OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe la inceputul anilor ’80, revista scriitorilor germani din Romania, Neue Literatur, publica o ancheta initiata de Gerhardt Csejka, la care raspundeau poetii tineri germani si poetii romani apartinind aceleiasi generatii. Revad acea revista tip carte, cu coperti de carton care-si schimbau culoarea de la un numar la altul si, nu chiar pe mijloc, putin mai aproape de cotor, sub anul aparitiei, era trecut sumarul pe fond alb. Poate nici nu arata asa, memoria ne joaca feste, poate nici parul lui Rolf nu era atit de rosu, nici parul lui Madi atit de lung, nici Werner nu semana atit de bine cu marele Will, cum il vedeam eu, si Richard Wagner – uite ca nu mai stiu – avea plete ori mustata, sau si una si alta. Ca sa fixez bine tabloul am nevoie de un cirlig, de o secventa epica infipta temeinic in memorie. Poate ca totul a inceput atunci, la petrecerea de la Dobrogeanu din 2 Mai, unde Rolf a cunoscut-o pe Madi; la masa aia providentiala la care se mai aflau Norman Manea, Franz Hodjak, Petre Romosan, George Almosnino si subsemnata. Cheful a continuat la Petru Romosan, care locuia intr-o camaruta de chirpici, cu put in curte, la o lipoveanca din satul ala nebun, unde toata boema romaneasca isi gasea normalitatea.

- 2 Mai, Sighisoara, casa lui Csejka
Acolo, in noaptea aia a scaparat o idee care explica multe. Poate de vina au fost si vodca si „clarul de luna“ – am si acum in urechi vorbele lipovencii: „ce fel de poeti oti fi daca nu vedeti ca e clar de luna?“ – si tineretea noastra frenetica. Si s-a incins discutia. Un duel de principii intre doua tabere. Nemtii, care aveau in cap scoala cabaretelor politice din Germania si in buzunar un Brecht sau un Biermann, sustineau ca raul trebuie aratat prin orice mijloace ca sa provoci reactia, pentru ca fara actiune, parca-l aud pe Hodjak, schimbarea e un nonsens; noi ceilalti, mai filozofi, de, pledam pentru boicot. Orice declaratie de razboi e o recunoastere a adversarului, spunea Norman Manea, pe tiran nu-l poti anihila decit ignorindu-l total, fara nume inceteaza sa mai existe. Ce m-a facut sa evoc acest incident? Amintirea isi scoate boarfele din dulap intotdeauna cind are nevoie de ele.

Si acum imi vine in minte Sighisoara. Poate fiindca, in Romania acelor ani, 2 Mai si Sighisoara au fost singurele oaze de libertate unde isi dadeau intilnire poetii romani si germani, unde nu stiu cum se face ca nu ne mai sinchiseam deloc de aparitiile cenusii cu cite un fulgarin pe brat, rasarite acolo ca din pamint si pe care nu le cunostea nimeni. Si mai exista un loc unde se amestecau limbile si ideile, unde ajungeau vesti, unde se punea tara la cale, unde balanta dintre „plecam sau nu plecam“ se inclina cind intr-o parte, cind in alta; casa de linga gara, a lui Csejka, era hanul de la rascruce unde trageau poetii nemti veniti din Ardeal sau din Banat. Se ospatau din sarmalele si replicile condimentate servite de amfitrioana Pipi. Beau vodca privind fix la telefonul acoperit cu o perna. Cam asa arata situatia in linii mari. Dar sa revenim la acea ancheta din Neue Literatur.
Tot poetii germani au rostit atunci un adevar pe care noi, romanii, nu-l observaseram, desi sarea in ochi.

Ei au fost primii care au facut distinctia, spunind ca poezia optzecistilor romani nu e decit o revolutie in zona esteticului, incercind doar rasturnarea vechilor retorici, in timp ce textele poetilor germani forau in insasi structura politica si ideologica a ordinii statale. Se pot aduce, fara indoiala, argumente justificative pentru obrocul estetizant al poetilor romani optzecisti. Poezia lor se adresa unei tari intregi, cea a germanilor doar citorva sute de mii, de aceea cenzura era mult mai toleranta cu cei din urma. Poate ii considera o cantitate neglijabila. Dar, atunci, nu e cazul sa ne intrebam totusi de ce Securitatea era mult mai zeloasa fata de ei decit fata de noi? Cine reciteste azi poeziile scrise in anii aceia de Bossert, de Wagner, de Hodjak, de Söllner, de Ortinau (da, de Ortinau, care fusese cel mai bun din start in plutonul de elita Aktionsgruppe Banat, dar nu figureaza in aceste pagini, pentru ca a abandonat de zeci de ani poezia, dedicindu-se teatrului) este uimit de virulenta demascatoare a acelor texte.

- Sa te repatriezi dupa secole de exil
isi puneau pielea in joc scriind asa, pentru ca multi dintre ei chiar credeau ca pot sa schimbe ceva; exista vreo dovada mai elocventa ca nu voiau sa paraseasca Romania? Dar, in cele din urma, bataile, perioadele de detentie, interogatoriile interminabile, amenintarile cu moartea au fost mai convingatoare. Nu pot sa nu amintesc aici de William Totok, unul dintre principalii exponenti ai esalonului de poeti Aktionsgruppe Banat, care a stat cel mai mult in inchisoare si nu e cuprins in selectia noastra, fiindca a renuntat de mult la poezie, fiind azi mai cunoscut ca analist politic.
Pe la jumatatea anilor ’80, mai toti poetii germani se repatriasera – in acest context verbul suna bizar. Sa te repatriezi dupa secole de exil. Poate de aceea, intrebati ce amprenta a lasat Romania in constiinta lor, multi raspund cu detasare superioara ca ei nu au patrie, nici o patrie, fiindca se considera cetateni ai lumii. in fond, nici neamului, nici patriei nu le apartii, pentru ca nu ti le-ai ales tu, ca sa le vrei. Si totusi, la un sfert de veac de la parasirea Romaniei, multi dintre ei continua sa scrie despre tara in care s-au nascut.

Sa le fi ramas ca un ghimpe in amintire, ca o idee fixa, o obsesie? Herta Müller si Richard Wagner, fie ca scriu proza, poezie sau eseu, nu s-au desprins nici o clipa de tematica romaneasca, ba mai mult, Herta si Ernest Wichner nu se pot desparti de limba romana. De vreun an ne delecteaza chiar cu texte ludice à la manière de Urmuz, scrise direct in limba romana. in ciuda unor amprente personale evidente care s-au pastrat din versurile poetilor germani originari din Romania, daca le punem textele din anii ’80 alaturi de cele din anii ’90, adica dinainte si de dupa emigrare, vom fi frapati de o schimbare de ton si mai ales de viziune la mai toti. Nu e vorba de un plus sau de un minus valoric, e vorba de alt climat poetic – ca si cind fiecare, patrunzind in alt mediu geopolitic, a fost nevoit sa-si gaseasca si in poezie un spatiu ocrotitor.

- Ce mult ne-au lipsit nemtii astia, ce mult ne lipsesc inca...
Daca Oskar Pastior, emigrat inca din 1968, cind implinise deja 40 de ani, a avut revelatia poeziei experimentale, patrunzind, sub aparenta unei demonstratii cu virtuti sonore, intr-un spatiu ideatic combinatoriu de o maxima complexitate, care l-a transformat total, iar Herta Müller (poeta), ca si Ernest Wichner sint, mai nou, si ei tentati de jocurile cu substrat mai mult sau mai putin grav, in poezia celorlalti, cum ar fi Werner Söllner, Franz Hodjak sau, culmea, pina si Bossert, care n-a apucat sa traiasca decit doua luni in Germania, se observa o vizibila scadere de tensiune si de vitalitate; rosul aprins al revoltei se estompeaza in violetul surdinizat al asfintitului, melancolia isi face loc, tacerea vorbeste intr-un local din care clientii turbulenti au fost dati afara...

Poate ca aceasta poezie a cistigat in plan estetic, expresia s-a rafinat, umbrele deschid cai de reflectie mai profunde decit lumina care iti arata totul dintr-odata. Dar viata unde e? Nu pot sa nu-mi pun intrebarea: ce marcheaza mai puternic creatia unui poet – datul lui initial, marca lui artistica sau situatia? Exilul, dezradacinarea, lipsa zidului care face dinamita inutila; si, cind vii dintr-un rau in care trebuia sa gasesti solutii de supravietuire, sa-i dai cu tifla mortii, sa faci misto de falca despicata si te trezesti intr-un spatiu in care lupta se atenueaza, pentru ca orice spatiu ocrotitor ajunge sa semene cu o gradinita sau cu un sanatoriu, atunci nu-ti mai ramine decit sa te lupti cu tine, adica sa te joci sau sa-ti iei temperatura la ore fixe. Si ma intreb daca un cetatean al lumii nu se simte uneori un orfan. Se intimpla ceva cu poetii: cind te ameninta moartea lupti cu moartea, cind te ameninta viata fugi de viata. Ce mult ne-au lipsit nemtii astia, ce mult ne lipsesc inca... oare stiu si ei ce mult le lipsim?