Tragicul accident minier de la Petrila,
soldat cu morţi şi răniţi, a suscitat şi resuscitat o vie emoţie
în rîndul opiniei publice româneşti. Aşa, în
generalul ei, căci altminteri avem mari rezerve faţă de impactul
dramelor autohtone în particularul lor. Autorităţile
administrative locale din Valea Jiului au intrat în alertă, ca
şi cele centrale, un întreg mecanism organizatoric şi
decizional, în cap cu preşedintele Băsescu şi cîţiva
miniştri ai cabinetului Tăriceanu, s-a pus în mişcare pentru
a rezolva o situaţie de criză, dar şi pentru a aplana efectele ei
în imediat. Mass-media au prezentat şi comentat în
detaliu – uneori prin repetiţii şi prin reportaje superficiale –
gravul accident care ridică din nou vălul asupra României
reale. Cînd mor oameni – şi nu doar unul – situaţia deja
capătă aspecte greu de tratat prin simple declaraţii de presă. Ce
se întîmplă?
Abia atunci cînd se produc
catastrofe naturale (inundaţii, cutremure), epidemii sau accidente
cu implicaţii majore, parcă o altă lume românească iese la
iveală. Acea Românie nu prea veselă, oarecum tristă şi
resemnată în eternitatea ei ancestrală, fără prea mult
umor, dar nici disperată, ci cumva adaptată la supravieţuire, vine
cu o teribilă seninătate. O revoltă resemnată izbucneşte ca să
dispară rapid, aşa cum a apărut, în neputinţă şi în
fatalism. Asta e, nu se poate face nimic etc. Că este vorba de
pensionari sau de ţărani din localităţi izolate, care trăiesc de
secole fără lumină şi apă curentă, pensionari debusolaţi de
lipsuri materiale, copii fără cămin sau oameni fără căpătîi,
bolnavi incurabili sau handicapaţi neajutoraţi vin peste noi să ne
atragă atenţia că există. Şi sîntem sensibilizaţi la
iuţeală. Vrem să facem ceva pentru ei, bunele intenţii se agită
şi ele, ca apoi să dispară în neantul indiferenţei de unde
au ieşit. Solidaritatea noastră dispare rapid în
individualismul rece şi cinic al lui fiecare-pentru-el. Să nu ne
facem iluzii şi nici să ne minţim. Acolo ne aflăm şi astăzi.
Acum.
Incidentul-drama-tragedia trec şi o
dulce nepăsare combinată cu faimoasa noastră indiferenţă a lui
„lasă-că-merge-şi-aşa“ trage lucrurile şi viaţa înainte.
Cu 10.000 de euro pe lună sau 5 milioane de lei vechi de la o pensie
la alta, fiecare face ce poate şi cum poate. Că au venit NATO şi
UE peste noi – adică invers, ne-am dorit mult această asociere,
care, de ce să nu recunoaştem, a adus şi va aduce multe beneficii
României în ansamblu, şi fiecăruia dintre noi, aşa,
cît de puţin, dar a mişcat ceva din inerţia cea de toate
zilele – este adevărat. Vin fonduri, se pot accesa prin proiecte,
se pot face multe lucruri bune în favoarea celor mulţi-puţini
cîţi sîntem. Drama de la Petrila se conjugă cu criza
sistemului financiar occidental – nu degeaba s-au întîlnit
în formula G20 cei mai importanţi actanţi ai lumii de azi: ca
să vedem ce şi cum pe viitor –, dar şi cu luptele politice
intestine din spectrul politic românesc. Apropierea alegerilor
parlamentare a indus o doză suplimentară de vînzoleală şi
de agitaţie în viaţa noastră de zi cu zi. Instituţiile
statului sînt obligate să funcţioneze şi să gestioneze
situaţii de criză, dincolo de partizanatele politice.
Oare cine
sînt acei „voi“, „ei“ sau „noi“ vînturaţi pe
fel de fel de pancarde în favoarea sau împotriva unuia
sau altuia dintre candidaţii la un loc în Parlamentul
României? Cine să ne spună cine sînt „ei“, ăia
răi, şi cine sîntem „noi“, cei buni, harnici şi
gospodari? Nu cumva sîntem cu toţii pe aceeaşi corabie în
derivă, nu avem cu toţii aceleaşi visuri şi himere? Obligaţiile
nu ar trebui echitabil distribuite? Devoalarea unor lefuri uriaşe
ale unor angajaţi ai statului român nu rezolvă nimic. Ar
schimba doar nişte nume cu alte nume, pe ale „lor“ cu ale alor
„noştri“. Nu vom ajunge nicăieri. Am ajuns într-un punct
politic mort. Cum se poate ieşi din el? Printr-o responsabilizare a
factorilor politici şi printr-o solidarizare transpartinică:
interesul REAL al românilor şi al României. Cine să
facă asta dacă însuşi preşedintele Băsescu aţîţă
spiritele partizane şi face strict politica unui singur partid?
Reacţia contrară nu se lasă aşteptată. Şi atunci?
Miron Cosma a fost reactivat rapid,
într-un moment de criză, şi la OTV s-a răţoit la toată
lumea, inclusiv la ortacii lui şi la actualii lideri sindicali din
Valea Jiului, care fac jocul autorităţilor. Zice el, dar dacă aşa
ar putea să şi fie? Sigur că ceva nu este în ordinea
dezordinii liber acceptate pe la noi, şi nu de azi, de ieri. Vechiul
clivaj care există între elitele româneşti şi „gloată“
nu s-a micşorat decît aparent. Televizorul îi uneşte şi
pe bogaţi şi pe săraci, dar în rest? Nu are rost să facem
comparaţii şi statistici, există destule date care ar putea folosi
la găsirea unor soluţii şi la punerea în aplicare a unor
decizii corecte, care să ne menţină pe linia de plutire în
vremuri ce se anunţă tulburi. Soluţiile nu pot fi decît
politice. Şi de larg consens naţional. Să vedem cum vor putea fi
puse ele în practică.