OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nascut in 1925 la Iasi, Isaac Chiva a parasit Romania la sfirsitul lui 1947, fugind de regimul stalinist care se instala. Etnolog al societatilor taranesti, a intemeiat, impreuna cu Claude Lévi-Strauss, Laboratorul de Antropologie Sociala a carui directie a si asigurat-o intre 1960 si 1982. Aici l-a cunoscut si pe Jean Pouillon1. Isaac Chiva e Director de Studii la Scoala de Înalte Studii in Stiinte Sociale. Articolul de fata este primul in care vorbeste despre anii sai romanesti, mai ales despre cumplitul pogrom de la Iasi din 28-30 iunie 1941, caruia i-a supravietuit ca prin minune la virsta de saisprezece ani. Prin amploarea sa – intre 12.000 si 13.000 de victime evreiesti in citeva zile –, ca si prin scenele de o extrema violenta care s-au succedat in timpul lui, acest pogrom, la pregatirea caruia responsabilitatea autoritatilor romane, a maresalului Antonescu in particular, e de-acum stabilita, se numara printre omorurile in masa cele mai salbatice de la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Atit de violente au fost evenimentele din iunie 1941, incit Isaac Chiva nu a fost in stare sa le relateze singur. M-a insarcinat s-o fac pentru el, pornind de la convorbirile pe care le-am purtat intre 1996 si 2003. (Alexandra Laignel-Lavastine)

Daca am acceptat, pina la urma, sa depun marturie pentru ceea ce am trait in Romania anilor ’30 si in timpul razboiului, in particular in timpul pogromului de la Iasi de la sfirsitul lui iunie 1941, dupa o jumatate de secol de tacere si dupa o cariera consacrata, in Franta, stiintelor sociale, o fac in ideea ca povestea mea isi poate aduce modesta sa contributie la trecerea de partea cealalta a ecranului, de partea victimelor. Pentru ca, la Iasi, in Moldova, unde m-am nascut, oras din estul Romaniei, foarte aproape de granita cu URSS, un ecran cumplit, construit din violenta fizica, ii despartea pe romani de evreii care formau aproximativ jumatate din populatia acestui oras de circa 100.000 de locuitori.

- Primele amintiri: o lume ostila
Amintirile mele din Iasi, in al carui cartier evreiesc am trait pina in 1945, sint destul de disparate. Aici, mi-as dori cel mai mult sa incerc sa restitui atmosfera epocii, in acest loc cu osebire semnificativ din mai multe motive: Iasiul era, intr-adevar, unul dintre cele mai vechi orase universitare din Romania, avea o universitate prestigioasa, dar se caracteriza si printr-o foarte puternica traditie antisemita. Orasul era bastionul organizatiilor nationaliste de extrema dreapta care isi luasera avint in anii ’20, printre care se distingea Liga Apararii National Crestine (LANC) a profesorului A.C. Cuza, stramoasa Legiunii Arhanghelului Mihail, fondata in 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, mai cunoscuta in anii ’30, sub numele de Garda de Fier, una dintre organizatiile fasciste cele mai violente si mai antisemite din Europa interbelica. Astfel ca, pentru mine, cele mai timpurii amintiri politice de copil se confunda cu descinderile, in cartierul evreiesc, ale acestor tineri extremisti organizati in bande si inarmati cu bite.

Traiam cu frica. O frica extraordinar de prezenta, dimensiune pe care, odata cu distantarea, e esential s-o luam in calcul si s-o intelegem. Ne simteam in permanenta expusi: insulte verbale – mi s-a intimplat adesea, mergind spre scoala, sa fiu facut de jidan –, riscul constant de a fi batut pe strada. Si totusi, ni se parea de neconceput sa raspundem cu aceeasi moneda, sa opunem rezistenta. Trebuie tinut seama si ca in aceste societati mixte, relativ inchise, oamenii se recunosteau dintr-o privire: evreii se recunosteau intre ei, romanii de asemenea. Un evreu era imediat identificat dupa „mutra“, dupa alura, dupa graseiere. Senzatia aceasta, pe care am trait-o, de lume ostila e la fel de veche ca si amintirile mele.
Familia mea provenea din burghezia marunta. Bunicii mei vorbeau idis, parintii erau bilingvi (romana si idis). Aveam doi unchi medici, acestia facusera studii. Unul se casatorise cu o evreica asimilata, al carei tata era ziarist. Cam asa, prin intermediul lor, am avut eu acces la mediul romanesc. De unde aceasta dubla constiinta care mi s-a cristalizat de foarte timpuriu: o constiinta interioara, a comunitatii evreiesti, si o constiinta legata de descoperirea faptului ca, in exterior, mai exista si o alta lume.

Într-o zi, de pilda, pe cind eram in primele clase de scoala, invatatorul ne-a cerut sa facem o compunere despre tara in care ne-ar placea sa traim. Si nu stiu de unde mi-a venit ideea – probabil din constiinta precoce a singularitatii noastre si din faptul ca nu puteam avea pretentii la universul romanesc –, dar am ales Palestina. Cind m-am intors acasa si le-am povestit parintilor episodul, ei au reactionat foarte puternic, mi-au reprosat ca am fost provocator. În schimb, invatatorul n-a comentat nimic cind ne-a adus inapoi temele. Anecdota aceasta da masura climatului cotidian in care traiam in mediul meu familial, un climat mai degraba las, cu siguranta terorizat, chiar daca tata fusese apropiat de social-democrati in tinerete. Apoi a venit vremea liceului. Citeam ziarele si, de fapt, eram foarte la curent cu actualitatea internationala, cu razboiul din Spania, de exemplu, care se insinua pina si in jocurile noastre, sau cu razboiul din Abisinia. În 1933, in momentul venirii la putere a lui Hitler, imi aduc perfect aminte ca ii ascultam impietriti discursurile la radio.

- În virtejul ciclonului
Anul 1937 a fost marcat de formarea guvernului Goga-Cuza, care n-a durat decit citeva luni, dar a apucat sa instituie primele masuri antisemite. Efectele lor s-au facut simtite pe data in sinul comunitatii evreiesti care, dupa toate cele, mai era si divizata, lipsita de lideri recunoscuti de toata lumea. „Descinderile“ in forta au devenit imprevizibile. Ne ascundeam. Am vazut tineri nationalisti, inarmati cu bare de fier si cu pietre, spargind capete si vitrine. Am asistat la manifestatii si la defilari ale gardistilor, foarte impresionante, cu ocazia carora tot ce aducea a evreu era maturat din drum. Traiam intr-o atmosfera de ura. Aceasta e perioada in care am inceput sa traim intr-un climat premergator razboiului. Situatia devenea necontrolata si incontrolabila, oamenii se aratau din ce in ce mai agresivi, mai ales in cartierele sarace, populare, la fel era la tara. Legionarii, membrii Garzii de Fier, se bucurau, de altfel, de mare simpatie in rindul acestor doua categorii de populatie, taranii si mediile defavorizate economic. Atunci cind regele Carol al II-lea a pus capat, in 1938, guvernarii Goga-Cuza, pentru a instaura dictatura regala, pe care noi o percepeam ca pro-occidentala, am trait un soi de usurare. Eram totusi constienti ca sintem in virtejul ciclonului.

A doua data-cheie: toamna lui 1940, marcata de destituirea regelui Carol, de luarea puterii de catre generalul Antonescu si Garda de Fier condusa de Horia Sima – care intra atunci in guvern – si, curind, de o noua avalansa de decrete antisemite. Cresterea tensiunii era perceptibila: recrudescenta a violentelor de strada, obligatia evreilor de a preda autoritatilor aparatele de radio etc. Începea o noua etapa pentru comunitatea evreiasca, din ce in ce mai retrasa in ceea ce in scurta vreme avea sa devina un fel de ghetou. Iar noi, copiii si adolescentii, fuseseram repede alungati din scolile si liceele publice, comunitatea fiind obligata sa organizeze, de bine de rau, propriile spatii de invatamint. Astfel ca profesorii nostri erau foarte rar dascali de meserie: cel mai adesea era vorba de functionari sau de reprezentanti ai profesiunilor liberale care fusesera revocati. Profesorul nostru de literatura era avocat, cel care ne tinea loc de profesor de stiinte naturale era un fost inginer agronom. Nu prea reuseau de fapt sa stapineasca taraboiul, iar cel care ne preda istoria evreiasca nu era cel mai putin de plins din punctul asta de vedere. Dar sa notam ca pina si in acest liceu improvizat in asemenea circumstante dramatice continuam sa avem cursuri de istorie si literatura romana. Dainuia in noi o vie dorinta de a ne apropria cultura romana, chiar daca stiam ca asimilarea e sortita esecului, convinsi fiind ca nu aveam sa fim nicicind acceptati.

Pe tot parcursul anului 1940, situatia s-a tot inrautatit si, in acest context, infringerea Frantei a venit ca un dezastru. Într-un cuvint, razboiul parea iminent. Erau si alti factori care veneau sa intareasca acest presentiment, valurile, de exemplu, de refugiati evrei veniti din Polonia si din alte parti, care tranzitau Romania si pe care ii gazduiam in timpul opririi lor la Iasi. Prezenta lor ne facea sa intelegem ca trebuia sa ne asteptam la ce era mai rau. Era un fel de paradox: eram, noi tinerii, foarte politizati, perfect constienti, in angoasa in care traiam, de turnura pe care o luau evenimentele; dar, in acelasi timp, ne lipsea acel resort launtric care ar fi putut sa ne impinga la rezistenta. Vazusera de foarte timpuriu evenimentele navalind peste noi, dar n-am reactionat. Aceasta a fost, de altfel, peste tot, marea forta a „distrugatorilor“: „distrusii“ n-au avut decit foarte rar forta launtrica sa se opuna, sa fuga, sa se ascunda macar. Asta mi-a ramas in primul rind din viata mea petrecuta in Romania: o imposibilitate interiorizata. Doi factori au intervenit aici fara doar si poate: pe de o parte, absenta traditiilor si a referintelor in materie de rezistenta politica, cu exceptia mediilor comuniste clandestine (partidul fusese interzis in 1921), ceva mai organizate si solidare. Îmi aduc aminte, de pilda, de o femeie, contabila, interogata cu regularitate despre presupusele sale legaturi cu comunistii de catre oamenii Sigurantei, pe care-i vedeam astfel debarcind in pravalioara tatei. Pe de alta parte, era violenta extrema a miscarilor antisemite. Una peste alta, in ansamblul ei, societatea romaneasca era una violenta, violenta si corupta. Aceste doua trasaturi caracterizau si relatiile noastre cu autoritatile.

Ultimul moment crucial inainte de declansarea razboiului: rebeliunea legionara survenita la Bucuresti la sfirsitul lui ianuarie 1941. Între reprezentantii Garzii de Fier si Antonescu, Conducatorul (echivalent romanesc pentru Duce sau pentru Führer), climatul incepuse, de fapt, sa se deterioreze inca din decembrie. Rebeliunea a fost dublata de un pogrom care a facut mai multe sute de victime evreiesti, unele gasite agatate in cirlige la abatorul orasului. Vestile despre aceste atrocitati se transmiteau din gura-n gura, la fel ca si vestea inabusirii revoltei de catre tancurile maresalului Antonescu. De la sfirsitul lui ianuarie la sfirsitul lui iunie 1941, am trait o perioada extrem de speciala, care a precedat atacul impotriva URSS. Din postul nostru de observatie de la Iasi, am asistat la acumularea din ce in ce mai masiva a trupelor germane si romane de-a lungul liniei frontului, situata la citiva kilometri de oras. În ciuda pactului germano-sovietic si a vestilor raspindite de presa, de iminenta razboiului dintre Uniunea Sovietica si Germania, cu care se aliase Romania lui Antonescu, nu se mai indoia nimeni. Asa ca declansarea ostilitatilor, la 22 iunie 1941, n-a surprins pe nimeni.

- Pogromul
Foarte curind, ofensiva din 22 iunie a fost urmata de mai multe raiduri aeriene ale aviatiei sovietice, pe 24 si 26. Populatia cazuse prada unei adevarate psihoze antievreiesti – atitata de o propaganda neobosita care, luni de-a rindul, nu contenise sa-i desemneze pe evrei drept „agenti bolsevici“. Zvonul dupa care evreii erau complicii parasutistilor sovietici s-a raspindit ca un nor de praf. Pentru noi, care locuiam foarte aproape de Kommandatur (cartierul general al fortelor armate germane, aliate ale Romaniei, stationate la Iasi), in partea centrala a cartierului evreiesc, totul s-a schimbat in zorii zilei de duminica, 29 iunie. Am aflat insa mai tirziu ca, in alte parti ale orasului, omorurile incepusera de fapt inca de simbata si continuasera toata noaptea de simbata spre duminica: grupuri de soldati si de tineri aflati in stagiu militar, romani si germani, navalisera in mai multe cladiri si procedasera la executii sumare, masacrind uneori familii intregi. Înainte de asta, fatadele orasului fusesera parca tapisate cu afise, care erau tot atitea indemnuri la crima.

Duminica, in zori, am fost treziti de lovituri date cu patul pustii in usa. Locuiam in case mici, joase, si jandarmii romani ne-au scos din casa de-a valma, cu salbaticie. Destul de dezordonat, de altfel, pentru ca unii dintre noi sa reuseasca sa se ascunda in curtile din spate. M-a frapat mult prezenta de spirit a femeilor in situatia asta. A fost, de pilda, cazul mamei, care s-a grabit sa-i traga dupa ea pe bunicul si pe fratele meu mai mic ca sa se ascunda in spatele casei, in fundul curtii. Tata si cu mine – aveam saisprezece ani – ne-am trezit afara, impreuna cu ceilalti evrei de pe strada. Ne-au lipit de zid, barbati, femei, copii. Nu stiam ce avea sa se intimple. La un moment dat, jandarmii ne-au pus sa ridicam miinile. Atunci am fost siguri ca ne vor executa. Apoi am vazut venind, de la capatul strazii, hoarde de oameni surescitati care ne-au inconjurat imediat, strigind la noi. Am ramas asa o ora sau doua.

În orice caz, asteptarea mi s-a parut interminabila. Timpul se lungeste in mod straniu cind ai senzatia ca urmeaza sa fii lichidat dintr-o clipa in alta. Strigau la noi ca vom fi impuscati. Din momentele acelea, pastrez mai ales amintirea unui ofiter german, despre care apoi am aflat ca in civilie era pastor. S-a pornit sa urle in germana, cu o violenta salbatica. Si azi aud tipetele lui: „Voi si fratii vostri, ne spunea, ati profitat destul (genossen). Acum e rindul vostru, o sa va lichidam!“. Au sosit politisti germani pe motociclete. Ne-au ordonat sa ne incolonam in mijlocul strazii, cu miinile pe cap. Ne-am pus in miscare, incadrati de jandarmi romani, de citiva soldati germani si de o gloata de civili dezlantuiti, veniti din cartierele vecine, care se rasteau la noi, ne injurau si ne amenintau. Intensitatea violentei era extrema. Acesta trebuie sa fie motivul pentru care am uitat partial limba romana. În coloana domnea tacerea. Ne asteptam sa fim ucisi pe loc in orice clipa, cum s-a si intimplat in alte zone din oras. Am mers asa pina la prefectura de politie. Acolo am fost inghesuiti in fundul curtii. Eram citeva sute. Începu o noua asteptare.

- Cursa: un masacru planuit
Atunci, in curtea prefecturii, s-a petrecut un episod care da intreg sensul acestei operatiuni executate in zori, in inima cartierului evreiesc, episod care arata si in ce masura fusese planificata urmarea singeroasa a evenimentelor, pina in cele mai mici detalii. Într-adevar, dintr-o data, iata-i pe politistii romani instalind niste mese in curte. Am format o coada si ni s-a cerut sa ne declinam, pe rind, identitatea in fata functionarului de la politie. Acesta ne dadea un petic de hirtie care, asa ni s-a spus, avea sa ne fie cerut de-acum la orice control. Cei care nu-l vor avea urmau sa fie impuscati pe loc. Acest document curios era un peticut dreptunghiular de hirtie alba, de sapte centimetri pe patru sau cinci, pe care era inscris de mina cuvintul liber, data (29 iunie 1941) si pe care era aplicata stampila prefecturii. Printre foarte putinele lucruri pe care le-am luat cu mine cind am parasit Romania, la sfirsitul lui 1947, a fost si acest petic de hirtie, singura amintire materiala din zilele acelea de groaza. L-am pastrat, apoi l-am pus atit de bine ca nu l-am mai gasit niciodata...

Zabovesc asupra acestui episod pentru ca el ne ingaduie sa sesizam enormitatea mizanscenei. Am crezut-o, noi, cei care fuseseram ridicati in zori pentru ca locuiam in centru. Or, era evident o cursa intinsa restului populatiei evreiesti. Într-adevar, ce-au facut toti cei care nu fusesera inca ridicati? Linistiti de vestile repede transmise, dupa care era vorba despre o simpla formalitate, sute de persoane s-au grabit de bunavoie catre prefectura ca sa obtina faimoasa stampila. Cu alte cuvinte, noi, care faceam parte din primul grup, noi i-am adus pe ceilalti ca pe muste! S-au aruncat pur si simplu in gura lupului. E unul dintre aspectele cele mai cumplite si mai perverse ale acestei operatiuni. Eram, intr-adevar, suficient de terorizati ca sa raspindim vestea fara sa ne luam un ragaz de reflectie. Pentru mine, a fost o lectie politica invatata o data pentru totdeauna.

Si daca e ceva care m-a frapat dupa aceea, ei bine, e urmatorul lucru: usurinta cu care am cazut in cursa. Si-apoi, acea materializare a cursei – peticul ala absurd de hirtie –, care arata pina la ce punct invatase intreaga masinarie publica si birocratica sa manipuleze o populatie prostita de spaima si care se astepta sa fie ucisa.
Avind peticul nostru de hirtie, tata si cu mine am plecat de la prefectura pe la ora prinzului. Orasul era pustiu in dupa-amiaza aceea de duminica. Din loc in loc, pe jos zaceau cadavre. Am mers pe jos pina acasa, eram ca scosi din minti. Pe ai nostri i-am gasit tot pititi in fundul curtii din spate. La sfirsitul zilei, o alta scena naucitoare: ofiterul german care ne fagaduia moartea cu citeva ore in urma, in timpul raziei, a venit sa se scuze explicindu-ne ca scena de dimineata fusese jucata, ca fusese obligat sa intre in rolul pe care i-l atribuisera superiorii lui. Azi inca, atunci cind aud vorbindu-se despre duplicitatea unui caracter, chipul lui il vad. Cel mai groaznic e ca parea absolut sincer... in ambele roluri.

Ne-am hotarit atunci sa ne ascundem intr-un soi de pivnita falsa, de fapt, o gaura in pamint sapata sub casa, ascunsa sub dusumea. Am stat acolo doua-trei zile, fara sa iesim, fara sa mincam – de altfel, nici nu ne era foame. E singurul moment din viata mea cind am trecut printr-o adevarata criza de misticism, prada sentimentului ca am fost salvati si lasati sa supravietuim de o vointa divina. N-am aflat despre intinderea si despre grozavia masacrului decit dupa ce am iesit din gaura noastra, la capatul acestor citeva zile: mii de oameni asasinati cu salbaticie in oras, inclusiv, putin dupa plecarea noastra, in curtea prefecturii, mitraliati, masacru care s-a prelungit in timpul zilei de 30. Alti evrei au fost dusi la gara si aruncati in vagoane de marfa, imbarcati in acele faimoase trenuri bezmetice, numite si „trenuri ale mortii“, care au circulat zile intregi fara vreo destinatie precisa, pina ce din ele au inceput sa cada cadavre.
Istoricii cei mai seriosi stabilesc azi bilantul pogromului undeva intre 12.000 si 13.000 de morti. În ce ma priveste, in fiecare an, pe 29 iunie, acest trecut, intiparit in mine pentru totdeauna, imi revine fara sa vreau in minte.

- Supravietuirea
Supravietuitorii care ieseau, unul dupa altul, din gaurile lor si-au reluat cu greu, treptat, viata. Dar saptaminile, lunile, anii de razboi care au urmat au fost cumva dominati de un fel de halucinatie colectiva. Oamenii nu puteau sa se intilneasca fara sa manifeste o nevoie absolut obsesionala de a rememora, de a povesti si repovesti imprejurarile precise in care au scapat de la moarte. Pina cind aceste povesti cadeau in cliseu. Fiecare, neobosit, intr-un monolog aproape solitar, relata iar si iar, aproape ritualic, inlantuirea evenimentelor care, in mare, erau aceleasi pentru toti, chiar daca existau si diferente minore. Cred ca atunci, de-a lungul acelei perioade in care povestea era reluata la nesfirsit – oamenii linistindu-se unul pe altul prin aceasta repovestire –, atunci s-a format in mine imposibilitatea de a uita, desigur, dar si dificultatea de a retrai acest pogrom si de a-i reproduce, la rindul meu, povestea.

Nu voi uita niciodata ce am simtit cind, in toamna lui 1941, ne-am reintilnit la liceul nostru improvizat. Am inceput prin a ne numara: mai eram doar jumatate din treizeci sau patruzeci de elevi cit numara clasa noastra cu un an in urma. Unii isi vazusera tatal, mama, familia masacrata sub ochii lor. E important de inteles si ca noi traiam ca un grup a carui soarta e doar aminata, susceptibili oricind, ziua sau noaptea, de a fi ridicati si deportati. În afara repetitiei obsesionale a omorului, timpul nostru launtric era ritmat de vestile de pe front si, mai ales, de ceea ce aflam despre masacrele si deportarile in Transnistria, teritoriu sub administratie romaneasca, situat dincolo de Nistru, unde in 1941 si 1942 aveau sa fie deportati 140.000 de evrei. Formam asadar o populatie care se ascundea, terorizata, grupata in cartierul ei, camuflata, traind intr-un fel de ghetou fara ziduri. Ne era, de exemplu, interzis sa parasim orasul sau sa circulam prin anumite cartiere. Singurul loc unde indrazneam sa ne aventuram era, oricit ar parea de ciudat, Institutul Cultural Francez. Acel teritoriu ne era ingaduit. Asa ca mergeam la biblioteca si, o data pe saptamina, asistam la o conferinta a cite unui francez in trecere prin oras sau a responsabililor Institutului, cel mai adesea pe subiecte literare.

Situatia asta de ghetou fara ziduri avea sa dureze pina in martie 19442, dupa care evenimentele s-au accelerat: in iarna 1943-1944, rusii au contraatacat, parte dintr-o mare ofensiva, apoi s-au oprit pe inaltimile din jurul Iasiului, impodobite de vechi manastiri. Garnizoana romaneasca si cea germana au parasit in graba orasul, care s-a golit de majoritatea locuitorilor sai. Numai noi, evreii, am ramas pe loc pina pe 23 august 1944, data la care Romania a intors armele impotriva Germaniei naziste. Au fost trei zile de lupte care au inceput intr-o duminica dimineata printr-un bombardament asupra pietei orasului. Apoi a intrat armata Rosie. Faceam parte din teritoriile zise „ocupate“ si numerosi ofiteri rusi erau cazati in casele noastre, ale locuitorilor, deci si la evrei. Comunicam in idis si vorbeam, ca sa zic asa, „intre evrei“, cu toata increderea. De la unii am aflat astfel ce se petrecea in Rusia lui Stalin, nu stiusem aproape nimic. Tabloul rezultat era inspaimintator. De-atunci, nu mi-am mai facut nici cea mai mica iluzie despre comunism.

- Fugind de comunism
Dupa „Eliberare“, familia mea s-a hotarit sa se instaleze la Bucuresti. I-am urmat, dupa ce incepusem studii de medicina la Iasi, repede abandonate dupa ce am facut o grava primo-infectie la contactul cu cadavrele rau conservate din sala de disectie. Au urmat doi ani de studiu la Scoala de ingineri din Bucuresti pentru a deveni inginer textil – ideea tatei. Decizia de a parasi Romania s-a instalat definitiv in mine in 1947. Nu voiam sa traiesc in ceea ce, in mod inevitabil, avea sa devina un regim comunist. În privinta asta, congresul in urma caruia comunistii i-au absorbit pe social-democrati, congres pe care l-am urmarit indeaproape in septembrie 1947, a avut rolul unui declic. Eram patru. Un prieten ziarist si sotia lui; el, originar din Bucovina, supravietuise masacrelor comise de trupele romanesti in acea provincie fugind catre URSS; era un social-democrat convins. Celalalt era un domn batrin din Transilvania, un fost militant sindicalist. Eu aveam douazeci si doi de ani. Granitele tarii erau deja bine ferecate.

În ce ma priveste, intelesesem asta cu un an in urma, cind mi se refuzase viza pentru a participa la Congresul mondial al tineretului de la Praga. Dar o plecare clandestina era riscanta. Asa ca am platit calauze sa ne treaca frontiera maghiara. Ajunsi in prima gara, de cealalta parte, ne-au ajutat si ascuns feroviarii unguri. Am petrecut noaptea intr-o cabina de acar. A doua zi dimineata se anunta un control, asa ca ne-au suit intr-un tren, apoi ne-au mutat dintr-un vagon in altul pe masura ce avansau politistii. De-acolo am ajuns la Budapesta, unde ne-am hotarit sa locuim in cartierul prostituatelor. Pentru un motiv cit se poate de simplu: politia nu se aventura in el! Acolo l-am intilnit pe poetul Paul Celan, care fugise si el din Romania pe cale de sovietizare si cu care, mai tirziu, la Paris, aveam sa devin prieten. Am ramas citeva zile la Budapesta, apoi am luat din nou trenul, clandestin, catre Viena, unde ne-am prezentat la consulatul francez. Am ajuns apoi la Innsbruck, asediind in continuare consulatul, pina cind, la capatul puterilor, am obtinut o viza de refugiat pentru Franta, via International Refugee Organisation. Am ajuns la Paris la 20 ianuarie 1948. Nu m-am mai intors niciodata in Romania.

- Paris
Pentru noi, oameni de stinga, dar care fugisem de comunism, prima perioada la Paris, intr-o capitala in care mediile intelectuale evoluau in plin entuziasm stalinist, a fost tare grea. Eram prinsi intre ciocan si nicovala: pe de o parte, mediul universitar francez care ne privea ca pe niste „fascisti“. De cite ori nu am fost injurat pe-atunci la restaurantul universitar... Pe de alta parte, exilul romanesc, mai ales studentii nationalisti, cind nu de extrema dreapta, care nu se sfiau sa ne denunte drept „cirtite“ comuniste in solda Bucurestiului sau a Moscovei. Pe scurt, n-aveam decit sa ne intoarcem acasa... Cind spun noi, ma gindesc mai ales la trioul pe care il formam impreuna cu psiho-sociologul Serge Moscovici, care parasise si el Romania, si cu Paul Celan.

La Paris, mi-am gasit intii de lucru ca muncitor intr-un atelier de confectii al unui armean, in strada d’Enghien, in spatele Marilor Bulevarde. Lucram opt ore pe zi la masina de tricotat. La sfirsitul lui 1948, m-am reapucat de studii, hotarit de-acum sa ma consacru stiintelor sociale, care mi se pareau si un fel de substitut pentru activitatea politica. M-am inscris pentru ceea ce se numea pe-atunci o licenta libera, compusa din patru certificate (etnologie, sociologie, istorie economica si sociala, psihologie sociala). A fost, asadar, Sorbona, dupa care am intrat la Muzeul Artelor si Traditiilor Populare, apoi, in 1951, la CNRS. Nazuiam sa fac etnologia cotidianului, etnologia Frantei. De ce etnologie rurala, domeniu in care m-am specializat pina la urma? Zeci de ani mai tirziu, mi-am spus ca optiunea asta provenea, poate, din natura provocarii pe care ne-o aruncase societatea, noua, tinerilor evrei veniti din Europa de Est, vomitati de societatea din care veneam si, in mod special, de mediul rural la care accesul ne era complet interzis. Înainte, ca si in timpul razboiului, nu se punea problema ca vreun evreu din Moldova sa se aventureze la tara. Lumea aceea dura, ostila, impregnata de un antisemitism popular foarte virulent, era inchisa pentru noi. Ne inspaiminta.
Ce-ar mai fi de spus despre urmele lasate de traumatismul trait la Iasi? Nu e nici o indoiala ca anii aceia au produs in mine un soi de imbatrinire prematura. Si o inchidere.

De-atunci, lasind, desigur, la o parte scrierile mele stiintifice, nu am fost in stare sa astern nici trei rinduri cu adevarat personale, subiective, in franceza. Iar eventualitatea unei scrieri autobiografice nu mi-a venit niciodata in minte sau in suflet. Ceea ce, bineinteles, se explica, partial, prin schimbarile succesive de limba – de la idis la romana, apoi de la romana la franceza. Dar si prin vointa de a trage o linie peste o tara, Romania, pe care am parasit-o pentru a nu ma mai gindi vreodata la ea. La mai bine de zece ani dupa caderea comunismului, oricit m-am luptat, istoria asta m-a prins cumva din nou si e, fara doar si poate, cumplit de greu de trait. Ma gindesc aici, mai ales, la recentele scrieri negationiste ale fostului disident Paul Goma si, mai general, la refuzul patetic al unei majoritati a elitelor romanesti de azi de a-si privi in fata trecutul, refuz pentru care stau marturie polemicile care au zguduit scena intelectuala romaneasca in anii din urma.
© Les Temps modernes
nr. 623, februarie, martie, aprilie 2003
Traducere de Liviu Ornea
Multumiri doamnei Nathalie Dournovo
––––––––––––––––
1 Vezi, in Hommage à Jean Pouillon, Les Temps Modernes, nr. 620-621, august-noiembrie 2002, articolul lui Isaac Chiva ...En témoignage d’une vieille et complice amitié.
2. Dupa cotitura de la Stalingrad, din iarna 1942-1943, autoritatile romane au renuntat, in sfirsit, la decizia de a-i deporta spre lagarele de exterminare germane pe evreii din Vechiul Regat (Moldova si Valahia), din care Iasiul facea parte. Guvernul Antonescu, care a inceput sa ia in calcul infringerea Germaniei, a inceput de fapt sa se foloseasca de evrei ca de o moneda de schimb intr-o eventuala negociere cu aliatii. Shoah-ul a facut, totusi, in Romania, per total, aproximativ 250.000 de victime (mai cu seama in Transnistria, Bucovina si Basarabia).