Poezia romanului

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Prin ultima sa carte, Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari oferă cititorilor un roman „normal“, cu fraze respirabile, ce lasă impresia de facilitate, atît a scrisului, cît mai ales a cititului. Poetul-prozator a reuşit să spună nişte poveşti de dragoste pe fondul emigrării din zilele noastre, scuturîndu-se de excrescenţele ce ar fi putut să ştirbească farmecul poveştii sau „viaţa“ personajelor. Povestea tinerilor frumoşi (dar mai puţin furioşi, care străbat, de data aceasta nu America, ci Europa) este depănată într-un stil „uşor“, fără experimente formale ostentative, fără cultul reuşitei stilistice autosuficiente şi independente care să se concretizeze într-o „carte despre nimic“, cu pretenţia de a spune, chipurile, totul. Nu este loc aici nici de meditaţii abisale, digresive sau orgolioase asupra propriei subiectivităţi, nici de grile ideologice care să transforme povestea şi personajele în instrumente.

Marin Mălaicu-Hondrari izbuteşte să scrie o proză bine balansată, printr-o fericită îmbinare a observaţiei realiste cu misterul unei lumi ce stă sub semnul unităţii poetice, a faptului cu semnificaţia, a adevărului uman cu concentrarea expresiei şi a ritmului narativ propriu vitezei muzicale cu tehnicile vizual-cinematografice, încît ai senzaţia că te afli în faţa unei creaţii prêt-a-porter, pe care o simţi aparţinînd, însă, unei colecţii haute-couture. Autorul recurge, ca inovaţie tehnică, la şapte voci narative şi la capitole ce poartă titlul vocii care ni se destăinuie, aceste fragmentele confesive şi uşor reflexive permiţînd montarea unui film ai cărui protagonişti sînt patru tineri români, poeţi suspendaţi între literatură şi trăire. Autorul menţine prin acest procedeu perspectiva plurală asupra lucrurilor, fără a miza pe o ambiguitate solicitantă, rezultatul fiind un text fluent, al cărui corp se „muzicalizează“, schimbîndu-şi ritmul cu fiecare voce. Spre deosebire de Cartea tuturor intenţiilor, unde această pendulare între viaţă şi literatură se făcea pe firul fragil al graniţei dintre viaţă şi moarte (sinucidere), în Apropierea, tragicul este înlocuit de dramatic, păstrîndu-se, însă, seninătatea înţelegerii şi acceptării.

Incipitul romanului este abrupt şi incitant şi aminteşte de începutul romanului Ultima noapte de dragoste..., lăsînd să se ghicească avatarurile unei iubiri a cărei fragilitate este sugerată metaforic încă din primul paragraf ce concentrează gîndurile retrospectiv-resemnate ale Mariei: „Fantasma unui bărbat îndrăgostit bîntuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. De la Barcelona la Livorno, de la Napoli la Villefranches–sur-Mer, mă urma ca o umbră, român nebun pe urmele vagi ale unei spanioloaice adultere. Dragostea noastră a fost legată de apă, de un dig la Marea Cantabrică, de şase ancore văzute de el pe cer, de croaziere pe Mediterana. În timp ce eu cu Tinto Brass Band încîntam publicul în sala de concerte, Adrian lua un tren, ori urca într-un autobuz, ori pierdea un avion, mereu pe urmele mele, urme de spumă şi sare care nu se spărgeau la ţărm, ci exact acolo unde prindeau viaţă“.

Adrian, The Great, Dan Parfenie şi Lidia sînt cei patru poeţi români, ce trăiesc febrilitatea şi entuziasmul poeziei percepute ca expresia cea mai înaltă a esenţei universului. Personaje pitoreşti, bine individualizate psihologic şi la nivel de limbaj (cu oarecare redundanţă provocată de repetarea cuvîntului „căpicul“, în cazul lui Dan Parfenie, şi a expresiei „puii mei!“, în cazul Lidiei), tinerii străbat satele din judeţ, în maşina Lidiei, la madre de la poesía, o maşină portocalie pe care erau scrise versuri, reuşind să strîngă cîţiva oameni într-o bibliotecă sătească sau într-o uliţă la un cămin cultural, cu ajutorul unui profesor de literatură împătimit după poezie şi alcool. Odată elanurile potolite, dispar şi pletele, şi nopţile în care citeau ca demenţii, Parfenie şi The Great trezindu-se la casa lor, cu cîte un copil în braţe. La un moment dat, vor încerca să facă un pact potrivit căruia, timp de cîţiva ani, fiecare dintre cei trei bărbaţi ar trebui să pună poezia mai presus de orice, să plece departe pentru a-şi începe o altă viaţă. Dan Parfenie nu poate da curs propunerii, dificultatea de a lua o decizie şi consecinţele dramatice ale acesteia fiind bine concentrate de autor în doar cîteva pagini: „Acel nu al meu însemna că rămîn, că în sfîrşit vor înţelege şi ei ce voiam să spun cînd ziceam că sînt un impostor. Nu însemna că pur şi simplu sînt incapabil de a începe o viaţă nouă, la dracu în praznic, că preferam să rămîn în apartamentul meu mizerabil, înconjurat de o lumină murdară, căreia nu-i păsa nici de lumina ochilor mei, nici de durerile de căpic, nici de sănătatea fetiţei mele. Am zis nu şi nu a rămas. Iar acel nu, însemna exact ce se temeau ei că va însemna: negarea literaturii, renunţarea la poezie. Odată cu acel nu, s-au dus dracului toate poemele mele fără titlu, toate cărţile citite pînă atunci (şi de atunci încoace)“. Adrian pleacă în Spania pentru a învăţa limba lui Cortázar şi o va întîlni pe Maria, dar va cunoaşte şi partea senzaţională a deambulărilor sale, căci va fi paznic de noapte la un depozit de maşini al cărui patron, Rafael, devenit un fel de mecena, autorul valorificînd aici propria-i experienţă spaniolă, loc unde a stat ani buni.

Adrian va face o înţelegere cu un grup de hoţi de la care primeşte, printre altele şi două cărţi ale lui Cortázar, prin intermediul cărora o va cunoaşte pe Vanessa, o argentiniancă simpatizînd cu stînga şi militînd pentru drepturile homosexualilor, ce conducea împreună cu un rus o reţea interlopă în care va fi atras şi Adrian. Preocupările lor pentru literatură trec, aparent, pe plan secund, în favoarea jocului periculos. Relaţia erotică ce ia naştere între Adrian şi Vanessa este complicată de relaţia acesteia cu evreica Myriam, frumoasă, inteligentă şi posesivă.

O altă poveste de iubire se înfiripă între The Great, plecat în Germania cu o bursă, ajuns în Spania cu prilejul unor lecturi publice şi Dana, absolventă de engleză-spaniolă, a cărei mamă lucra în Spania, unde ajunge şi ea, căci în ţară umblă cu diploma în mînă fără ca cineva să-i acorde atenţie. După cîteva aventuri cu lesbiene şi după ce a fost părăsită de mai mulţi bărbaţi, este pe punctul de a se căsători cu Nicu, un român ce făcea parte dintr-o bandă de hoţi, şi care ajunge la închisoare. Îndrăgostită de poezia acestuia, purtînd în permanenţă cu ea antologia lui, Dana intră într-o iubire clocotitoare, consumată printre jocuri pe calculator, bere, ţigări, coca-cola, foi care se încăpăţînează să rămînă albe în faţa lui The Great şi încercarea nereuşită de a rămîne însărcinată cu copilul acestuia, înainte de a se despărţi.

Este un subiect care cu uşurinţă, în mîinile altui prozator, ar fi rămas la stadiul de spectaculos neverosimil, însă, din această lume aparent haotică şi degradată, Marin Mălaicu-Hondrari esenţializează fluide care o legitimează şi o fac inconfundabilă prin semnificaţii definitorii; vieţile acestor rătăciţi sînt scăldate în literatură. Printre parfumuri contrafăcute, maşini furate, hoţi, amoruri bisexuale, culesul măslinilor şi depresii, există mereu fante prin care se strecoară poezia ce străbate subteran vieţile personajelor, apropiindu-le.

Există în carte un capitol extraordinar, cu o uimitoare forţă de sugestie, prezentat din perspectiva lui Adrian. Cei doi îşi trăiesc ultima insulă de intimitate fericită pe o navă ce urmează a fi dezmembrată şi transformată în fier vechi, din care o parte se va transforma în sculpturi sub mîna Mariei şi a soţului acesteia. În timp ce se bucurau de singurătate, vasul botezat de cei doi Rimbaud (pe puntea căruia noaptea citeau Marină şi Corabia beată), devenit casa lor plutitoare, este asaltat şi dezmembrat progresiv de muncitori chinezi cu macarale, pînă cînd celor doi nu le mai rămîne nici un loc în care să se refugieze. Astfel, cîrma şi ancorele iubirii cad şi ele. În ritmuri rimbaudiene, năruirea iubirii dintre el şi Maria este scoasă din contingent şi transformată într-un alt poem al aventurii poetice ce împleteşte imagini şi senzaţii pregnante: „Am strîns puţinele lucruri cu care veniserăm şi înainte de lăsatul serii carele de-argint şi de-aramă prorele de-oţel şi de argint bat spuma am coborît pe chei şi ne-am îndreptat cu paşi mici spre oraş ridică tulpinile de mărăcini curenţii cîmpiei într-o tăcere de moarte, mutînd din cînd în cînd bagajul dintr-o mînă în cealaltă şi făgaşele imense ale refluxului curg circular către est potrivindu-ne paşii ca să mergem în acelaşi ritm, paşi tot mai micuţi, tot mai lenţi pe măsură ce ne îndepărtam de şantierul naval spre stîlpii pădurii spre trunchiurile digului pe măsură ce ne apropiam de autogară, pe măsură ce mă uitam tot mai resemnat la Maria, fără să ştiu cînd aveam să o revăd ce-n unghi e izbit de vîltori de lumină“.

Finalul este surprinzător. Surprinzător de idilic. Iată, nava naufragiază pentru scurt timp, căci marinarul norocos, fără a uita trecutul, ajunge pe un tărîm al simplităţii, lăsîndu-se purtat pe val de iluzii. În ciuda faptului că Maria rămăsese liberă după moartea soţului, Adrian se retrage cu Vanessa la o fermă de alpacale din Spania, iar ultimele respiraţii ale personajelor sînt strînse laolaltă într-un impersonal carneţel ce se plimbă între urmaşii lor care nu au, cel puţin deocamdată, „dureri de căpic“. E un final mult prea factice, prea romantic-demonstrativ (contrastînd cu restul romanului), ca să nu fi fost asumat ca atare de către autor. Asumat ca „ireal“, abandonat spaţiilor imaginare ce nu mai pot fi năruite decît de îndoială.