OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I. Ce au devenit dreapta si stinga? Aparitia consensului
Mai multe indicii convergente dau de inteles ca s-a produs, in ultimii opt-zece ani1, o mutatie in comportamentul politic al francezilor. Este, desigur, prea devreme pentru a deduce o modificare durabila, si, cu atit mai putin, ireversibila, a temperamentului politic al acestei tari impovarate de o istorie intr-atit de indelungata: nimic nu garanteaza inca faptul ca toate trasaturile dobindite se vor transmite generatiilor urmatoare si vor fi asimilate de genom.

Dar schimbarea este deja atit de semnificativa, incit zdruncina unele stereotipuri si pune sub semnul intrebarii citeva din reprezentarile cele mai solid fixate, care alcatuiau ideea unei specificitati franceze in politica.
O tipologie clasica, mai cu seama in rindul specialistilor anglo-saxoni ai stiintelor politice, distingea doua tipuri de societate.

Unele se sprijineau pe un consens foarte larg, cuprinzind indeobste institutiile, si pe credinta in posibilitatea de a rezolva conflictele si de a calma tensiunile prin acceptarea unei reguli comune si a cautarii unui compromis: Marea Britanie si Statele Unite reprezentau, astfel, exemplele reusite. in aceasta configuratie, Franta era ilustrarea unei societati dezmembrate, cultivind diviziunile, preferind, din principiu, deciziile smulse sau impuse prin violenta revolutionara, in locul solutiilor negociate. Aceasta stare de razboi civil latent, intretinuta la nesfirsit, constituia un element al exceptionalitatii franceze: era, in ochii observatorilor straini, un motiv de atractie si le trezea curiozitatea. Or, evolutia recenta a societatilor occidentale a zdruncinat serios aceasta opozitie simplista: observatorii Statelor Unite au renuntat la ideea ca s-ar bucura de un climat social pasnic; au inteles ca societatile reputate prin intelepciunea lor erau mai putin consensuale decit se credea si ca nu erau lipsite nici de violenta, nici de conflicte. Si iata ca Franta, la rindu-i, a carei pasiune pentru incandescenta disensiunilor s-a stins, pare sa se fi convertit la rezolvarea amiabila a dezacordurilor.

Societatea franceza este, astazi, o societate pasnica, mai cu seama daca o comparam cu situatia din trecut: contrar unei prejudecati solide, francezii desconsidera, in ultima vreme, recursul la violenta in impunerea unui punct de vedere. Cliseul traditional era intru totul intemeiat: putine tari au o istorie atit de bogata in confruntari violente: in doar patruzeci de ani, intre 1830 si 1871, nu mai putin de trei revolutii, o lovitura de stat, mai multe insurectii, un razboi civil. Varsarea singelui nu-i intimida pe stramosii nostri; dimpotriva, ajunsesera chiar, in descendenta marii Revolutii, la ideea ca singurele schimbari valabile erau cele infaptuite pe calea armelor. Exaltarea romantica sacraliza apelul la insurectie. Miscarea muncitoreasca relua, pe cont propriu, aceasta traditie, intr-o gama minora, acordind o importanta mai mare „cuceririlor“ sociale smulse prin greva, decit avantajelor negociate, desi acestea fusesera, uneori, mai semnificative pentru ameliorarea conditiei muncitoresti: astfel, roadele strinse de pe urma avalanselor de greve, din mai-iunie 1936, supravietuiesc mai bine in memoria oamenilor decit reformele consimtite de cea de-a V-a Republica, desi retribuirea lunara a citorva milioane de salariati sau recunoasterea dreptului fiecaruia la studii nu era deloc nesemnificativa.

Astazi, insa, corpul social condamna violenta, desi mai celebreaza inca amintirea confruntarilor de odinioara. Stinga sarbatoreste in continuare, la fel de religios, aniversarea strivirii Comunei, dar cei care fac pelerinaje la Zidul Federatiilor sint tot mai putini si nimeni nu se gindeste sa ia exemplul revolutionarilor pentru a schimba societatea. Ceremoniile bicentenarului Revolutiei au avut grija sa nu prezinte decit o versiune grijuliu epurata de masacrele din Septembrie si de Teroare, in intregime concentrata pe anul 1789. in mai 1958, francezii au exclus, din instinct, orice solutie prin forta; si daca au aprobat masiv investitura generalului de Gaulle, intr-un cadru legal, printr-o majoritate a Adunarii alese cu doi ani mai inainte, este pentru ca acest lucru inlatura tocmai riscurile unei lovituri de stat sau ale razboiului civil. Zece ani mai tirziu, au manifestat o oarecare simpatie pentru miscarea din Mai 1968, pina in momentul in care au inceput sa se teama ca ea va degenera in violenta: arderea masinilor din strada Gay-Lussac, taierea citorva copaci pe Bulevardul Saint-Michel au calmat repede aceste veleitati stingiste, iar francezii au primit cu usurare vestea alegerilor generale, care asigurau revenirea la o procedura legala.

Violenta fizica a fost progresiv extirpata din viata politica, mai ales din campaniile electorale, de care fusese, anterior, strins legata. Chiar si intre cele doua razboaie, confruntarile dintre serviciile concurente de ordine deveneau, indeobste, razmerite in toata regula. Manifestarile suscitau contramanifestari, care degenerau si lasau uneori raniti pe strazi sau chiar morti: un militant al Federatiei Nationale Catolice, la Marsilia, si sase militanti ai Tinerilor patrioti, pe strada Damrémont, in timpul Cartelului. impuscaturile de la Clichy, in martie 1937, care au zdruncinat guvernul Frontului Popular si au facut cinci victime in rindul manifestantilor de stinga, erau riposta unui serviciu de ordine incapabil sa protejeze participantii la o reuniune privata, organizata intr-un cinematograf din oras de catre Partidul Social Francez, si sa asigure exercitiul libertatii impotriva tentatiei de a bloca sindicatul CGT2. Daca se mai intimpla uneori sa apara o neintelegere intre militantii partidelor opuse, campaniile noastre electorale se desfasoara, totusi, astazi, intr-un calm pe care unii il vor lua, poate, drept indiciul dezinteresului fata de politica, dar care este mai curind semnul acestei repulsii recente pentru violenta fizica si oroarea instinctiva pentru tot ce ar putea conduce la un razboi civil; nu este exclus ca spectacolul de la usile noastre al razboiului civil care a devastat Spania intre 1936 si 1939 si pe care Franta l-a trait aproape ca pe o drama interioara sa fi contribuit puternic la exorcizarea tendintei de a cauta o solutie in confruntarile pe calea armelor.

Repulsia pentru violenta fizica s-a extins chiar la violenta verbala, care provoaca mai degraba dezaprobarea decit incuviintarea. Nici in aceasta privinta comparatia cu perioada de dinainte de razboi nu lasa nici o urma de indoiala: atacurile personale, calomniile, insinuarile sint cu mult mai sterse fata de practicile de dinainte de 1939. Sa precizam: exemple ale detestarii se mai intilnesc inca, dar numai in publicatiile extremiste, care nu mai au decit o audienta restrinsa, in comparatie cu difuzarea, intre cele doua razboaie, a unor gazete care cultivau invectiva si minciuna. in dezbaterile contradictorii de la televiziune, cel care isi pastreaza calmul, care se arata a fi moderat, care stie chiar sa recunoasca justetea argumentelor contrare, este cel care cistiga, in general, in judecata telespectatorilor, fata de cel care recurge la afirmatii brutale sau la un comportament agresiv. Aceasta atitudine a publicului este uneori explicata prin specificitatea televiziunii, care patrunde in toate casele si trebuie sa respecte intimitatea. Desigur, dar de ce sa nu vedem in aceasta reactie semnul ca ne adresam unui public mai putin sensibil la impulsivitati si mai exigent in ce priveste continutul? Exista, poate, asupra acestui punct, un decalaj intre politicieni si cetateni: prea multi politicieni par a crede in continuare ca, pentru a convinge, trebuie sa te comporti ca la un meci de box, ca si cind avantajul i-ar reveni celui mai agresiv. Aceasta disparitate in judecata nu este, oare, inca un motiv al divortului dintre clasa politica si tara?

Cauzele probabile ale unei asemenea schimbari nu sint toate negative: pe linga repulsia pentru confruntare, apare, de asemenea, dorinta pozitiva a unei apropieri a punctelor de vedere si a unei intelegeri intre familiile de spirite. Aceasta dorinta de a depasi diferentele si de a reconcilia adversarii nu este noua, ci constituie o aspiratie latenta care s-a manifestat cu intermitente in istoria politica: francezii viseaza periodic la unanimitate. in unele circumstante exceptionale, au crezut chiar ca pot ajunge la ea: elanul Uniunii sacre, vivacitatea Eliberarii. Mai prozaic, din cind in cind, ei se lasa furati de himera asocierii contrariilor: unii visau, in anii ’50, la un guvern care sa-i puna laolalta pe Antoine Pinay3 si pe Pierre Mendès France4, dupa cum altii, ceva mai tirziu, sperau ca de Gaulle sa-l numeasca pe Mendès prim-ministru. Succesul lui François Mitterrand, in 1988, se datoreaza, in parte, unui astfel de sentiment: acele citeva sute de mii de alegatori care au facut diferenta dintre el si Jacques Chirac au crezut ca atenuarea diviziunii dreapta-stinga ar avea mai multe sanse sa se produca sub Mitterrand, caruia ii atribuiau intentia de a forma o noua majoritate, decit sub liderul RPR-ului5, care centrase toata campania pe tema opozitiei ireductibile dintre socialisti si ceilalti. Iar popularitatea lui Michel Rocard, care a rezistat in mod exceptional dupa trei ani de exercitiu al puterii, nu are, desigur, alta explicatie decit convingerea francezilor ca el era pentru o politica de deschidere, deschidere a carei confirmare au avut-o in recunoasterea pasilor mici pe care vigilenta suspicioasa a sefului statului nu-l impiedicase sa-i faca in directia centristilor.

______________
1. Datarea se refera la anul 1993, in care a aparut prima editie a cartii (Paris, Calmann-Lévy). sn. tr.t
2. Confédération Générale du Travail – Confederatia Generala a Muncii: sindicat francez, infiintat la Limoges, in anul 1895. sn. tr.t
3. Antoine Pinay (1891-1994) – politician francez; devenit senator, in 1938, este numit, in 1941, membru in Consiliul national de la Vichy; dupa razboi, devine ineligibil din cauza complicitatilor cu regimul Maresalului Pétain; revine in politica in 1945; candidat la presedintia Frantei in 1953; ministru de finante in 1958, functie din care demisioneaza, doi ani mai tirziu, fiind in dezacord cu politica algeriana a guvernului. sn. tr.t
4. Pierre Mendès France (1907-1982) – politician francez; deputat, incepind cu anul 1932, va fi condamnat si inchis in timpul regimului de la Vichy; evadeaza, in 1941, si se alatura Fortelor Aeriene Franceze Libere, la Londra; presedinte al Consiliului, in 1954. Participa activ, prin crearea Centrului de Actiune Democratica, la recompunerea stingii franceze; in 1981, va sustine candidatura lui François Mitterrand la presedintie. sn. tr.t
5. Rassemblement pour la République – partid politic francez de dreapta, care s-a revendincat, inca de la inceputurile sale (1947, sub forma RPF – Rassemblement du peuple français), de la politica lui Charles de Gaulle; in 2002, RPR devine Union pour le Mouvement Populaire (UMP), care l-a adus, ulterior, pe Nicolas Sarkozy la presedintia Frantei. sn. tr.t

Argument, selectie, note si traducere
din limba franceza de Luiza Palanciuc
n

René Rémond (1918-2007) – istoric si politolog francez; a fost profesor la Institut d’Études Politiques (IEP), presedinte al Universitatii Paris X-Nanterre si al Fundatiei Nationale de Stiinte Politice, membru al Academiei Franceze. Lucrarile sale privesc mai cu seama istoria intelectuala, politica si religioasa a Frantei, cu deschideri catre filozofia politica.
Fragmentele traduse fac parte din capitolul „Que sont devenues droite et gauche?“, din La politique n’est plus ce qu’elle était, Paris, Éditions Calmann-Lévy, 1993 / Éditions Flammarion, 1994.