Nr. 737 din 29.08.2014

On-line - actualitate
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Critica literara
Eseu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2003   |   Decembrie   |   Numarul 198   |   Poliromii

Poliromii

Autor: C. ROGOZANU | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Florin LAZARESCU
Ce se stie despre ursul panda
Editura Polirom, Iasi,
2003, 204 p., f.p.

Radu Pavel GHEO
Adio, adio, patria mea, cu i din i, cu a din a
Editura Polirom, Iasi, 2003, 252 p., f.p.

Lucian Dan TEODOROVICI
Circul nostru va prezinta:
Editura Polirom, Iasi,
2002, 204 p., f.p.


Radu Pavel Gheo, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici: trei tineri scriitori care au citeva lucruri in comun. Au aparut la aceeasi editura. Doi dintre ei chiar lucreaza pentru respectiva editura. Toti trei locuiesc in Iasi. Au, dupa cum vom vedea, cam aceeasi maniera de a aborda literatura. Au in jur de treizeci de ani. Si toti trei scriu impecabil. Se pot gasi diverse reprosuri de amanunt, dar toti trei sint scriitori profesionisti. Nu vor urma trei recenzii la trei carti de proza, ci o incercare de pozitivare a notiunii de grup. Cei trei sint citiva dintre prozatorii care indreptatesc o perspectiva pozitiva asupra „grupului“ in cultura romana.

„Polirom“ e un cuvint caruia nu vreau sa-i adaug (nici involuntar, sper) vreo nuanta peiorativa. Pina acum, ideea de „grup“ s-a incarcat de sensuri negative. Poate fi o consecinta logica a unei lungi evolutii culturale intr-un regim totalitar alergic la grupurile alternative, destabilizatoare, subversive prin simpla eludare a institutiilor de atestare oficiala a valorii. Poate fi o consecinta, un raspuns la o inca excesiva centralizare a culturii.
Normal e sa te feresti in spatiul nostru de calificativul omul unei anumite reviste, omul unei anumite edituri, al unei anumite institutii: pentru ca astfel de sintagme au inca un sens exclusiv peiorativ. Intr-o asemenea ipocrizie nici nu e de mirare ca polemicile, in marea lor majoritate, se opresc la a trasa cu acuratete teritoriile triburilor intelectuale. Tu esti omul lui cutare, deci nu poti sa scrii altfel despre cutare, deci nu poti sa afirmi cutare lucru. Traim inca o descoperire fascinata si primitiva a diferentei dupa 13 ani.

E adevarat ca putini intelectuali au ales calea spinoasa a coagularii grupului ca atare – cu dorinte de afirmare artistica si nu de monopolizare a unui fond sau altul. Intr-o nesfirsita fluctuatie a granitelor traieste intelectualul roman de azi. Otoiu punea literatura anilor optzeci sub semnul frontierei, despre anii 2000 se poate spune foarte bine ca stau sub semnul cartografierii. Tu cu cine esti, al cui esti?, iata intrebarea.
Se observa in ultimul timp insa o tendinta a tinerilor de bagatelizare a gardurilor construite cu grija de cei mai in virsta. Iar adeziunea lor la un grup pare a fi mai senina, asumata si uneori poate parea „usuratica“. Unii par a intelege mai bine negocierea in comunicarea culturala. Isi cauta la un moment dat aliati pentru a-si face cunoscuta o anumita credinta. E normal sa incerci sa iti cistigi un aliat de prestigiu intr-un moment precis si sa incerci sa iesi de sub tutela cind simti ca personalitatea iti este vampirizata (ce blasfemii scriu!). Nimic mai normal, desi multi ar putea vedea in acest dinamism firesc prototipul parvenitului.

Acuzatiile de „apartenenta la grup“ abunda. Acuzatii acre vin mai ales dinspre intelectualii „de stat“ catre cei care incearca coagularea unor institutii alternative, cu cit mai multa independenta fata de stat, pe cit e posibil acest lucru. Solutia nu poate fi decit una: acceptarea acestei stari: nu mai pot exista generatii unice de scriitori, dar nici dublete de tip raii versus bunii. Intelectualul roman trebuie sa se obisnuiasca sa duca batalii pentru probleme mici (a se intelege „concrete“, „precise“) pe teritorii mici. Din pacate sau din fericire, cauzele mari care sa genereze lupte eroice s-au cam dus sau, daca sint, nu prea le mai gusta nimeni.
Inteleg prin grup cu valoare pozitiva un grup privat sau un grup situat oarecum in afara sferei de influenta a vechilor institutii centralizatoare (deh, definitiile se fac tot prin raportare negativa la stat, inca) sau al grosului bugetelor de stat.

Care este tipul de intelectual cel mai nemultumit de grupuri? Intelectualul de stat, bineinteles, sau intelectualul care a avut cindva un monopol sau o imensa cota din piata culturala. Un intelectual care functioneaza exclusiv cu bani si relatii din institutiile statului nu poate fi decit nemultumit de atomizarea vietii culturale, pentru ca ierarhiile alternative ii anuleaza sensul propriei evolutii intelectuale. Daca cineva crede ferm in Academie, de exemplu, inchizind ochii si evoluind pe acel drum, se va simti frustrat cind va vedea un intelectual cistigind capital exclusiv din carti sau din publicistica. Insa cel din urma intelectual nu poate evolua singur decit intr-o proportie anume. El este impins in fata de prestigiul revistei care il propune, de forta grupului care il protejeaza discret. In loc de certuri nesfirsite despre al cui e cutare, cine l-a pus sa scrie etc., mult mai profitabila mi s-ar parea acceptarea dinamicii culturale ca pe un rezultat al interactiunii grupurilor de diverse facturi. Libertatea absoluta a individului, pe care nu o infatiseaza, dar pe care o pretinde isteric intelectualul roman, ar trebui sa fie odata si odata nuantata.
Am luat drept exemplu pentru o recuperare pozitiva (deocamdata la inceput) a termenului de „grup“ trei scriitori tineri publicati de Polirom in ultimii doi ani. E comod sa stii ca o editura importanta are o colectie unde e deja o regula sa apara prozatori talentati. E relaxant si pentru tinerii scriitori care vad macar ca exista totusi locuri in care te poti afirma daca scrii ceva de calitate.


Grupuri democratice. Grupuri dictatoriale. Fotografie „de grup“

Inainte de a schita citeva elemente ale „grupului pozitiv“, ar fi util si un portret de grup al... „grupurilor“. Imediat dupa ’90 au fost vizibile mai ales doua fronturi: cei care s-au agatat cu dintii de vechile forme de dominatie culturala si cei care au incercat sa schimbe cite ceva. In fond, se perpetua o mai veche lupta. Un grup este democratic, dornic de liberalizare, coagulat in jurul personalitatilor care au avut legaturi mai slabe cu vechiul regim. Celalalt grup este alcatuit dupa principii totalitare. Are citeva virfuri, iar restul este constituit dintr-o masa informa de functionari. Primul grup a incercat sa creeze institutii alternative de exprimare, cel de-al doilea grup a preluat mosteniri precum Academie, Uniunea Scriitorilor si altele asemanatoare.

In ultimii ani asistam la o pulverizare a celor doua tabere. Pe de o parte, tabara „liberala“ sufera despartiri dupa despartiri si duce lungi batalii ineficiente in incercarea de a recartografia intelectualitatea romaneasca –, aceasta tabara fiind cea mai divizata. Din pacate, spun unii, desi totul pare a fi un proces normal, pina acum. E adevarat ca un mit al frontului unitar al elitelor s-a destramat. Este foarte de inteles de ce termenul „elita“ a fost ales sa coaguleze acest front al intelectualilor liberali – a fost un termen agresiv care incerca sa discrediteze, sa arunce in derizoriu numerosii impostori care au continuat sa bintuie lumea culturala si dupa ’89. Acum, aceleasi credinte elitiste creaza dezbinare in interiorul grupului democratic pentru ca, in timp, o intoleranta, cindva indreptatita, la critica, la atac s-a transformat in alergie. A ramas un nucleu dur al vechii aliante a elitelor. Exista apoi citeva factiuni care incearca sa scoata in evidenta tocmai acest spirit intolerant aparut, surprinzator pentru unii, previzibil pentru altii, in chiar sinul gruparii democratice.

In interiorul grupului dictatorial, lucrurile se misca mult mai incet. Ii deranjeaza cu adevarat doar formarea instantelor alternative de confirmare a intelectualilor. Si ii deranjeaza orice aluzie privitoare la bani (care vin de la buget si sint cheltuiti de atitea ori ineficient). Acest grup s-a divizat in teritoriu, mentinind fiefuri sau, dupa o sintagma extrem de frecventa in presa, „baronate“ de tip cultural.
Primul grup incearca si in teritoriu privat, incearca desprinderea de institutiile statului foarte putin generoase si degraba asupritoare ideologic. Celalalt grup cere continuu bani de la stat. Cam asta ar fi „fotografia de grup“.


Mersul biologic al culturii

Multi tineri s-au afirmat in grupul democratic – tinerii care au incercat pe celalalt front nu sint in chestie. Principalul soc, dupa terminarea perioadei paradisiace (studiile), a fost pricinuit de monopolul asupra institutiilor de stat, detinut de grupul rival. Cultura e frumoasa in grupul democratic, numai ca prea putine locuri ramin libere pentru tineri. Radu Pavel Gheo exprima cumva cinic situatia: „am intrat intr-un cerc de literati mai tineri, care vor imbatrini incet-incet, o data cu mine, si vor ajunge inevitabil in pozitii de putere cind se vor «pensiona» scriitorii mai virstnici“. Resemnarea in fata mersului biologic al culturii reflecta foarte bine raportul tinerilor cu institutiile culturale. Acest mers al lucrurilor l-a determinat pe Gheo sa plece din Romania. Dintr-o experienta nereusita peste Atlantic s-a ales cu o carte buna. Ceea ce nu-i putin lucru.

Buna, in primul rind pentru ca atinge o adinca obsesie a noii generatii: plecarea. Plecarea din tara este un reflex indus de o alta generatie: cea care la inceputul anilor ’90 parasea Romania in mod isteric (nu spun prin asta „nejustificat“). Si apoi mai avem de-a face si cu mostenirea unui vis al fugitivului din regimul trecut. Acum tinerii pleaca mecanic, fara sentimente precise fata de locul pe care-l parasesc. Cam acelasi este mesajul si in excelentul film Occident al lui Cristi Mungiu.
Adio, adio, patria mea a fost in primul rind o surpriza prin tema simpla si de impact aleasa. Nu intotdeauna autorul alege tonul complex al observatorului, al martorului – de multe ori variaza modest pe teme date. Dar nu uita sa surprinda stranietatea unui Seattle, de exemplu, orasul plin de porci de tabla. Si nu uita sa-si inventarieze, in America fiind, toate prejudecatile legate de tara gazda.

Sint impecabile stilistic descrierile „budelor“ americane sau ale fast-food-urilor. Ochiul critic care a desfiintat Romania desfiinteaza America. Gheo este resemnat in fata Americii indata ce paseste acolo. Nu are atitudinea unui om gata sa se adapteze, a unui „pionier“. Are nedumerirea unui om care a cistigat ceva imprecis (acea loterie a vizelor) – cam aceeasi nedumerire va fi avut-o si bietul om care a cistigat un „cal“ la concursul Pepsi de anul acesta.
Autorul isi urmeaza spasit un destin atit de specific tinarului roman de 30 de ani. Am avut impresia, citindu-i cartea, ca recitesc sutele de mail-uri pe care le schimb cu prietenii mei (mai toti sint peste Ocean) de ceva timp. Resemnarea lor si a lui Gheo in fata propriei lor decizii, mai mult sau mai putin motivata, pare a fi provocata de reguli nestiute, misterioase, exterioare individului – se considera victime si privilegiati in acelasi timp (toti cred ca „sa pleci“ inseamna sa fugi indata ce ai ocazia). Este o carte incitanta care provoaca, irita si care n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca unui tinar cititor.


Sinucigasi in serie

Personajele aparent excentrice din Circul nostru va prezinta: au o aceeasi mecanicitate intrata in singe. Reflexul neconditionat ii este caracteristic omului nou, fie el in Iasi sau in statul Washington. Realitatea lui Teodorovici este complet ostila, dar si familiara in acelasi timp. Ea nu provoaca drame, ci reflexe. Poate, de exemplu, sa transforme sinuciderea intr-un soi de perversiune de cartier. Te urci pe pervaz, astepti sa te salveze cineva si gata, ti-ai si facut rost de o distractie. Asta fac personajele lui Teodorovici si prin asta ramin memorabile – experienta extrema, recurenta devine placere. O idee simpla, percutanta, pe care autorul o afiseaza in toata simplitatea si splendoarea ei. Fara mari artificii tehnice, fara pretentii de prozator fin. Este, de altfel, o caracteristica a „poliromilor“: gasirea unor „motoare textuale“ ingenioase. Axioma: nici un text nu are voie sa se autogenereze necontrolat. Fiecare cuvint este important in masura in care face parte dintr-un mesaj coagulat. Literatura lor, a celor trei, este impotriva diseminarii semantice si a proliferarii necontrolate pe mai mult de 200 de pagini.

Omul nou este un semirobot care actioneaza dupa stimuli. Aceasta este drama si trama la toti cei trei scriitori pe care i-am luat aici drept pretext pentru o pozitivare a termenului de grup. La Florin Lazarescu, „reflexul literar neconditionat“ atinge apogeul. Personajele lui se misca numai respectind clisee cinematografice sau jurnalistice. Nici un personaj al sau nu face un pas afara din matricea cliseelor care bintuie micile si marile ecrane sau presa scrisa. S-a spus ca naratorul pare a-si urmari personajele cu camera de luat vederi pe umar. Imprecis: personajele nu sint urmarite, ci sint „victime perfecte“ ale culturii populare. Dumnezeu este un urs panda, iar ursul panda nu este un simplu animal, ci este acel animal preferat, semisacru pentru fanaticii Animal Planet, creat de sutele de documentare care i-au fost dedicate.

M-am folosit de acesti trei scriitori pentru o cauza buna, sper: aceea de a arata latura pozitiva, neagresiva a gruparilor. Acesti trei tineri pe care ii unesc caracteristici intimplatoare (faptul ca lucreaza in acelasi loc, de exemplu), dar si caracteristici profunde (o literatura a automatismelor si a cliseului reciclat) sint un bun motiv de a reaseza nesfirsitele discutii dintre grupurile „mari“ literare pe cu totul alte pozitii. Un articol recent al Gabrielei Adamesteanu din revista 22 despre conflictul dintre cercul de la Paltinis si Cenaclul de luni m-a determinat sa incerc sa descriu altfel de grupuri culturale, mult mai mici, mai discrete, care sint insa productive, eficiente. Nici nu stiu daca cei trei chiar alcatuiesc constient un astfel de grup, asa cum mi l-am imaginat eu citindu-i. Ei sint cu totul altceva decit acea obsesie a stabilirii „efectivelor“ intelectuale. E sterila si obsesia intelectualilor din cimpul democratic de a reconfigura si de a-si reimparti noile teritorii. E dezarmanta si derutanta puterea politica si financiara (implicit) a celor din cimpul nedemocratic, acei oameni stranii care cred atit de tare in ierarhii, in functii si in propriii sefi...

Cind identifici un grupulet alternativ, de data asta adapostit de o editura mare, gasesti parca un confort care ar trebui sa fie firesc in spatiul intelectual si cultural. Gasesti ceea ce ar trebui sa anime si nu sa distruga dialogul cultural: alianta conjuncturala, coincidentele placute de stil si de atitudine si, in acelasi timp, independenta fiecarui „membru“. „Poliromii“ nu sint singurii. Daca n-ar fi fost asa, m-as fi inscris la loteria vizelor.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ipocrizia, traseismul şi „domnia“
BIFURCAŢII. De la Băsescu la Aristotel
Bacalaureat 2014: cum a devenit posibil?
Cum se face o porcărie (V)
Aniţa lui Vodă
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. De la Băsescu la Aristotel
Bacalaureat 2014: cum a devenit posibil?
Ipocrizia, traseismul şi „domnia“
TANDEM. Terza rima
Cum se face o porcărie (V)
Cele mai recente comentarii
Nolite mittere margaritas ante porcos (I)
@ profesor
Nu vad
Arheologie
?
 
Parteneri observator cultural
Clara Haskil