OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Despre atelierul de traducere organizat de ICR Stockholm ştiam deja destul de multe încă de anii trecuţi. Din numeroase comunicate, din suplimentele realizate împreună cu Observator cultural, de pe blogul lui Radu Vancu. Să stai pe o insulă şi să traduci poezie trebuie să fie tare fain, mi-am zis atunci. Şi aşa a fost. Am ajuns la Biskops-Arnö marţi, pe 29 martie, spre seară, la timp ca să vedem cum se schimbă lumina nordului, cum trece de la albul lăptos de iarnă la roşul violet strecurîndu-se printre stejari şi mesteceni. Apoi, ne-am strîns cu toţii în holul din cabana pe care Johannes avea s-o boteze, foarte inspirat, în româneşte, „structura T“. Am citit din poemele noastre traduse în engleză, exact ceea ce trebuia ca să ne cunoaştem mai bine, am băut vin şi am stat de vorbă: poezie, muzică, bancuri (Răzvan şi-a căpătat, repede de altfel, renumele de king of jokes).

 

A doua zi, cele patru tandemuri s-au pus pe treabă. Am pornit cu traducerea interlineară, în limba engleză, şi cu dicţionare suedez-român/român-suedez. Treptat, zi după zi, traducerea iniţială din engleză a căpătat voce şi trup. Sunetul poemelor în limba română şi suedeză, tonurile specifice, imaginile explicate pe îndelete, referinţele culturale diferite, sensurile, ambiguităţile poetice şi registrul lexical, toate astea au fost discutate de-a fir a păr. La masă, la pauza de ţigară şi cafea, la plimbările din pădure şi din jurul lacului, seara, în holul cabanei, discuţii despre cîte în lună şi în stele (true random, cum ar spune Pär), poezie, glume peste glume, muzică.

 

„Structura T“ se închegase deja pe 5 aprilie, cînd ne-am întîlnit cu studenţii de la Biskops-Arnö, aşa că totul s-a petrecut cît se poate de firesc. Am început prin a ne prezenta şi a citi cîte un poem pentru a vedea cum sună vocea fiecăruia, vocea poetică, în română şi în suedeză. Apoi a fost vorba despre cum ţii balanţa între un text de pornire şi cel de sosire, adică traducerea lui, despre cum poţi să găseşti corespondenţe pentru referinţe culturale diferite, despre cît de important este să discuţi cu autorul mai ales atunci cînd ai de a face cu o traducere interlineară. Autenticitatea, despre care vorbiserăm cu doar două zile în urmă, a revenit şi ea în discuţie. Cel care a dat tonul discuţiei şi a fost foarte ferm în acest sens a fost Johannes, apoi Ann. M-am bucurat să aud că, pentru cei mai mulţi, autenticismul atît de clamat, care uneori poate lua forme telenovelistico-maneliste, fără efect poetic real, nu este luat drept o garanţie în sine, drept un cec în alb. Poezia bună înseamnă să treci dincolo de experienţele proprii. Autenticitatea unor trăiri nu garantează şi o structură poetică viabilă, asta crede (pe scurt) „structura T“. În ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că experienţa personală trebuie trecută prin filtrul cuvintelor, al imaginilor şi al unei viziuni sensibile a lumii, reordonatoare şi reintegratoare. Experienţele personale contează, numai că triumful poeziei trece prin multe filtre, mai ale naibii decît cele de la aeroport. Poţi să ai o viaţă nemaipomenită, tumultuoasă, dureroasă, chiar tragică, dar dacă nu găseşti calea pentru a crea o lume viabilă, un univers sensibil care să ajungă la celălalt, tot degeaba. Am fost plăcut surprinsă să văd că şi Răzvan, care acum un an înclina să apere autenticismul, şi-a schimbat părerea. Am savurat cu deliciu aceste afinităţi. Am vorbit apoi despre poezia metafizică şi metaforică. Unul dintre studenţii de la Biskops-Arnö studiase în România, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, îi citise pe Blaga, Eliade, Cioran şi Ionesco. Poezia de azi nu mai este metafizică, nu în sensul lui Blaga, dar cred că tranzitivitatea ei nu exclude o anume viziune. Există o metafizică indirectă, strecurată printre rînduri. Cît despre metafore, ele sînt diseminate, infuzează subtil textul.

 

Următoarele două zile am mai fircălit la traduceri, ne-am citit textele, ne-am ajustat lecturile pentru întîlnirea de la ICR Stockholm, ne-am închegat şi mai tare, aşa încît aş putea schiţa un portret. Expansiv şi deschis, Johannes, care s-a apucat din prima zi să înveţe româneşte, a ajuns să rupă destul de bine pe româneşte: „Haide, mergem la ţigară!“, „Haide la structura T!“. Discuţiile cu el dădeau întotdeauna cu tifla neroziilor politice şi poetico-academice, înregimentărilor fără discernămînt. Au urmat partidele de tenis de masă dintre el şi Linn. Am vorbit şi despre cum înfloresc cireşii în Göteborg. Îmi sînt încă proaspete în minte discuţiile cu Ann despre poezie, fineţea şi generozitatea ei, atenţia prevenitoare şi discreţia lui Linn, jovialitatea lui Pär, experimentele sale sonore care treceau prin pereţii camerei. Pe Alexandru îl vedeam cum lucrează ca un hîrciog conştiincios sau cum explorează atent insula. Am discutat cu el despre arăcitul viei, despre stejari şi mesteceni, despre piţigoi şi stăncuţe. Am văzut împreună lebede şi gîşte, chiar şi un peşte uriaş. Îmi mai amintesc cu drag de prezenţa serioasă şi copilăroasă a Aurei, de disponibilitatea ei pentru limba suedeză, de faptul că nu vrea să debuteze prematur, de plimbările pe străzile vechi ale Stockholmului, precum şi de gentileţea şi seninătatea glumeaţă a lui Răzvan. Aş spune că s-a legat o prietenie caldă, dar neintruzivă. Cu puţin înainte de plecarea de la Biskops-Arnö, Sandu a găsit o piatră cu urme de cuarţ, iar Răzvan nu s-a lăsat pînă nu a împărţit-o în bucăţi. Fiecare a luat apoi, din palma întinsă, o bucată, cu toată încărcătura ei sentimentală. Uneori, e voie!