Autor: 
Categoria: 
O uşoară, dar semnificativă querelle
a provocat, pe frontul cronicarilor actualităţii literare, apariţia
volumaşului Pavor nocturn de Dan Sociu, poet a cărui traiectorie a
fost mai mereu însoţită de o vie discuţie critică. După ce
taxase cîntece eXcesive (2005), reproşînd autorului că
din poemele lui „mizerabiliste“ lipseşte, în genere, chiar
poezia, Paul Cernat aproape că a celebrat noua apariţie: „poetul
major“ iese, „cu adevărat, la lumină“... Mult mai rezervat
asupra relevanţei acestui Pavor nocturn s-a arătat, în
schimb, Alex. Goldiş, pentru care preluarea, din precedentul volum
de versuri, a unui întreg ciclu (Cu gura uscată de ură) nu
face decît să arate un regres valoric, în jumătatea
realmente nouă şi în ansamblul de etapă. A venit apoi,
foarte polemică şi personalizată, cronica în două episoade
a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, neprecupeţind nici un elogiu şi
făcînd din Dan Sociu un poet care mai întîi impune
şi ulterior schimbă paradigmele generaţiei sale. Este, iniţial,
unul dintre „fondatorii mizerabilismului autohton“, mai încoace
alunecă în „neo-romantism năvalnic“, pentru ca, înPavor nocturn, să se afle „în pragul unui neo-clasicism“...
Aruncînd puţină apă rece peste
aceste jubilaţii critice, să spun din capul locului că Pavor
nocturn mi se pare mult sub nivelul atins de autorul nostru încîntece eXcesive. Şi Alex. Goldiş are dreptate: fără cele
30 de pagini preluate de acolo, cum s-ar fi putut – practic –
închega editorial această nouă apariţie? Pe de altă parte,
nu pot să nu observ glisarea cronicarilor încîntaţi din
sfera poeziei comentate în cea a biografiei care (spun ei) o
generează. Dan Sociu s-ar fi întors, din iadul spitalului,
transformat; şi poezia lui dobîndeşte, prin aceasta, o
garanţie de autenticitate şi o aură de intensitate, o dimensiune
în plus.
Or, secvenţe coşmareşti, imagini
horror şi convulsionarea limbajului apar în Pavor nocturn,
însă nu în textele noi, consecutive experienţei de iad
fizic-spitalicesc, ci exact în cele mai vechi, din secţiuneaCu gura uscată de ură. Grila biografistă e aici vădit
nefuncţională. Dan Sociu pune frecvent o distanţă nu numai între
realitatea exterioară şi poezia pe care o scrie (ceea ce face ca
„mizerabilismul“ să fie la el un construct, nu o scufundare
asumată în sordidul social), dar şi între conştiinţa
poetică şi vocile, personajele, rolurile, identităţile din
textele sale. Jocul acesta ar fi dramatic dacă autorul ar specula
mai mult continuitatea şi „substanţialitatea“ fiecărui rol,
printr-un histrionism întors deodată într-o viziune
neaşteptată. E ceea ce îi reuşea în cîntece
eXcesive şi ce putem vedea încă o dată, într-un poem
deja cunoscut, dar atît de bun reluat de acolo: „renunţă la
smacuri/ îmbracă-te-n saci/ înăspreşte-te/ fă-te o
lege împotriva mea/ fă-ţi casă cu mine/ la casa de amanet/
în duba poliţiei/ la urgenţe/ pe acoperişuri/ printre
gunoaie căzute din cer/ goi cu gurile/ cu găurile/ larg deschise/
s-aşteptăm vîntul turbat/ care să ne cureţe/ maţele/
culcă-te lîngă mine în betonieră/ doi avortoni găsiţi
în container/ două hoituri îmbrăţişate-n portbagaj/
nu mişca/ ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de
ciment/ scîrba de dragoste vrea s-o ia de la capăt/ că io şi
tu am mîncat tot/ am băut am futut tot/ ce se putea unu la
altul/ împreun-am strivit coşuri/ păduchi/ ce ştiu ăştia/
ce să le zicem noi ăstora/ despre noi/ ce să ne mai zicem/ sub
tavanul luminat de urlete/ ne scuipăm/ cu gurile uscate de ură“.
„Fracturismul“ lui Marius Ianuş
era şi rămîne de esenţă anarhic-individualistă. Unul şi
acelaşi protagonist este proiectat pe tot ecranul poeziei, înţeleasă
ca un manifest şi scrisă ca o autoglorificare a artistului în
mizerie. Venit ceva mai tîrziu în terenul de performare
şi dispută poetică generaţionistă, Dan Sociu va încerca o
variantă proprie de artă implicată, dublînd instanţa
personajului şi rupînd conturul de suprapunere între cel
ce face poezia şi cel ce o urlă, din interior. Recitind versurile
de mai sus, vedem cum operarea poetică a acestei distanţări i-a
ieşit. Dan Sociu este „doar“ regizorul dramei cotidianului
jegos; iar relaţia celor doi aurolaci lirici se încarcă
expresiv de o ură atent explorată. Altfel spus, poetul nu mai
schimbă amabilităţi cu o societate indiferentă ori oprimatoare,
ca în formula „fracturistă“. El e un observator aproape
neutru şi un autor calculat ce urmăreşte cît mai multe
dintre valenţele conflictului (mai degrabă psiho-moral decît
social) pe care îl construieşte.
Dar cum scrie acum Dan Sociu? Să
parcurgem două texte, unul din secţiunea apă de vis. studiu de
caz, altul din pavor nocturn: „m-a întrebat de ce nu mă
bucur mai mult./ I-am spus că, oricît de bine aş fi,/ ştiu
că undeva mă aşteaptă patul de spital,/ drenele. imaginează-ţi
că după seara asta/ frumoasă, după ce vedem un film, mîncăm/
gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc –/ cineva ne aşteaptă,
undeva pe drum, cu o rangă/ de fier, să ne calce în picioare.
imaginează-ţi că/ ştii asta chiar şi cînd o uiţi.
metafora mea era însă/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar
aşa: crocodilii,/ după ce-şi trag prada în apă, o ascund în
cîte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată,
dar vie/ şi se întorc după ea cînd le e foame.
imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul“;
„aici începe tot timpul iarna şi se face întruna
întuneric/ şi frig, dar din cînd în cînd
lumina altui soare ajunge deviată/ şi trece şi peste bicicleta
mea. nu mai ies din casă/ şi nu mai pedalez, dar o să ies o
singură dată/ şi o să şi pedalez prin toţi acei pereţi/
luminaţi, care dispar imediat“.
Primul poem, care i-a impresionat atît
de mult pe colegii mei (intensitate, autenticitate interioară...),
este de o falsitate aproape stridentă. Imaginaţia personajului X
compătimit de personajul Y nu bate prea departe, în regim
pozitiv: vedem un film, mîncăm gogoşi cu ciocolată, ne
plimbăm prin parc... Aici apare punctul de cotitură tragică:
cineva ne aşteaptă undeva pe drum (?), cu o rangă de fier, doritor
„să ne calce în picioare“. Şi basmul acesta naiv, din
care mai lipsesc lupul cel rău şi vînătorul salvator, este
urmat de o continuare şi mai rea, pe o a doua treaptă imaginativă.
Dan Sociu gafează şi se „amestecă“ în scenariul debil
desfăşurat, pentru a-l trage înspre o metaforă considerată
puternică. Dar suferinţa aceasta aspiraţională, de revistăglossy, tot nu va trece de suprafaţa plană şi plată a textului.
Versurile care pun punct acestei trudnice căutări a expresivităţii
sînt din speţa umorului involuntar: „imaginează-ţi/ că
eşti în grotă şi aştepţi crocodilul“…
În al doilea text, nu mai sesizăm
nici măcar încercarea autorului de a construi o poezie, fie ea
şi nereuşită. Lipsit aproape complet de inspiraţie, în
ciclul ce dă titlul volumului, Dan Sociu se va strădui să dea
iluzia unui poem fărîmat în secvenţe distincte,
„schije“ şi particule: cîteva versuri pe o pagină, apoi o
pagină albă, apoi alte cîteva versuri pe altă pagină, şi
tot astfel... „Neo-clasicism“! Cu astfel de trucuri de aerisire
este asigurată a doua jumătate, cea nouă, a volumului de faţă.
Interesul ei este mai curînd psihologic decît poetic; şi
îl leg de aceeaşi distanţare a autorului lucid de
echivalenţele biografiste căutate cu tot dinadinsul de o critică
empatică. Fiindcă poezia aceasta subţire la propriu şi la
figurat, în loc de a reprezenta un culoar înspre
(dinspre) iad, se prezintă ca o continuă, monotonă pedalare pe
bicicletă, cu „hormonul fericirii la suprafaţă“. Versurile vor
să fie esenţializate la maximum ori, dimpotrivă, nişte imagini
tremurătoare captate într-o clipă de graţie. Cînd,
confuz, autorul nu mai face distincţie poetică între glossă
şi haiku, rezultatele sînt de-a dreptul stînjenitoare:
„nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ şi o să şi
pedalez prin toţi acei pereţi/ luminaţi, care dispar imediat“;
„dacă deschizi uşa de urgenţă,/ te congelezi, ca şi înainte,
dar n-o mai vezi,/ pentru că nu mai sînt urgenţe“. Ceva mai
bun este finalul ciclului şi al volumului, cu şase versuri
„umplînd“, după algoritmul cunoscut, patru pagini: „jos
de tot,/ lîngă pădure,/ sub stratul de lumină al zilelor
duse,/ o ploaie de vară trece autostrada şi dispare“. În
fine: „şi după ce dispare, străluceşte încă un pic/ şi
dispare“.
Cam puţin pentru un poet încă tînăr, dar bine cotat – şi pentru elogiile disproporţionate cu care volumul lui a fost întîmpinat.
Dan SOCIU
Pavor nocturn
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2011, 88 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters