea auctoriala“ devine, simtitor, alta...

Sa spunem, pina una-alta, ca informatiile contextuale, opozitiile binare, dar si depasirea lor in termeni de „continuitate“ sau de „lumi paralele“, expunerea democratica a punctelor de vedere convin finalitatii didactice si, totusi, tentatia permanenta a autorului de a relativiza discursul despre postmodernism, frecventa turnura dubitativa a frazelor (in spirit postmodern, fireste...) risca sa devina de trop pentru cititor (profesor, elev), sa deserveasca scopului didactic (daca acesta va fi fiind si intentia „secunda“ a autorului): „Dar exclude postmodernismul cu totul problematica grava a fiintei?! Pentru Livius Ciocarlie, de exemplu, «pariul» postmodernismului este «sa dea un nou sens tulburator lipsei de sens. Sa inlocuiasca sensul devenit vid cu vidul devenit sens». O astfel de perspectiva – care refuza punctul de vedere cartarescian, al exuberantei ludice si gratuite, o pledoarie pro domo – este contrazis nu doar teoretic, ci si de creatia multora dintre congeneri, considerati tocmai de aceea de Mircea Cartarescu ca fiind ramasi inca in chingile modernismului s…t). Dar poate ca are dreptate Mircea Cartarescu si totul nu e decit o estetizare a lumii realului (s.a.) [...] Oricum, citi scriitori «postmodernisti», tot atitea pledoarii pro domo sua si, deci, tot atitea teorii asupra postmodernismului“ (pp. 10-11). Sint citati, alaturi de Mircea Cartarescu, Alexandru Musina (autorul cel mai citat, de altfel, in carte!), Calin Vlasie, Magda Carneci s.a., intre care diferentele „practice“ (de practica literara) imbraca forma unor divergente conceptuale (v. „nou antropocentrism“ la Al. Musina, „psiheism“ la Calin Vlasie etc.).

Din frazele cu subinteles ori „relativizante“ ale lui Mircea A. Diaconu, un licean rabdator obtine ideea ca definirea postmodernismului literar (poetic, in cazul de fata) se face nu atit in baza tehnicilor utilizate (ironie, parodie, biografism, intertext, textualism), cit in functie de „raporturile dintre autor si text si dintre text si lume“. In sectiunea urmatoare – analitica –, textele celor sase autori inclusi in manuale (M. Cartarescu, Al. Musina, Florin Iaru, Romulus Bucur, Ion Stratan, Cristian Popescu) sint comentate conform unei metodologii comune, avind anume in vedere: „virtuozitatea stilistica“, „imaginatia lexicala“, dimensiunea concret-biografista conciliata cu textualismul (v. „recuperarea totului in plan textual“, p. 19), subversivitatea politica, dar si autoreferentialitatea. De retinut ca acest aer de coincidentia oppositorum care aduce la un numitor comun analizele operate foloseste cu mai mult succes scopului didactic. Cu alte cuvinte, o „introducere in...“, o prezentare didactica (fie ea si „superior didactica“...) e incompatibila, metodologic, cu trucajele „tehnice“ postmoderne (v. in textul lui Mircea A. Diaconu, multimea semnelor de exclamatie si de interogatie), in definitiv, si cu scepticismul auctorial (exhibat). Mircea A. Diaconu afecteaza, totusi, atitudinea si frazarea in „stil postmodern“, de la primul la ultimul rind ale Scurtei introduceri in postmodernism: „In interiorul fenomenului fiind, nu ne ramine decit sa interogam fapte, aproximind cu scepticism. Iata, poate, ironica solutie a «postmodernismului»!“ (p. 26). Mircea A. Diaconu poate scrie, la sfirsit, „postmodernism“ cu ghilimele de dragul deturnarii ironice a propriului demers (doar sintem postmoderni, nu?), insa in acel moment, finalitatea didactica se transforma in altceva.

Pe ce pozitie se situeaza de fapt autorul? Pe cine informeaza, pentru cine insinueaza, cit e el, la urma urmei, de postmodern?
Dificultatea de ordin istorico-literar (a scrie despre postmodernism din interiorul fenomenului, a nu avea privirea distantata, ulterioara) este cit se poate de reala. Apropo-ul autorului e insa, asa-zicind mai terre-à-terre si trimite la „batalia axiologica si ierarhica, in conditiile in care autoritatile estetice ale generatiei par sa nu fie, cu citeva exceptii, fixate“ (p. 24). „Morala“ nu mai e, iata, atit de sceptica si relativa: cum sa traduci polemicile/politicile grupurilor literare afirmate in anii ’80, aflate acum in plina „batalie canonica“, intr-o... „didactica“ (autorul intituleaza, simptomatic, Didactica, sectiunea despre autorii intrati deja in manuale/programe scolare, „canonizati“ deci). Aflat intotdeauna la mi-chemin intre didacticism si partizanat, Mircea A. Diaconu nu este niciodata suficient de incisiv sa transeze. Desi blameaza undeva „evazionismul textualist“, discursul sau este unul evaziv la limita suportabilului.

Notind diferentele intre postmodernism si optzecism (pp. 21-23), dar si pe cele intre grupurile de autori reunite de obicei sub numele de „generatiile“ ’80, respectiv ’90, Mircea A. Diaconu „expune“ astfel situatia: „Mai functioneaza si o alta «discriminare»: optzecistii si nouazecistii afirmati la «Cenaclul de luni» (condus de Nicolae Manolescu) sau la cenaclul «Universitas» (condus de Mircea Martin) considera ca directia impusa de ei este definitorie pentru intreaga generatie, functionind normativ, in vreme ce poetii afirmati in anumite orase din provincie (sau si ss.a.t in alte orase de provincie), universitare sau nu, in grup sau izolat, neaga «totalitarismul» bucurestean, militind pentru descentralizare. Totul aminteste intrucitva despre «dreptatea, dar nu pentru catei», dintr-o fabula a lui Grigore Alexandrescu“ (pp. 23-24). E clar ca cei care pricep unde „bate“ Mircea A. Diaconu nu vor fi liceenii...

Astfel de pusee partinitoare (miza e continuta de „batalia canonica“ pomenita mai sus) razbat din loc in loc la suprafata textului. Autorul speculeaza ideea unei „introduceri“ didactice in poezia contemporana pentru a „introduce“, de fapt, un discurs partizan. Desi „orice incercare de sistematizare ramine limitata“ (p. 24), el sfirseste prin a propune o (alta) lista de nume „afirmate in anii ’90“, iar intreaga sectiune a treia, 6 epigrafii in miscare, trateaza – in pandant – alti sase „poeti reprezentativi“, cu mult mai multa elocutie persuasiva decit in sectiunea precedenta (autorii de acolo sint deja „canonizati“, nu?). Astfel, Nichita Danilov este „unul dintre poetii cei mai importanti ai ultimei jumatati de veac“ (p. 147), poezia Marianei Marin, „una dintre cele mai convingatoare ale optzecistilor“, pentru ca „se intemeiaza pe o recuperare tragica a realului si pe o inalta constiinta morala“ (p. 158). „Nu spunem ca acestea sint singurele conditii ale unei mari poezii“ (p. 158), dar ghicim ca e vorba de optiunea intima a autorului. Care uita complet de scepticism, de trucajele postmoderne si se intoarce la un discurs critic si o atitudine moderniste! Finalul textului despre Nichita Danilov este de-a dreptul patetic: „In fond, ce altceva face decit sa inchine imnuri fiintei si nefiintei, vietii si mortii?“ (p. 151).

Cit despre parti-pris-ul de grup (y compris conceptia de tip modernist asupra „poetului reprezentativ“), a se vedea prezentarea consacrata lui Alexandru Musina (pp. 68-71 si 82-84), autorul privilegiat al cartii de fata. Analiza poeziei Budila-Expres (pp. 68-71) incepe si se incheie cu aceeasi fraza asupra „reprezentativitatii acestui poem pentru o intreaga generatie si pentru felul cum a perceput ea postmodernismul“ (p. 71), afirmatie ce contrazice flagrant principiile expuse in Scurta introducere...
Ultima sectiune, cu nume, la drept vorbind, oximoronic – Decalog postmodernist –, aduna citeva fragmente din texte teoretice si critice referitoare la poezia postmoderna (M. Cartarescu, Al. Musina, Stefan Stoenescu, Cristian Moraru, Nicolae Manolescu, Radu G. Teposu, Ion Bogdan Lefter). Selectia e destul de arbitrara si oricum discutabila, cel putin pentru a justifica asteptarile create de un asemenea titlu de capitol. Utile, fara discutie, ramin antologia de texte analizate si bibliografiile (volume publicate si referinte critice) oferite la sfirsitul fiecarei prezentari de autor. Volumul fiind o „premiera“ in materie, Mircea A. Diaconu are toate sansele de a reveni si de a se decide (daca nu cumva prefera politica struto-camilei!) asupra genului de discurs. Intre timp, chestiunea unui ghid de lectura a poeziei postmoderne, pentru elevi si profesori, ramine, in continuare, deschisa.