Politica la noi, politica la ei

Autor: Ioana PAVERMAN | Categoria: Politic | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Există o stare aparte pe care, fără urme de absolutizare, tot mai mulţi oameni par a o traversa. O stare politic apolitică, ce-şi arogă din ce în ce mai multă indiferenţă faţă de fenomenul politic în sine, o stare comprimată undeva, între dorinţa de cunoaştere şi implicare activă şi, concomitent, de neputinţă. Ca în reclama defăimătoare la adresa organelor poliţieneşti române: „N-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine!“.

Fără a dori căderea în derizoriu, îmi tot reproduc în minte o discuţie avută cu puţin timp în urmă cu o persoană X, discuţie în care îmi exprimam explicit dorinţa oarecum vehementă de a deveni un om de stînga, crezînd naiv că tot mai evidenta mea lipsă de receptivitate vizavi de evenimentele politice recente are drept cauză mai degrabă o schimbare ce se petrece în intimitatea preferinţelor mele politico-ideologice.

Lucrurile nu stau însă deloc aşa, şi curînd aveam să realizez că această „vină“ aparţine mai puţin nehotărîrii mele, cît modului în care decurg lucrurile în politica românească. Şi aici, două aspecte se cer reţinute: dorinţa mea de a traversa spectrul ideologic de la dreapta unui liberalism deplin şi sincer la o stînga revoluţionară şi, respectiv, imposibilitatea identificării, în lumea politică autohtonă, a unor alternative viabile, lucru care face ca dezideratul meu să pară, în ultimă instanţă, unul mai degrabă împotriva sistemului. Bineînţeles, trebuie spus, totul este disputat în termenii unui joc virtual, ce are ca unică menire să scoată în evidenţă realitatea României politice de astăzi.

Trei evenimente majore mi-au flancat poziţia: campania electorală din Franţa, din aprilie 2007, alegerile actuale din Statele Unite şi autohtona proaspătă şi debutantă campanie electorală pentru legislative.

Şi aici se cere detaliat; pentru că, în fapt, este vorba, în primul rînd, despre modul de desfăşurare a celor trei evenimente în singularitatea şi în individualitatea lor, şi apoi despre starea antitetică ce se stabileşte între cele trei, privite dintr-un punct de vedere comparativ.

Pentru a începe cu ceea ce ne este cel mai aproape şi, implicit, cel mai uşor de desluşit, mă voi opri asupra campaniei electorale pentru alegerile legislative din România, care, deşi este abia la început, reuşeşte să îmi minimizeze, pe zi ce trece, tot mai mult dorinţa de a o urmări. Totul are un aspect de improvizaţie, de kitsch dîmboviţean. Cutiuţa mea poştală geme de flyer-e cu tot soiul de chipuri care nu îmi spun nimic, nu îmi amintesc de nimic şi care ajung în secunda numărul doi la coşul de gunoi; bani irosiţi de pomană! Cînd o să înţeleagă, oare, politicianul român că opţiunea cetăţeanului de a-l alege nu creşte direct proporţional cu particulele sclipicioase de pe cartonaşele publicitare? La televizor, discursurile şi discuţiile nu se poartă în numele politicilor, ci în numele războiului între indivizi. Declaraţiile sînt din ce în ce mai belicoase, iar răspunsurile, tot mai deranjante. O mare parte dintre jurnalişti îşi propun parcă să îi conducă pe candidaţi la eşafod, nu să îi ajute pe cetăţeni să îşi contureze deciziile. Polemica s-a transformat în scandal şi în figuri pline de emfază, şi nici măcar acestea nu sînt structurate în vreun fel. Totul se întîmplă, parcă, pentru că trebuie să se întîmple, pentru că politicienii vor să ne arate tuturor că au cu ce, iar televiziunile, că au cu cine. Toţi ratează însă cu brio întrebarea fundamentală şi necesară, care a născut filozofia şi a condus încet-încet lumea către emancipare, şi anume, de ce?

Deunăzi, mi s-a spart ţeava de apă rece din bucătărie. În timpul în care apometrul indica suma derizorie pe care urmează să o plătesc luna viitoare, iar eu mă rugam, cu un lighean în mînă, ca galoanele de apă să îmi cruţe parchetul, sună soneria. Deschid iritată uşa, pariind pe un vecin cu o falcă în cer şi cu una în pămînt! Cînd colo, în faţa uşii, doi tineri: un băiat şi o fată. El îmi întinde plin de galanterie o crizantemă, ea, o şapcă şi o ciocolată! Textul: Văd că aveţi ceva probleme cu o inundaţie. Eu, pauză. Să vă ajutăm din partea partidului XYZ? Nu, merci! Morala: pînă şi ajutorul umanitar a ajuns să fie astăzi politizat.

M-am gîndit, în urma tuturor acestor evenimente, că nu este numai la noi aşa, că, de fapt, politica este de cele mai multe ori la fel de stupidă peste tot în lume. Mi-am dat seama însă, rapid, că mă minţeam singură, că lucrurile nu stau deloc aşa, că, oricît de mincinoşi şi de infatuaţi ar fi candidaţii francezi sau americani, au totuşi o estetică politică pe care ştiu să o cultive şi că, oricît de egocentrişti şi preocupaţi de treburile cotidiene ar fi cetăţenii altor state, îşi poartă cu demnitate coerenţa propriilor alegeri; sînt indivizi capabili să îşi justifice opţiunea şi raţional, fără să mizeze pe criterii imberbe, de genul „votez cu X că e de-al nostru, din popor!“ sau „nu votez cu Y pentru că are faţă de european cu papion!“.

Am avut privilegiul să îmi petrec două săptămîni la Paris, în aprilie 2007, atunci cînd întreaga Franţă fremăta între Sarkozy, Bayrou şi Ségolène, între Le Pen şi Buffet. La fel, am avut curiozitatea să urmăresc îndeaproape confruntările dintre Obama şi Hillary, respectiv dintre Obama şi McCain, şi mă las constant şi cu plăcere fascinată de logrolling-ul american, un obicei ce a debutat în cercurile lucrătorilor din industria forestieră şi a ajuns să denumească o practică extrem de curentă în structura legislativului american, denotînd schimbarea tacită de servicii, în interes reciproc, a congressmenilor.

Două stiluri complet diferite de a face politică, două lumi care nu se aseamănă prea mult, două lumi care au şi ele populismul şi oportunismul lor, nebunii lor şi kitsch-ul lor, uneori chiar duse toate la extrem. Pe scurt, două lumi pe care este indicat să nu le iei drept model gratuit, dar pe care ar fi indicat să le cunoşti pentru că îţi pot da lecţii grele despre cum este să fii din punct de vedere civic şi politic.

Ceea ce este însă cel mai important la cele două lumi este că, dincolo de orice, ele ştiu să îşi cultive alternativele şi să le ofere propriilor cetăţeni posibilitatea de a alege, ceea ce România nu este deloc capabilă să facă în momentul de faţă.

Nu există diferenţe plăcute între candidaţi şi discursuri, iar alegătorul este tot mai bulversat de aceast handicap al uniformităţii. Eu am decis că dreapta românească nu îmi este suficient de aproape şi mi-aş dori să pot alege stînga. Care este însă aceasta? Cine sînt oamenii stîngii? Cu ce sînt ei diferiţi de cei ai dreptei? Şi invers. Cu nimic, sau cu prea puţin.

Mă încearcă, ca pe mulţi alţi cetăţeni români, o apatie politică periculoasă, o apatie care va face ca, treptat, politica românească să se întoarcă în trecut, atunci cînd această activitate era privită ca un privilegiu, ca o fiţă la care nu puteau năzui decît oamenii cu bani şi cu mult timp liber la dispoziţie. România nu cunoaşte şi nici nu a cunoscut vreodată, în ultimii zeci de ani, politica de cafenea şi de gazetă, iar românii nu par să fi fost vreodată traversaţi de fiorul mîndriei propriei lor opţiuni politice. Deciziile aparţin unei caste, iar democraţia românească pare a supravieţui doar datorită miracolului juridic constituţional şi al separaţiei puterilor.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Politica la noi nu este si nu trebuie sa fie ca politica lorCorporatist de profesie.Votez cu stanga! - Marti, 25 Noiembrie 2008, 16:05

Nu inteleg de ce startul este reprezentat totdeauna de complexul nostru de inferioritate. Nu vreau a se intelege ca patriotismul, pe care l-am piedut la prima iesire in strainatate, este substratul celor ce urmeaza. Reducand totul la o formulare simplista→Nu suntem si nu trebuie sa fim ca ei! Unde este creativitatea poporului roman?(!)De ce exportam materie cenusie [dar si placeri carnale]?Daca vrem sa comparam cele doua fenomene, pe de-o parte mecanismul politic american care s-a transformat intr-un brand de tara si pe de alta parte disputa politica interna generata de campania electorala, trebuie sa introducem un criteriu vital pt comparatia ce se vrea a rezista posibililor combatanti:"nr de vieti pierdute/an/out of U.S.A." si vom obtine doua lumi diferite care nu se vor a fi comparate [cel putin nu sub acest aspect].U.S.A.→un fond care genereaza forme→care genereaza personalitati→care genereaza fenomene. Ce se intampla la noi este o democratie de tip chaos care imbracand haina manifestarilor si a populsimului american ar fi mai mult decat caraghioasa.Da.Pupularitatea lui Obama a crescut "direct proportional cu particulele sclipicioase de pe cartonasele publicitare", in cel mai explicit mod cu putinta.Din pacate am vrut si noi sa adoptam modelul, care nu se preteaza personajelor si am ajuns la invocarea crizei financiare. Trist.