OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printr-o frumoasa intimplare, Ateneul a gazduit saptamina trecuta doua concerte cu o semnificatie aparte, alaturind, sub acea cupola seculara, politica si muzica, astfel incit, macar pentru citeva ore, personalitati cu convingeri si formatii foarte diferite s-au inteles si au ascultat acelasi limbaj al Eutherpei.
Implinirea unui an de la infiintarea postului de radio metropolitan Deutsche Welle la Bucuresti – punte care leaga spiritualitatea germana de cea romaneasca si reuseste sa realizeze un plus de comunicare si circulatie a ideilor de la vest la est –, a fost marcata prin invitarea unui ansamblu redutabil.

E vorba de Orchestra Simfonica din Berlin (fosta RIAS), sub bagheta unui celebru dirijor – Kent Nagano (care din anul 2000 este si director artistic al acestei prestigioase formatii), care a oferit un program deosebit de atractiv, chiar si pentru cei care in acea seara s-au aflat poate pentru prima oara intr-o sala de concert.

Si cum muzica lui Mozart este o „preferinta“ universala, au fost alese doua opusuri – „slagar“ – Simfonia nr. 41 „Jupiter“ – ultima sa creatie in acest gen – si Concertul pentru clarinet si orchestra KV 622, compus cu doar citeva luni inainte de stingerea sa din viata – incadrind insa o lucrare contemporana. Daca partitura concertanta a debutat usor ezitant, instrumentistii, in general tineri, s-au acomodat apoi repede cu ambianta si acustica salii, acompaniind cu precizie si suplete evolutia solistica a clarinetistului Jorg Widmann. Acesta din urma, la 42 de ani, este un tehnician performant, imbinind virtuozitatea cu elemente interpretative si stilistice adecvate, escaladind cu inteligenta si muzicalitate dificultatile extreme ale scriiturii. La pupitru, fara bagheta, cu o gestica restrinsa, uneori abia sugerata, Kent Nagano a urmarit cu discretie si eficienta demersul solistic, realizind pagini stralucitoare, spumoase si cantilene sensibile, aspecte regasite apoi in Simfonia care, cu siguranta, cel putin din punctul de vedere al muzicienilor prezenti in sala, a constituit momentul culminant al serii. Echilibrat, calm, zimbitor, dirijorul a reusit sa contureze cu precizie de filigran desenul tematic, dialogul si combinatiile timbrale, intr-o constructie sonora clara, unitara si cuceritoare, alternind impecabil secventele contrastante, succesul incontestabil fiind rasplatit prin bisarea sectiunii finale.

Numele lui Jorg Widmann a revenit in atentie, dar in ipostaza de compozitor. Lucrarea sa, intitulata Labirint, scrisa anul acesta si prezentata pentru prima oara la noi, a trezit interesul prin conceptia moderna si totodata accesibila, prin maniera de tratare a sinuozitatilor unor trasee melodico-ritmice care, pornind de la un sunet abia sugerat, amplificindu-se apoi intr-o tesatura bine gindita, cu „pete de culoare“ ingenioase, se stinge in neantul din care se nascuse. Nu a fost doar o descoperire a unui compozitor de talent, ci si o confirmare a calitatii exceptionale a instrumentistilor, a capacitatii lor de a se coordona, de a raspunde cerintelor dirijorale, asigurind astfel fluenta discursului muzical, coloristica bogata – intr-un cuvint, o interpretare pe care am dori sa o reascultam cit mai curind.

Doua seri mai tirziu, Ateneul a devenit neincapator, pentru ca aproape o mie de invitati au asistat la concertul Filarmonicii bucurestene care, in prezenta prim-ministrilor si a reprezentantilor guvernelor Romaniei si Ungariei – reuniti pentru prima oara la masa dialogului, punind bazele unei colaborari ce constituie o premiera in aceasta parte a Europei –, a interpretat opusuri menite sa sublinieze, simbolic, intilnirea si comuniunea culturala regasita in creatia celor doi compozitori emblematici pentru cele doua popoare, George Enescu si Bela Bartok. Prefatind programul muzical, ministrul roman al Culturii, Adrian Iorgulescu, a subliniat faptul ca, printr-o formidabila coincidenta, chiar pe 20 octombrie se implineau 82 de ani de cind Bartok a concertat la Ateneu, la invitatia lui Enescu (maestru care, de altfel, l-a intimpinat pe prietenul sau la Cluj, calatorind apoi impreuna spre Bucuresti, vorbind, poate, si despre miile de melodii romanesti culese de Bartok, regasite apoi in partiturile sale). Dar Adrian Iorgulescu a mentionat si faptul ca, recent, s-a descoperit la Muzeul Enescu un manuscris in care compozitorul roman a inclus un citat selectat din culegerile bartokiene. In aceeasi idee a comuniunii spirituale, omologul sau maghiar, András Bozóki a reliefat dorinta de colaborare eficienta pe plan cultural, regasita din plin chiar in optiunea repertoriala a concertului din acea seara.

Sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, am ascultat Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra de Bartok, o lucrare prea putin cintata la noi, dar superba prin transparenta si finetea scriiturii, imbinind savant virtuozitatea si lirismul, atmosfera meditativa cu percutanta ritmica definitorie pentru autor, pianistul Jeno Jando dovedindu-se un ideal talmacitor al partiturii, cu o tehnica impecabila, un tuseu invaluitor si o logica a discursului solistic perfect integrat in relatia cu ansamblul care, la rindul sau, a reusit sa confere acel suflu bartokian inconfundabil. Apoi, orchestra a propus Suita nr. 1 de Enescu, rezolvata cu acuratete, in sonuri dense, compacte, aducind in prim-plan repere binecunoscute precum Preludiul la unison (apreciat in mod special de Zoltan Kodaly) sau elegantul Menuet – un opus care, compus in 1903, a fost dirijat chiar si de Gustav Mahler la New York. In aplauzele prelungite ale asistentei, Cristian Mandeal a oferit un bis cu valente de simbol in acel context – Dans romanesc de Bartok –, o miniatura de mare efect, cintata intr-o versiune „de zile mari“ de catre Filarmonica dirijata de directorul sau.

si daca mai adaugam si faptul ca in acele zile, la Bucuresti, se defasura primul festival al filmului muzical finlandez (debutind cu lung-metrajul dedicat lui Jan Sibelius), dar si o noua editie a Festivalului de jazz (la care au participat, alaturi de artisti romani, numerosi muzicieni de marca din Franta, Germania, SUA etc.), vom avea o imagine a unei adevarate metropole – cel putin in plan cultural – in care densitatea evenimentelor si prezenta unor oaspeti straini de cota internationala este adesea impresionanta. Arta si artistii au reusit sa aduca natiile si politicienii la un numitor comun – cel al frumosului.