Autor: 
Categoria: 
O recentă dezbatere din cadrul
tîrgului de carte Gaudeamus 2008 a readus pe tapet o temă
care, sînt convins, a început să plictisească pe toată
lumea. E vorba, aţi ghicit, de serialul despre disfuncţiile prozei
române „tinere“. Reluate prin intermediul unei discuţii
despre „cum se mai simte literatura română?“, moderate de
Ovidiu Şimonca şi desfăşurate cu participarea unor „actori“
ai polemicii, precum Daniel Cristea-Enache, Alexandru Matei, Bogdan
Alexandru Stănescu şi Iulian Băicuş (dar în absenţa unor
Dan C. Mihăilescu, Alex. Leo Şerban, C. Rogozanu sau Adina
Diniţoiu), respectivele luări de poziţie nu indicau totuşi decît
un semnal de alarmă şi un diagnostic de etapă. Aş fi primul care
s-ar bucura dacă pesimismul evaluărilor mi-ar fi infirmat cît
de curînd. S-a întîmplat de altfel la case mult mai
mari. Cînd, în plin avînt cultural interbelic,
Mihai Ralea relansa o mai veche luare de poziţie a lui Iorga, sub
titlul „De ce nu avem roman?“, el n-a prevăzut boomul din anii
imediat următori. Pe de altă parte, cred că „disfuncţiile“
semnalate în luările mele de poziţie sînt reale. N-aş
fi revenit, oricum, asupra chestiunii dacă, în numărul pe
noiembrie al revistei Idei în dialog, Daniel Cristea-Enache
n-ar fi publicat o replică vehementă, de natură să distorsioneze
nu numai spusele mele, ci şi viziunea mea asupra literaturii.
Autorul acestei over reaction
intitulate, pe urmele lui Costache Olăreanu, Ucenic la clasici, pare
vizibil iritat nu de ideile sussemnatului, ci de o presupusă intrare
pe „terenul său de joc“ (comparaţiile din registrul fotbalistic
sînt abundente în textul respectiv). Pînă acum,
deduc, rolurile erau clare la categoria noastră de vîrstă:
„Asistăm la o inversare de roluri. Eu, conservatorul, criticul
inaderent la farmecul postmodernismului autohton şi la deliciile
minimalismului, sînt în postura de a apăra literatura
tînără, în timp ce Paul Cernat, alternativul,
progresistul, postmodernul militant, adeptul corectitudinii politice,
ne face, acum, teoria capodoperei, deodată cu apologia marilor mize
şi construcţii artistice“. Mesajul expus în Idei în
dialog este transparent: atenţie, „conservatorul“ de azi e
„corectul politic“ de ieri care, după ce a tăcut mîlc
atîta timp, se dă de trei ori peste cap pentru a trece drept
contrariul, derutînd lumea literară şi contrazicînd
bunul-simţ critic… Ţin să-i amintesc confratelui meu că,
înainte de a se extinde spre România literară şi alte
publicaţii – afirmîndu-şi astfel independenţa şi
identitatea unificatoare – era perceput, aberant, în unele
cercuri, ca un critic arondat unei anume „tabere“. Din fericire,
şi opoziţia ideologică „postmodernism vs. neomodernism“ şi
aceea (la fel de nefericită şi de contraproductivă, cu triste
determinări extraliterare) dintre „tabăra lui Nicolae Manolescu
şi cea a lui Eugen Simion“ sînt, în prezent, depăşite
la nivelul generaţiei noastre. Sau, cel puţin, aşa îmi place
să cred.
Misreading stupefiant şi deloc inocent
Adevărul e că, deşi demersul critic al confratelui Daniel Cristea-Enache pare a „funcţiona“ după o logică a continuităţii, a stabilităţii perspectivei, iar al meu pare a sta sub semnul discontinuităţii, al reconsiderărilor şi al imprevizibilului, deşi colegul meu şi-a modificat, în timp, strategia, iar eu mi-am dizolvat ideologia, ne întîlnim în multe puncte, unele esenţiale. L-am auzit pe Daniel Cristea-Enache afirmînd, la dezbaterea de la Gaudeamus, ceea ce eu însumi am susţinut în controversatele mele articole: proza noastră de după 1989 e, pe ansamblu, inferioară valoric celei interbelice şi celei dintre 1965-1989, iar romanele ultimelor promoţii (onoare excepţiilor deja „coapte“) se complac în minorat. Perfect de acord. Încă o dată: oricine citeşte fără parti-pris cele scrise de mine vede că nu am susţinut altceva, astfel încît afirmaţii de genul: „Eu îi ofer, ca să arăt relevanţa prozei de ultimă generaţie, exemplele unor Sorin Stoica, Florina Ilis, Filip Florian, Bogdan Popescu, Răzvan Radulescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici. El mă trimite la Tolstoi. Eu pomenesc de Cruciada copiilor. El vine cu Ion. Mi-e frică să mai zic ceva despre Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane. Paul Cernat îl va aduce probabil în cadru pe Don Quijote“ devin neavenite. Putem compara între ele „capodoperele“ respectivelor epoci sau romanele lor de nivel mediu – diferenţele rămîn aceleaşi.
Nu vreau să redeschid chestiunea
valorizării inconsecvente, de către mine, a unor autori tineri din
diferite foiletoane şi prefeţe. Pot fi la rigoare de acord cu
Daniel Cristea-Enache: metoda dublei măsuri e riscantă, chiar dacă,
în anumite momente, „punctele în plus“ acordate din
oficiu sînt justificate: ele pot încuraja, la început,
coagularea unei literaturi noi. Ceea ce m-a făcut să redeschid
această polemică pe care o consideram epuizată este următorul
misreading, stupefiant şi deloc inocent:
„Mi-a plăcut, pe vremuri, Cezar
Petrescu, aşa cum mi-a plăcut şi Ionel Teodoreanu, aşa cum mi-au
plăcut şi benzile desenate cu Rahan, aşa cum mi-a plăcut şi o
carte cu un teckel, Fridolino, de un autor al cărui nume l-am uitat.
Ei, dar după ce i-am descoperit pe marii prozatori, cu marile lor
mize şi cu totalizarea lor romanescă – absolut nocivă din
punctul de vedere al corectitudinii politice –, toate aceste
experienţe de copilărie şi pubertate a lecturii au rămas undeva
în urmă. Vorba lui Iorga, acuzat de un adversar de idei că-şi
schimbă opţiunile: «Dhrragul meu, ai dreptate, de la 4 ani şi
pînă acum mi-am schimbat înthrrucatva paăerile».
La Paul Cernat, vechea orientare este în conflict deschis cu
cea nouă. Dar opţiunile şi mai vechi, cele preadolescentine, sînt
– într-un mod stupefiant – amestecate cu cele „tari“,
pentru capodoperele veritabile. Pe lîngă Cezar Petrescu,
considerat «unul dintre prozatorii importanţi ai
interbelicului românesc», apare în discursul
teoreticianului capodoperei… Ionel Teodoreanu, cu «forţa,
anvergura şi memorabilitatea Medelenilor». Cezar Petrescu şi
Tolstoi. Ionel Teodoreanu şi Llosa. Mă întreb, cu un fior de
groază, cine mai urmează. Mihail Drumeş şi Balzac sau criticul
Cocoş şi «criticul ratat» G. Calinescu?“.
Atacînd, de data asta, cu garda
deschisă, Daniel Cristea-Enache comite însă o diversiune
logică şi, în acelaşi timp, o gafă compromiţătoare pentru
un critic şi un istoric literar. Să le luăm pe rînd. Mai
întîi, nu i-am comparat nici un moment pe Balzac, Cezar
Petrescu şi Florina Ilis, pe Ionel Teodoreanu şi pe Vargas Llosa
etc. Spuneam doar că scriitorii noştri interbelici şi cei
poststalinişti erau mai consistenţi pe ansamblu decît cei de
azi pentru că nu dispreţuiau capodoperele umanismului clasic şi
modern, pentru că modelele şi reperele lor erau Balzac, Tolstoi,
Dostoievski, Proust, Mann, Faulkner etc. (pînă la Marquez şi
Vargas Llosa), în vreme ce noile generaţii au aruncat peste
bord – iarăşi, cu excepţiile de rigoare – această „moştenire
desuetă“, luîndu-şi ca repere interne pe alde Bonciu şi
Fîntîneru, iar ca repere internaţionale – autori
post-beat şi post-mai ’68, de anvergură discutabilă. Nu mă
poate convinge nimeni că Dan Lungu, să zicem, e mai bun decît
Cezar Petrescu (emul al lui Balzac). Îmi pare rău dar, în
pofida Cruciadei…, nici Florina Ilis nu e o scriitoare mai bună
decît autorul Medelenilor. N-am spus că Ionel Teodoreanu şi
Cezar Petrescu se află în prima linie a romanului românesc
interbelic (aşa cum credea, în 1936, Mihail Sebastian, spre
exemplu). Am sugerat doar că, dacă ar scrie azi, ar figura în
prima linie prin comparaţie cu nivelul general. Mi se pare totuşi
halucinant şi întristător faptul că un critic literar de la
care aveam alte pretenţii îi aşază pe Cezar Petrescu şi pe
Ionel Teodoreanu lîngă Rahan, Fridolino sau Mihail Drumeş,
recunoscînd, cu seninătate, că nu i-a mai citit din copilărie
şi adolescenţă (cînd, presupun, le-a parcurs doar titlurile
indicate în manualele şcolare).
Înţeleg că
monitorizarea şi gestionarea actualităţii nu-i lasă timp pentru
lectura unor opere ample şi, desigur, inegale. Dar numai lipsa
(re)lecturii, dincolo de adolescenţă, sau preluarea literală a
unor judecăţi formulate în răspăr de către G. Călinescu
sau N. Manolescu te poate face să afirmi că Ionel Teodoreanu sau
Cezar Petrescu sînt „autori de consum“. Nevrînd,
probabil, chef să-şi asume o gafă oricum dezagreabilă, Daniel
Cristea-Enache îmi impută (ca pe nişte gafe, evident)
comparaţii valorice aberante pe care nu numai că nu le-am făcut,
dar nici măcar nu mi-am permis să le sugerez. Aşa stînd
lucrurile, îmi reproşează că pe „lista mea“ din ultimii
zece ani nu s-au aflat Balzac, Tolstoi, Proust, Mann şi ceilalţi,
aşa că... Asta e: nici eu, nici Daniel Cristea-Enache nu sîntem
Lucian Raicu, iar ca foiletonişti n-am apucat să-i cronicăm, să-i
reexaminăm critic sau, mai ştii, să-i recanonizăm pe aceşti mari
scriitori. La fel ca şi colegul meu de generaţie, i-am descoperit
din copilărie şi adolescenţă pe „marii autori“, chiar dacă,
spre deosebire de el, i-am descoperit singur. Pentru că, scrie
Daniel Cristea-Enache: „A trecut destulă vreme de la prima lectură
a marilor ruşi, şi de la explicarea lor (în cărţi sau prin
viu grai) de către Valeriu Cristea pentru a mai avea, acum, nevoie
de precizări de la prefaţatorul lui Cezar Paul-Bădescu“. Sofism:
ce-ar fi, dacă l-aş considera şi eu, pe Daniel Cristea-Enache,
„prefaţatorul lui Adrian Buz“? În fond, nu e nici mai bun,
nici mai rău decît Cezar Paul-Bădescu... Cît despre
idei, concepte, literaturi străine şi chiar literatură română
interbelică…, nu sînt sigur că Daniel Cristea-Enache este
cel mai în măsură să-mi dea lecţii.
O altă afirmaţie imprudentă este cea
potrivit căreia aş amesteca „optzecismul textualizant şi
teoretizant cu autoficţiunea unora dintre prozatorii de ultimă
generaţie; şi, mai grav, postmodernismul cu postmodernitatea“.
Dacă ar fi frecventat mai îndeaproape istoria literaturii
franceze din ultimele decenii sau dacă l-ar fi citit, măcar, pe
Alex. Matei, Daniel Cristea-Enache ar fi înţeles că atît
textualismul sau Le Nouveau Roman, cît şi autoficţiunea sînt
două ipostaze ale aceleiaşi tendinţe mai ample, autoficţiunea
fiind „accesată“ promoţional de Philippe Sollers după
epuizarea terorismului tel-quel-izant. Ambele ţin de un anarhism
epistemologic opus „reacţionarismului“ marii culturi umaniste şi
se fac responsabile de impasul/minoratul în care au împins,
„progresist“ şi cu cele mai bune intenţii, literatura. Nu reduc
postmodernismul literar la aceste două tendinţe. Există, fără
doar şi poate, mai multe „postmodernisme“. Ceea ce reproşez
însă postmodernismului critic şi teoretic este discreditarea,
delegitimarea de facto a canonului umanist-tradiţional şi a
noţiunii de capodoperă, cu consecinţe care se văd.
Nu confund deloc postmodernismul cu postmodernitatea. Cu toţii sîntem, mai mult sau mai puţin, (şi) postmoderni. Observ însă că Daniel Cristea-Enache tinde să confunde (n-ar fi singurul, o fac destui adepţi autohtoni) postmodernitatea cu democraţia liberală redimensionată mediatic. Mai exact, cu: „Spaţiul în care un critic conservator precum Dan C. Mihăilescu a putut deveni un showman de televiziune captînd publicul larg, iar un critic moderat-conservator ca mine poate scrie absolut tot ce crede în cele mai prestigioase şi mai diferite publicaţii culturale“. Eu unul cred că postmodernitatea înseamnă mult mai mult decît atît, iar Bogdan-Alexandru Stănescu avea perfectă dreptate să invoce judecăţile lui George Steiner…
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters