OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Procesul lui Franz Kafka reprezintă o materie răscolitoare. În timp ce lucram la adaptare (Vinnai András şi cu mine), eram convinşi că vom descoperi sensuri noi. În piesa noastră, Jozef K. va fi înfulecat de maşinăria unei puteri obscure, necunoscute. K. va fi tocat. Ca multe alte momente, fraze şi idei, şi maşina de tocat a fost inspirată (vezi dispozitivul de execuţie) de opera lui Kafka.“ Toate aceste „sensuri noi“, despre care vorbeşte Viktor Bodó într-un text argumentativ (una dintre „autodescrierile“ propriilor spectacole, publicate în caietul-program al Întîlnirii Teatrale TAMper2, 2008), nu sînt, însă, atît rodul unei explorări dramaturgice, cît rezultatul procesului de repetiţii la Teatrul „Katona József“ din Budapesta, din care, în final, s-a născut spectacolul Mautocatamdispărut.

 

„Intuiţia de gîndire scenică, simţul estetic al actorului Keresztes Tamás, care interpretează rolul lui K., au influenţat pozitiv munca noastră şi, emanînd energii şi idei pozitive, ne-au impresionat de la o repetiţie la alta“, spune Bodó, într-un mod foarte asemănător celui în care Gianina Cărbunariu vorbeşte despre lucrul cu actorii în spectacole ca Stop the Tempo sau mady-baby.edu. Inspirat, iniţiatorii TAMper2 au invitat anul acesta doi creatori de teatru la fel de apropiaţi ca strategie de lucru şi viziune asupra teatrului şi relaţiei lui cu viaţa, pe cît sînt de diferiţi ca estetică scenică. Trăind cu un picior în lumea cinematografiei (a jucat în cîteva foarte apreciate filme neconvenţionale) şi cu celălalt în universul teatral, Viktor Bodó e sinteza ideală între, să zicem, Ostermeier şi Pommerat, creatorul unui teatru postdramatic ce face abstracţie de logica dramaturgiei şi a narativităţii scenice, în spiritul căreia am fost crescuţi, în favoarea unei construcţii fracturate, similicinematografice, schimbînd registrul stilistic, de la o scenă la alta, într-un eclectism rudă bună cu (în sensul istoric pozitiv al termenului) kitschul.

 

Ca şi Afrim, dar mult mai mult decît, Bodó refuză perspectiva monovalentă asupra lumii căreia îi răspunde teatral: nu doar a „marilor naraţiuni“ ale bărbaţilor albi şi morţi, ci şi a societăţii monoetnice, monorasiale, monoculturale, traversată de un unic discurs identitar. Mautocatamdispărut e un spectacol al urbanităţii metisate (cultural), în care scena cabaretului (în costume de anii ’40) pe All that jazz se întîlneşte, cu aceeaşi legitimitate, cu disco-nebunia tripată a „petrecerii avocaţilor“. Civilizaţia clipei reduce „momentul“ scenic, hăcuieşte trama pentru uzul unei respiraţii scurte, anticipează plictisul şi luptă împotriva lui, fentează pierderea concentrării deschizînd cutie după cutie cu bomboane şi surprize. Fără ca între ele să se ţeasă fundamentala relaţie cauză – efect: nimic nu duce la nimic şi nimic nu se naşte din nimic, universul n-are cauzalitate, logică şi nici, pe cale de consecinţă, caracter previzibil. Cea mai veche artă (sau meserie?) din lume, calată pe noua, prezenta realitate a vieţii şi receptării – realitatea lipsei de sens, altul decît cel al propriilor simţuri. Mautocatamdispărut e un soi de trip continuu, alimentat de drogul absurdului, într-un decor cu o prezenţă fizică pregnantă şi aparenţă, pe alocuri, de cabinet de curiozităţi, jucat cu inteligenţă actoricească de o trupă solicitată corporal şi muzical în egală măsură cu obligaţiile strictamente textuale (ca text, Mautocat… are o existenţă mult mai puţin ofertantă decît cea de spectacol). Un trip sau un coşmar – cu societatea de invidizi tîmpiţi şi agramaţi care ne toacă zilele.

 

 

La vremea publicării în primul volum din Biblioteca TAMper2 (Unitext, 2008), cel mai recent text al Gianinei Cărbunariu se numea Viitorul suna bine (pentru cei care nu-şi mai aduc aminte, o parafrază, la imperfect, a unui faimos slogan publicitar pentru o companie de telefonie mobilă). Spectacolul pe acest text, în repetiţii la Teatrul Foarte Mic şi care urmează să fie prezentat la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, are acum titlul Poimîine alaltăieri. Ca de obicei în cazul ei, e vorba despre un text manifest politic, fără să cadă, ca majoritatea celor care se revendică de la acest gen, în păcatul propovăduirii pentru cei deja convertiţi (cum spun englezii, preaching for the converted). Spre deosebire de anterioarele ei texte, nu e vorba de o tematică realistă, ci de o distopie între sumbru şi hilar despre un viitor al împlinirii tuturor viselor ecologico-antitabacico-biotehnologice ale prezentului. Victoria deplină a biopoliticii, deturnarea controlată a tot ceea ce în epoca antepostmodernă se numea comportament uman natural; vremea cînd, pentru ca societatea să fie mai sănătoasă, fumatul va fi o crimă de neimaginat, cu toţii vom fi vegetarieni, iar porcii – o specie pe cale de dispariţie, protejată prin lege, fiecare mamă va fi o Adriana Iliescu, iar travailler plus pour gagner plus va duce la eliminarea totală şi bine-venită a conceptului de timp liber şi viaţă personală. Prin tot acest peisaj apocaliptic se strecoară adevărul, seva vitală – poveştile reale ale actorilor, poveştile obiectelor pierdute sau pe care le vom pierde, în rău sau în bine. Şi refugiul în virtual, în jocul tuturor identităţilor posibile, cele prescrise de dictatorialul univers mediatic.