OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Argument

Istoria poeziei române a ultimelor patru decenii e marcată vizibil de obsesia mutaţiilor, a negărilor, a rupturilor şi a enclavizărilor (mai naturale sau mai artificiale, dar, în orice caz, existente). cei – nu puţini – care au inventat, descoperit sau semnalat dislocările în diversele momente cu pricina sînt, în ultimul timp, negaţi de alţii, pentru care continuitatea e evidentă din modernism şi pînă azi, presupusa dialectică a unor generaţii antitetice fiind doar scandal de gazetă culturală. Familiarizat, după 1990, dar mai ales după 2000, cu o retorică a divorţului şi a generaţionismelor contrafăcute, cititorul de poezie este antrenat azi într-o perspectivă unificatoare, a cărei lectură fundamentală e aceea a continuităţii, a evoluţiei fireşti, a dezordinii cu grijă controlate. Din partea-mi, ambele perspective sînt în mod egal valabile, aşa-zisa contradicţie a lor fiind o subtilă deviaţie optică. Generaţiile poetice care urmează obsedantului deceniu sînt angajate într-un proiect comun de volatilizare (spectaculoasă ori isihastă) a unui eu dezaxat, dar şi funciar diferite, printr-o serie de structuri, locuri şi strategii ale poemului, ce au fost schimbate în funcţie de capacităţile, obsesiile, aşteptările sau proiectele particulare – mai întîi, ale fiecărui poet în parte, mai apoi, ale diferitelor vîrste ale imaginarului colectiv şi ale inconştientului creator. cu greu vor putea fi sistematizate revelaţiile fabricate sau doar convertite în discurs (din realitatea biografică interioară), dar gradul de generalizare pe care orice critică întemeiată teoretic îl caută stă mai ales în reperul referenţialităţii (prin operarea căruia, problema evoluţiei poetice îşi pierde opacitatea).

Fiindcă intervenţia de faţă nu are ca obiect de focalizare poezia română a ultimelor decenii, mă voi limita aici la a evidenţia premisele unei abordări simultan diacronice şi sincronice a poeziei ultimilor debutanţi, în funcţie de reperul invocat, dar şi prin localizarea în raport cu poezia mai vîrstnicilor confraţi. Cu o specificare, de natură tehnică: prin referenţialitate înţeleg aici suma de raportări la alteritate, precum şi suma de atitudini faţă de lumi posibile şi lumi ficţionale; pentru cunoscătorul poeziei, este evident că în centrul acestor abordări poetice stă privilegiata raportare la real, la imaginar şi la metafizic. Analiza acestor trei repere ale dimensiunilor poetice poate elucida cu o mai mare exactitate problematica dialectică a poeziei române a ultimilor ani, precum şi diagnosticul corect ce poate fi pus poeziei ultimilor debutanţi relevanţi. Cît despre limbajul sau tehnica lecturii pe care le propun implicit în intervenţia de faţă, arăt doar că ele polemizează programatic cu o critică actuală contaminată de un sindrom în esenţa lui socialist. Populismul criticii de foileton susţine o atitudine şi o expresie de largă circulaţie în piaţa publică a bunurilor literare, respingînd tocmai ceea ce ar salva de la precaritate critica de întîmpinare, şi anume excursul metodologic, întemeierea discursului critic, raţionalitatea verdictelor (şi a propoziţiilor ce au pretenţia de a le întemeia). Nu e, deci, de mirare de ce, pe de o parte, atenţia faţă de critica literară a scăzut considerabil, cititorul refuzînd a mai hamletiza printre aproximările afective şi impresioniste ale te miri cui, dar e şi explicabilă, pe de altă parte, lipsa unor repere certe, la nivelul culturii înalte, cu excepţia a trei sau patru cazuri, în interiorul literaturii actuale şi al criticii de serviciu. Acestea sînt însă doar simptomele indiferenţei, ignoranţei, rezistenţei şi alergiei la teorie, care descriu cultura română nu doar în zona ei literară. De aici şi limbajul, respectiv instrumentul de care personal mă folosesc, ca o propunere şi alternativă, aduse în mod conştient în interesul unei critici fundamentate teoretic şi a unei teorii fundamentate epistemologic.

Propunere pentru milenarism, ca generaţie

Pentru a înţelege dacă şi de ce scriitura ultimilor debutanţi anunţă direcţii poetice noi, e necesară o nuanţată stabilire a naturii şi a direcţiilor poeziei anterioare, ca o stabilire corectă a reperelor judecăţii de valoare a istoriei literare. Astfel, premisa unei abordări a istoriei literare recente stă în abordarea istoriei literare contemporane: înţelegeţi poezia ultimelor decenii, şi veţi înţelege poezia ultimilor ani. De aceea, consider necesară stabilirea raportului dintre optzecism şi douămiism, ca, mai apoi, prin stabilirea raportului dintre douămiism şi poezia recentă, să poată fi exact stabilită formula proprie pe care, în întreagă această ecuaţie, o aduce cu sine poezia ultimilor debutanţi.

Pentru a analiza raportul dintre optzecism şi douămiism, e necesară considerarea acestuia din urmă ca o generaţie de creaţie. Exegetul peisajului literar românesc al ultimilor ani a putut urmări superba trecere a opiniei publice de la afirmarea, ca generaţie, a douămiismului la, mai nou, negarea patetică a acestei afirmări, ba chiar, după cum se poate vedea, la negarea conceptului însuşi de generaţie literară. Aşa se face că, dintr-un instrument necesar criticii de sistematizare, generaţia a devenit un termen manipulabil, căzut sub vremi (sau, mai exact, sub neştiinţă, ignoranţă şi capriciu). Există cel puţin două soluţii ale blocajului acestei dezbateri, iar ele reprezintă un recurs la teorie, pe care, din pudoare sau din subscriere la modă, criticul nu trebuie să se sfiască a-l face. Astfel, e suficient a se verifica dacă, în literatura douămiiştilor, pot fi reperate o estetică unitară şi o poetică relativ comună, pentru a decide asupra atribuirii ori a refuzului unei definiţii generaţioniste. Din punctul meu de vedere, este evident faptul că, pe de o parte, debutanţii din jurul anului 2000 stau sub semnul unei negări a utopiei artei, ca expresie a unei crize radicale a gîndirii moderne tari. Această atitudine estetică va sfîrşi prin negarea statutului privilegiat al artistului, deci prin afirmarea gălăgioasă a unei pretenţii de autenticitate care, odată ideologizată, a devenit un autenticism frust; acest autenticism e opus: a) în mod substanţial, discriminării ierarhiei intelectuale, promovate de modernism, b) în mod formal, artificialităţii jocului poetic – estet, calofil, manierist, intertextual, livresc, ironic, ludic – al optzeciştilor. Pe de altă parte, estetica ce le e comună douămiiştilor e suplimentată de o poetică, la rîndul ei, unitară (subliniată sistematic în cadrul unei anchete realizate de Daniel D. Marin, publicată în Cuvântul din luna iunie 2009, şi, pe alocuri, în dosarul lunii martie al revistei Vatra, coordonat de Alex Goldiş, focalizat asupra unui „bilanţ al douămiismului“). Cei care o contestă acuză, în fapt, diversitatea de stiluri poetice, făcînd o confuzie între stil şi poetică şi pierzînd din vedere faptul că, în interiorul unei singure poetici, e posibilă diversitatea de stiluri (proba cea mai la îndemînă venind dinspre cele mai unitare generaţii de creaţie ale literaturii române: generaţia modernistă şi generaţia optzecistă). Satisfăcînd aceste două referinţe ale definirii unei generaţii (comunitatea de estetică şi poetică), consider că, fără a presupune consecinţe pozitive sau negative, afirmaţia ce susţine douămiismul ca generaţie este validă.

Nu aş vrea să fac total abstracţie de intervenţia lui Alexandru Matei din Vatra (martie 2009), respectiv de încercarea sa de a demonstra sfîrşitul generaţiilor sau, cel puţin, inoperabilitatea criteriului generaţionist. Întîi, observ că argumentarea sa e deficitară. Din şirul de propoziţii enunţiative (în rezumat, ele postulează că: 1) există o nouă configuraţie a cîmpului literar; 2) „configuraţia face inoperant criteriul generaţionist“; 3) „literatura poate fi clasificată astăzi tematic şi discursiv“; 4) directoarele cîmpului literar sînt deja date şi ele presupun doar post-decizia) nu reiese în mod necesar şi evident ilegitimitatea conceptului sau a criteriului generaţionist. Pe de altă parte, argumentul decizional (promoţiile de pînă în 2000 se puteau constitui într-o generaţie – şi – pe baza sumei de opţiuni de piaţă, care astăzi nu mai sînt reale, fiindcă, în fapt, ele sînt expresia unui şir de opţiuni pre-decise) nu poate fi considerat ca valid: nu doar fiindcă e un criteriu secundar (deci posibil, iar nu necesar) de definire a unei generaţii, dar el e expus, formal, şi printr-o inconsecvenţă logică vecină cu contradicţia. („Ele însele, culturalul şi spiritualul, devin obiectul unor alegeri, nu ceea ce, odinioară, presupunea alegerea“, dar, în acelaşi timp, consecinţele unei astfel de situaţii sînt diminuate la minimum – în aşa fel încît situaţia enunţată devine oarecum nulă –, căci „odată cu creşterea exponenţială a instanţelor de alegere personală în lumea de astăzi, timpul alocat alegerilor culturale şi spirituale a scăzut drastic.“). În sfîrşit, observ că, definit de pe poziţii strict sociologice, iar apoi, prin deconstrucţia metodică a elementelor acestei definiţii sociologice, deconstruit, criteriul generaţionist negat de Alexandru Matei nu este conceptul generaţionist pe care îl foloseşte critica sistematizatoare şi, în genere, istoria literară. Folosit ca un criteriu sociologic, generaţia 2000 e, într-adevăr, un fenomen discutabil, dar, adoptat ca un concept critic (deci implicînd aspecte fundamentale – necesare – ale literarului: estetica şi poetica), generaţia devine un instrument important şi, adeseori, necesar.

Deşi nu pot stabili dacă afirmaţia „configuraţia face inoperant criteriul generaţionist“ este una referenţial particulară sau general teoretică, remarc totuşi că, în ambele cazuri, e din nou vorba de o inadecvare a conceptului: în raport cu ceea ce poate fi numit cîmp literar (deci configuraţie), criteriul generaţionist nu e valid, fiindcă el provine, aici, din zona esteticului; e de la sine înţeles că mutaţia pe care Eminescu o realizează într-o estetică şi poetică revoluţionare nu a modificat cîtuşi de puţin cîmpul cultural şi raportul de forţe ale acestuia din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (deşi, la o atentă analiză, e posibilă descoperirea unor surprinzătoare stări de lucruri). Dar, aplicat cîmpului intern al artei, criteriul generaţionist îşi găseşte justificarea. Pledez însă pentru statutul de concept, iar nu pentru acela de criteriu al generaţiei, concept prin care critica de sistematizare – după ce, pe baza unei atente verificări, îl găseşte utilizabil – cartografiază o anumită etapă a evoluţiei unei anumite literaturi. Criteriul reprezintă reperul stabil în funcţie de care se optează pentru o anumită decizie, din mai multe altele posibile; generaţia nu e un astfel de reper în funcţie de care să se opteze pentru o anumită decizie, ci e ea însăşi o soluţie – ca decizie finală a unui sistem de judecăţi despre anumite promoţii de creaţie, judecăţi care au, la rîndul lor, criterii estetice şi poetice. Conceptul generaţiei literare e, deci, posterior judecăţii despre o anumită perioadă de creaţie: nu sînt stabilite trăsăturile profilului acestei perioade pe baza statutul ei de generaţie şi în funcţie de el, ci, în virtutea coerenţei, a unităţii, a consistenţei şi a consecvenţei acestui profil literar al unei etape de creaţie, e afirmat sau infirmat statutul ei de generaţie literară. (În treacăt fie spus, motivele pentru care „configuraţia face inoperant criteriul generaţionist“ sînt, totodată, acelea care ar face inoperante şi criteriile de altă natură estetică; cum se face atunci că, după cum consideră trei rînduri mai jos Alexandru Matei, „literatura poate fi clasificată astăzi tematic sau discursiv“? Configuraţia nu face inoperant doar criteriul generaţionist, ci, în aceeaşi măsură, şi pe acela tematic ori discursiv. E aici un blocaj, ca urmare a contradicţiei din afirmaţiile tînărului eseist.)

Ca o observaţie colaterală, însă de asemenea importantă, remarc faptul că termenul douămiism s-a impus în mod regretabil înaintea celui de milenarism, încurcînd o dezbatere şi aşa fără repere teoretice. Făcînd directă trimitere la anul 2000, acesta a subtilizat, în judecata criticilor fenomenului poetic, intriganta supoziţie conform căreia o promoţie poate naşte o generaţie. Cum lucrurile fireşte că nu stau astfel, propun adoptarea termenului mai larg al milenarismului (susţinut şi de Cristea-Enache sau de Alexandru Matei) ca alternativă dezirabilă la îngrădirea pe care o impune în dezbatere conceptul douămiismului. Urmarea acestei propuneri prezintă şi oportunitatea evitării, în viitorul apropiat şi mediu, a re-scrierii scandalului generaţionist sau a confecţionării, din deceniu în deceniu, a unei noi generaţii poetice: după modelul şaizecism, şaptezecism, optzecism sau nouăzecism, conceptul douămiismului favorizează abuzul şi deruta; dimpotrivă, indicînd o localizare temporală ceva mai largă (dar şi argumente de natură estetică, unul dintre ele fiind acela al decadentismului finalului/începutului de secol, prin filtrele căruia au fost posibile valorizările negative ale Tradiţiei şi, de aici, dezvoltarea antiutopiei şi a unor poetici minore), milenarismul are capacitatea de a preveni astfel de eşuări ale istoriei şi criticii literare. Cei care – asemeni Biancăi Cernat sau lui Radu Vancu – sînt de părere că există mai degrabă o literatură a anilor 2000 decît o generaţie unitară douămiistă resimt, în fond, sensibilul numitor comun al unei atitudini estetice (în ultimă instanţă, existenţiale) din jurul anilor 2000, care s-a propagat în poezia scrisă înainte şi, mai ales, după această dată. Există, deci, raţiuni deopotrivă extraestetice şi estetice care legitimează conceptul milenarismului, în defavoarea celui (capricios şi restrictiv) de douămiism (fapt pe care l-a demonstrat Alexandru Matei în citatul dosar din Vatra).

În sfîrşit, e evident faptul că termenul de milenarism e propus mai ales pentru zona lirică a literaturii din jurul anului 2000 şi imediat după acesta; de altfel, nu cunosc argumente de natură estetică sau teoretică (pe care să le impună cu stringenţă critica ori istoria literară) pentru care criticul să fie nevoit a găsi termeni sau concepte care să acopere integral un deceniu de creaţie dintr-o anumită literatură, ca şi cum poezia ar avea aceeaşi evoluţie, aceeaşi involuţie, aceleaşi tensiuni interne (şi din aceleaşi raţiuni!) precum proza, teatrul, eseul literar, reportajul, memoriile sau critica literară. De aceea, nu consider necesar ca acel concept propus pentru denominarea unei etape de evoluţie a creaţiei lirice româneşti (în acest caz, milenarismul) să fie chemat să acopere şi evoluţiile simultane ale prozei (după cum sugerează criticile celor care resping noţiunea douămiismului, ba chiar şi legitimitatea generaţiei milenariste, invocînd statutul neconform al prozei în raport cu acest concept; în spatele acestor atitudini stă, pe de o parte, o gîndire teoretică fie lacunară, fie aberantă, atunci cînd, subtilizată sub viciile unor minţi inteligente, nu stă maladia sincronizării – pînă şi a evoluţiei genurilor literare! – ce bîntuie spiritul culturii române). De altfel, Andrei Simuţ observa, în dosarul recent din Vatra (în marginea douămiismului), că proza ultimilor ani propune o „ieşire din real“, în sensul unei reangajări evidente în utopia artei (literare). Acelaşi lucru se întîmplă însă şi în poezie, unde tinerii debutaţi din jurul lui 2000, negatori ai unei gîndiri poetice tari, se reîntorc, prin simbol, metaforă, viziune şi ideologie centralizatoare, la reangajarea artei ca utopie (fapt care presupune, printre alte consecinţe, şi depăşirea realului, ce părea, pînă în urmă cu ceva ani, singurul teren de creştere a ideii lirice). E, deci, foarte posibil ca, fără a-şi fi propus aceasta, milenarismul să descrie chiar întregul peisaj literar al debuturilor şi al evoluţiei ori involuţiei autorilor (de poezie şi proză) de după 1998 şi pînă azi.