OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nora IUGA
Fetita cu o mie de riduri
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2005, 108 p.

Despre Nora Iuga se poate spune ca reinventeaza starea poeziei cu fiecare nou volum publicat. Dupa Sexagenara si tinarul (2000) si Fasanenstraße 23 (2001), in care autoarea imprima prozei structurile si ritmurile liricului, dupa Lebada cu doua intrari (2003) – o carte greu de incadrat intr-un gen anume, ce respira, textual, un nonconformism asumat cu ireverentioasa gratie –, Nora Iuga revine in atentia cititorilor cu un volum de versuri ce are toate sansele sa fie considerat un punct de reper nu doar in creatia autoarei, ci si in literatura romana contemporana. „Ce teribila terapie imi aplic eu scriind. Am invatat de la Goethe. Cind vrei sa scapi de o iubire scrii o poezie. Mie imi trebuie un roman“, scrie Nora Iuga in Fasanenstraße 23, dar nu trebuie, desigur, sa o credem pe cuvint. Si asta pentru ca nu (doar) de un roman are nevoie „fetita cu o mie de riduri“, ci de o intreaga opera in care traitele si (mai ales) netraitele sa prinda contur.

Paradoxala, oximoronica – de la primele cuvinte, cele ale titlului, pina la cele din finalul poemului cu numarul 100, „numai tu nu ai punct. Te-ai facut infinit, nimicul meu“ –, Nora Iuga scrie o poezie de un rafinament crepuscular, situata la intersectia dintre confesiune si fictiune, acolo unde ceea ce este si ceea ce ar putea fi se confunda iremediabil. „Personaj“ inedit in peisajul poeziei romanesti, construit in siajul celebrei fetite cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen, de care o leaga povestea „inghititului in sec“, „fetita cu o mie de riduri“ are un dublu statut: indica, pe de o parte, contrastul dramatic dintre virsta interioara si cea biologica – sursa a tuturor frustrarilor si nostalgiilor transcrise liric –, evocind, pe de alta parte, pliurile, nenumarate, ale memoriei si imaginatiei din care se hraneste poemul. Veritabile structuri caleidoscopice, poeziile Norei Iuga par construite „din mers“, incursiuni fascinante in inepuizabile universuri paralele, in care inserturile intertextuale, aluziile frecvente la realitatea inconjuratoare si fulgurantele imagini de sorginte onirica se amesteca intr-un discurs de o tulburatoare pregnanta: „ma gindesc la fostele femei clatinindu-se pe strazi, duse de vint ca niste hirtii murdare, la zdrentele lor care nu mai au ce sa acopere, la unghiile innegrite, la gingiile fara dinti, la urina care lasa dire verzui pe pulpele lor descarnate, femeile care nemaivazindu-se cred ca nu sint vazute.

Acolo inlauntrul lor plutesc pesti prelungi, fosforescenti, gelatinosii pesti strapung lent, ah, ce dulce, pinzele lor freatice, apele lor, limfe fara scop si fara finalitate... ce e asta, Doamne, inceputul nebuniei sau...?“. Exista, dincolo de aerul ludico-melancolic al povestii de iubire ce se tese la granita dintre imaginar si real, sugestia unei dramatice si perpetue confruntari intre viata si moarte, intre vointa de a trai intens si deplin si repetatele tradari ale corpului. Poemele Norei Iuga sint cutii de rezonanta ale unei profunde traume ontice, determinate de dezacordul implacabil dintre cele doua ipostaze ale temporalitatii – durata si timpul cronologic: „se termina intimplarile inainte sa se termine timpul; poate de aceea in verile foarte lungi liliacul infloreste a doua oara... si eu merg pe strazile astea dintr-un cartier bucurestean, citesc reviste, cumpar sunca de pui, ma opresc la stop. Numai tu nu ai punct. Te-ai facut infinit, nimicul meu“.

Originala este Nora Iuga si prin „indrazneala“ cu care abordeaza o tema prea putin prezenta in literatura romana – aceea a erotismului situat in vecinatatea mortii, a corporalitatii devastate de timp, a senzualitatii care se razvrateste impotriva virstei. De altfel, Fetita cu o mie de riduri reia, intr-un registru mult mai grav, in care tensiunea conflictului interior este amplificata de laconismul formulei lirice la care recurge autoarea, tema enuntata in cele trei carti mentionate anterior. E un univers in care se intretaie ecourile unor virste anterioare, construit prin suprapunerea unor imagini disparate, fragmentare, ce evoca rind pe rind atmosfera din scrierile lui Cehov, umbrele si luminile padurii de mesteceni surprinse de Andrej Wajda in filmul omonim, dar si zgomotele strazilor din filmele lui Almodovar sau lumile repetabile din scrierile unora dintre poetii tineri pe care Nora Iuga ii pretuieste in mod evident.

- Acolo unde dragostea si moartea se oglindesc la nesfirsit
Fetita cu o mie de riduri este, in buna masura, un poem al refuzului de a accepta ca senectutea este o „iesire din lume“, o definitiva suspendare a fiintei in non-istorie, o condamnare la un prizonierat etern intr-un trup incapabil sa raspunda la impulsurile inimii si ale mintii: „cind o cautam pe lista, vedeam coronita cazuta-n zapada; ea insasi era un morman de zapada, nu-si simtea trupul, isi simtea numele. si-l lua in palme, sufla peste el si-i spunea: fa-te vultur, puiule, fa-te vultur si papa tot ce-i mai bun de pe stirvurile astea... si se jelea cit e ziua de mare ca a lasat-o barbatu’: «milostiviti-va, oameni buni!» si ei se milostiveau si o blagosloveau si o ungeau cu untdelemn sfintit (despre oamenii statuti nu poti vorbi decit in cuvinte statute) si atunci mi s-a aratat dintr-odata barizul ei rosu de vivandiera si am vazut-o la bratul lui Dumnezeu impartind bezele in uralele preacredinciosilor. asta poftise ea din toata boala trupului ei. nu-si simtea trupul. isi simtea numele. despre cine vorbesc?“.

Versurile Norei Iuga penduleaza intre transparenta filtrata a picturilor impresioniste si coloritul strident, aproape dureros, al picturii expresioniste, intre neimplinirile abia soptite din care sint construite personajele lui Cehov si senzualitatea agresiva si razvratita, raspicat enuntata, din versurile Sylviei Plath. Frenezia erosului, omniprezenta in scrierile acestei scriitoare a carei imagine se contureaza din ce in ce mai ferm si mai surprinzator cu fiecare nou volum, departe de a se domoli, pare sa se intensifice, dobindind, pe masura ce timpul trece, dimensiuni metafizice. Ea stie, intr-un mod atit de evident al ei, sa puna alaturi imagini aparent fara legatura, sa mixeze registre verbale distincte si sa surprinda continuitatea subterana a lumilor si a timpurilor. Poezia sa are forta de a institui emotionante lumi posibile, trupuri textuale alternative asupra carora timpul nu are nici o putere. Meditatie lirica asupra ipostazelor tirzii ale corporalitatii, infiorate de iubire chiar si la virsta senectutii, elogiu adus iubirii „care misca soarele si stelele“, oricind si oriunde, si, mai ales, nevoii de iubire – sinonima cu a trai –, Fetita cu o mie de riduri este o calatorie intempestiva la capatul noptii, acolo unde dragostea si moartea se oglindesc la nesfirsit. O carte de citit si de recitit.