Furaţi de intensitatea, grandoarea şi
frumuseţea luptelor intestine din viaţa politică internă neglijăm
să acordăm interesul cuvenit politicii externe româneşti.
Furaţi de consecinţele interne, uneori tragicomice, de cele mai
multe ori însă de-a dreptul dramatice, ignorăm cu vinovată
inconştienţă mersul „treburilor din Afară“, cum frumos suna
în limba lui Ion Ghica şi a lui Vasile Alecsandri, cîndva
chiar şi mari diplomaţi ai României, nu doar literaţi, tot
ce era legat de contactele de dincolo de „fruntrariile Ţărei“.
(Paranteză: am recitit, cu delicii nebănuite, în aceste luni
de vacanţă, „la mare, cu soare“, Convorbirile economice ale lui
Ion Ghica, rar pomenite şi cumva uitate, din păcate, care conţin
pagini memorabile nu doar despre situaţia agriculturii şi a
turismului – ultimele marote ale polivalentului nostru Traian
Băsescu –, ci şi remarcabile observaţii legate de psihologia
poporului român, extrem de utile celor angajaţi în
„ministerele de forţă“ ale actualei guvernări Emil Boc. Închis
paranteza.)
Isterizarea egolatră
Furaţi de vînzoleala mai mult
sau mai puţin planetară – ştim bine dezastrul din Islanda, nu
ştim bine ce s-a întîmplat şi se întîmplă
în Afganistan etc. – legată de această misterioasă „criză
mondială“, cu efecte directe peste tot, dar avînd consecinţe
diferite de la ţară la ţară, nu am fost suficient de motivaţi să
înţelegem cum se racordează România la mersul
evenimentelor internaţionale. Ştim bine că orice ştire „serioasă“
de politică externă este rapid anihilată de o crimă odioasă
consumată la Timişoara – detaliile şi insistenţa prezentării
lor ni s-au părut oribile – ori de un tragic accident de
circulaţie, numărul morţilor din Moldova depăşind pierderile
Tzahal-ului în războiul de şase zile dintre Israel şi arabi.
Ştim bine că sîntem manipulaţi zi de zi de informaţii
minore, ca să evităm interogaţiile grave, fără răspuns imediat.
Dar tot atît de bine sîntem convinşi că nu putem evita
la infinit decizii importante numai de dragul jocului de imagine cu
România şi cu actualul preşedinte. Care nu mai are nici o
legătură cu România şi se dă în stambă zi de zi,
doar pentru propria persoană.
Isterizarea egolatră, devenită sport
naţional, şi centrarea vieţii politice doar pe destinul politic a
două mediocrităţi împinse de jocurile politicianiste în
prim-planul actualităţii au devenit, deja, contraproductive.
Trecînd peste aceste aproximaţii ale prezentului, să încercăm
să ne oprim, chiar şi fugar-superficial, asupra unui subiect de
mare importanţă, dar tratat cu totul superficial de actuala
guvernare Traian Băsescu-Emil Boc: politica externă a României.
În NATO şi UE
Ce se întîmplă cu România
în plan internaţional? Cine face politica externă a României,
cine sînt adevăraţii policy makers ai strategiei de politică
externă, cine sînt planificatorii agendei externe a statului
român? Care sînt obiectivele imediate în plan
internaţional şi cele de durată medie şi lungă ale României
în relaţionarea noastră cu lumea contemporană? Sînt
destule întrebările pe care le putem avansa. Şi vom încerca
să glosăm în jurul lor.
România face parte astăzi din
NATO şi din Uniunea Europeană. Scurt, clar şi concis. Este un mare
cîştig al statului român şi ar trebui să fie şi un
mare beneficiu al poporului român. Vrem, nu vrem, politica
externă a României pleacă de la aceste premise. Sîntem
racordaţi la politica şi la strategiile NATO şi UE şi sîntem
obligaţi să respectăm cîteva clauze, angajamente şi
obligaţii. Liber asumate. Ceea ce diplomaţii numesc „relaţii
multilaterale“ se regăseşte automat în agenda de lucru a
politicii ex-terne româneşti. În afara MAE, şi alte
ministere au departamente specializate în afaceri europene,
astfel ca fondurile – fonduri europene, ce măreţ sună aceste
cuvinte! – să poată fi accesate de statul român sau de
cetăţenii acestuia.
Cine face expertiza, cine consiliază?
Activitatea noastră „multilaterală“
curentă este întreţinută cu atenţie, aşa că aici nu ar fi
prea multe de reproşat. Poate doar o mai mare agresivitate, în
sensul pozitiv al cuvîntului, în efortul de a fi prezenţi
şi activi acolo unde şi atunci cînd se fac şi se desfac
jocuri care ne privesc şi pe noi. Că ar fi la Geneva sau NYC, la
Bruxelles sau Strasbourg. Ambasadori de talia lui Mihnea Motoc sau a
lui Sorin Ducaru sînt bine-veniţi în astfel de
poziţii-cheie. Facem această precizare pentru că problema
„cadrelor de elită“ – cum le place diriguitorilor de la MAE să
vorbească despre proprii angajaţi – lasă deseori de dorit.
„Valorificarea superioară“ a unor adevăraţi profesionişti, a
căror expertiză ar trebui să conteze atît la Palatul
Cotroceni, cît şi la Palatul Victoria, lasă şi ea de dorit,
după opinia şi experienţa noastră directă. Strategia
„şefu’-le-ştie-pe-toate“ este extrem de păguboasă şi de
ineficientă în vremurile moderne. La toate nivelurile, mai
ales în structurile cu ierarhii bine definite. De cele mai
multe ori, echipele de experţi şi de consilieri din jurul unui
lider politic – şef de Stat sau nu – fac diferenţa. Consilierii
lui Ronald Reagan au fost aceia care au cîştigat bătalia cu
URSS, şi nu neapărat intransigenţa şi abilitatea de versat actor
(şi om politic) a preşedintelui american. Exemple sînt multe.
Tocmai de aceea ni se pare nouă extrem de important cine sînt
cei care sfătuiesc în chestiuni de politică externă pe
actualii decidenţi politici. Nu găsim nici un nume sonor şi de
mare probitate profesională nici pe lîngă Traian Băsescu,
nici pe lîngă premierul Emil Boc. Iar actualul titular al
portofoliului Externelor româneşti – un bun profesionist,
altminteri, inteligent, echilibrat şi onest – nu are suficientă
forţă politică pentru a-i influenţa pe năzuroşii titulari de la
preşedinţie sau Guvern.
Recrutarea cadrelor
Două aspecte, în acest punct:
strategia de politică externă a României şi cadrele care s-o
pună în aplicare. Strategia este cam laxă, atunci cînd
nu se dovedeşte a fi o incoerentă beţie de cuvinte, după opinia
noastră, iar „întinerirea“ cadrelor – reală, în
termeni strict calendaristici – nu a fost urmată şi de una de
fond. Imixtiunea permanentă a „serviciilor“ – în care
vechea mentalitate antedecembristă a rămas în mare parte
nemodificată – aduce perturbaţii notabile în buna
funcţionare a reprezentanţelor diplomatice româneşti.
Dincolo de recenta ieşire elegantă la rampă a şefilor SIE şi
SRI, în subteranele Serviciilor Secrete sînt multe
neajunsuri, ca să vorbim eufemistic, care distorsionează şi
îngreunează traseele decizionale din politica externă. Nu
facem jurnalism de investigaţii – multe, de altminteri,
„picanterii“ –, dar este limpede că trebuie să se mişte
rapid ceva. Trebuie ca atît MAE, cît şi Serviciile să
găsească alte modalităţi de recrutare a cadrelor, iar problemele
profesionale să nu fie grefate pe o interminabilă ciondăneală
pentru căpătuială. Elite, neelite, sînt destule mizerii
împinse sub preşurile de la intrare. Este păcat să sufere
politica externă a României şi din această cauză: a unor
mentalităţi rele, bine încastrate în sistem. Cine nu
„pune botul“ devine brusc incompetent, iar sistemul îl
centrifughează. Adevărul nu mai contează, roata se învîrte
şi viaţa merge înainte.
Lăsaţi sindrofiile!
Problemele mai delicate ar începe
în momentul abordării „relaţiilor bilaterale“ cu terţe
state sau a planificării politice. Ce vrem, în fond? Şi de la
cine?
Căci relaţia directă cu Statele
Unite ar fi o socoteală, cea cu Turcia sau Israelul, alte socoteli,
iar cea extrem de delicată şi de gravă cu Republica Moldova este
de o natură cu totul şi cu totul aparte. Interese diferite impun
abordări diferite. Este actualul preşedinte Traian Băsescu –
principalul actant în această zonă, cu prerogative limpezi şi
clare – efectiv pregătit să înfrunte şi să rezolve
dosarele de politică externă ale României? Răspuns: nu prea.
Timpul risipit în nenumăratele şi inutilele prezenţe pe la
fel de fel de sindrofii, cu băi de mulţime – este adevărat că
sîntem în an electoral prezidenţial şi că voturile se
obţin la Cogealac, Dăbuleni şi Belciugatele, şi nu la White
House, Elisée sau Buckingham – nu se poate cuantifica. Cine
să-i atragă atenţia că mai sînt şi alte treburi importante
care se decid în taină, şi nu la emisiuni TV cu Luca
Niculescu? Considerăm că toată agenda de politică externă
românescă ar trebui revizuită şi revigorată. To put Romania
on the map este altceva decît gîlcevile Elenei Udrea şi
ale adversarilor preşedintelui. România a avut oameni de mare
valoare în această zonă a politicii externe şi ar fi păcat
ca mici tribulaţii „lumeşti“ să contribuie la o proastă
gestionare a mizelor externe. Prioritare ar fi, după opinia noastră,
depăşirea crizei cu ajutorul UE şi FMI, relaţia strategică cu
SUA – noul ambasador SUA la Bucureşti ar putea aduce un suflu nou
şi el, la rîndul lui –, relaţia zonală cu puteri precum
Turcia şi Israelul şi, nu în ultimul rînd, chestiunea
basarabeană. Viitorul Moldovei se joacă la Bucureşti, şi nu la
Chişinău, dincolo de tribulaţiile fripturiştilor lui Voronin şi
de bolboroseala retorică a funcţionarilor de la Bruxelles.
Integrarea europeană a Moldovei şi a Turciei ar aduce beneficii
imediate României. Dincolo de idiosincrazii sau simpatii,
interesele unei ţări sînt mai presus de orice speculaţie. De
la aceste premise pragmatice ar putea politica externă a României
să ia un alt curs. Sperăm în continuare, aşa cum ne şi
resemnăm alteori, cu aceeaşi lipsă de speranţă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters