OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aceasta aspiratie catre instaurarea unui consens in locul tensiunilor este, in mod natural, mai accentuata la cei care, situindu-se la egala distanta intre antagonisti, sint primii care sufera din pricina confruntarilor, pe care le detesta din temperament: centristii de orice obedienta – liberala, radicala, democrat-crestina, social-democrata. Toti acestia se resemneaza cu greu la necesitatea de a se alia unei tabere intr-o lupta frontala: nu cred in dileme si nu sint deloc convinsi ca tot raul ar fi spre bine.

Contrar sistemelor de interpretare care neaga existenta unuia sau a mai multor centre si nu vor sa vada, la centristi, decit o masca a dreptei, exista nenumarate traditii de gindire si alegatori care inclina, in mod natural, catre consens. Aceste sentimente sint astazi larg raspindite. Un sondaj efectuat, in urma cu citiva ani, pentru Observatorul interregional al politicii, aducea o confirmare semnificativa. in loc ca persoanele sa fie intrebate care erau partidele pentru care aveau afinitati, li se cerea sa spuna pentru ce formatiuni credeau ca nu ar putea vota niciodata. Se contura, astfel, in urma raspunsurilor, o harta a refuzului. Aproximativ 80% din ei excludeau total votul pentru cele doua extreme din epoca: Partidul comunist si Frontul national, dar, in sens invers, acesti 80% nu refuzau ideea, daca extremele s-ar fi aflat la dreapta, de a da, eventual, votul lor socialistilor sau, daca simpatiile ii clasau la stinga, de a face bloc comun in spatele unui liberal sau a unui conservator. Sa transpunem in termeni pozitivi invatatura acestui sondaj: linia de demarcatie considerata, traditional, drept esentiala, intre dreapta si stinga, ar fi mai putin determinanta si mai putin rigida decit granitele dintre ansamblul partidelor de guvernare si extreme. Cazul acesta s-a ivit, de altfel, o data sau de doua ori, in alegerile partiale, in care socialistii si dreapta s-au unit pentru a bloca ascensiunea unui candidat al Frontului national.

Realitatea unui anumit consens apare, asadar, ca un dat obiectiv sau, cel putin, ca dorinta de a ajunge la el. Dar acest consens nu s-a bucurat niciodata de unanimitate: el insusi nu face obiectul unui... consens, caci pune o problema care duce la diviziuni in insusi principiul sau: consensul este, oare, un obiectiv pentru o societate care se vrea democratica?
Acest consens, pe care unii il proslavesc ca fiind un progres al intelepciunii, nu reprezinta, oare, mesagerul indiferentei si principalul responsabil al depolitizarii? Stim, desigur, ca exista, in alegeri, o oarecare legatura intre interesul, atestat de nivelul participarii, si perceptia unei mize care prezinta o anumita dramatizare. André Siegfried1 facea deja distinctia intre alegerile de infruntare, cu o participare puternica, si cele pasnice, care erau insotite de o destindere. Nu numai indivizii si partidele se tem ca, printr-un consens, sa nu-si piarda, intrucitva, din ratiunea lor de a fi si din influenta asupra electoratului, ci chiar politica insasi este atinsa de depresie, amenintata, in esenta ei, cu disparitia confruntarilor si a certurilor care dau tot sensul si farmecul vietii politice.

Mai profund decit aceste consideratii care sint de ordinul oportunitatii, se contureaza o dezbatere de filozofie politica: care poate fi, din perspectiva democratiei, semnificatia consensului – realizat, dorit sau presupus? Adversarii acestuia, care isi imagineaza ca-l invalideaza calificindu-l drept „moale“, arata ca el merge impotriva unui postulat fundamental al democratiei: daca aceasta se defineste prin posibilitatea conferita oricarui cetatean de a se decide asupra orientarii care trebuie date politicii tarii sale, atunci cetateanul trebuie sa poata alege limpede intre citeva optiuni clare. Prin urmare, trebuie sa existe niste alternative intre pozitii contrare. Or, consensul estompeaza diferentele, atenueaza contradictiile, dizolva opozitiile; el introduce confuzia acolo unde se impune limpezimea. Sfirseste, indirect, prin a-l deposeda pe cetatean de dreptul sau. Aceasta pozitie este, din punct de vedere logic, asociata unei preferinte marcate de scrutinul majoritar, care solidifica opozitiile si duce la constituirea a doua blocuri politice coerente: democratia nu ar fi niciodata intr-atit de bine garantata decit prin bipolaritate.

La aceste argumente partizanii consensului raspund, intii de toate, ca nu exista, in toate problemele, doua politici contrare: situatiile sint, de obicei, mai complexe. Si, mai ales, ei atrag atentia asupra faptului ca aceasta accentuare a diferentelor are efecte nefaste chiar pentru democratie, care nu are nimic de cistigat din aceasta stare de razboi civil cronic.
Ea violeaza un alt principiu al democratiei, care nu este mai putin insemnat: in politica, dincolo de citeva decizii capitale, optiunile sint, de regula, relative, caci nu exista un adevar absolut asupra modului de a atinge un obiectiv, pe termen mijlociu; divergentele de pareri sint, asadar, legitime si trebuie sa fie respectate. Toate opiniile au acelasi drept la exprimare: regula majoritatii este cea care le departajeaza, fara a conduce, insa, la o ierarhie in raport cu adevarul. Daca democratie inseamna pluralism, atunci ea exclude confruntarea binara si fara rezerve. Astfel, plecind de la un consens care a fost instaurat, doua pozitii contrare se afirma si se reclama deopotriva din referinta la democratie si la principiile sale: ambele contin, in mod probabil, o fractiune de adevar. Dar, blocindu-le in certitudinea lor trufasa si solitara, ajungem la o aporie insolubila. Rolul de a dizolva contradictia lor ii revine practicii politice concrete.

Consensul politic – o utopie
Oricit ar fi de rivnit, consensul este totusi, in politica, o utopie. El poate fi un obiectiv legitim; nu va fi, insa, niciodata mai mult decit o etapa tranzitorie. Din doua motive, care, in realitate, nu sint decit unul. Politica reprezentind, intr-o societate, zona in care se iau deciziile supreme, cele care introduc constringeri, care fixeaza reguli a caror incalcare de catre indivizi sau grupuri poate fi sanctionata si pedepsita, ca si cea in care sint acordate ajutoare, ea desemneaza punctul spre care converg, in mod natural, toate cererile precum si toate asteptarile. Politica reuneste, astfel, ansamblul conflictelor de interese, al divergentelor punctelor de vedere, al tensiunilor sociale. Or, fiecare societate este traversata de tot felul de antagonisme si, cu cit ea este diferentiata si evolueaza in complexitate, cu atit se multiplica subiectele de dezacord care isi afla un ecou in politica. Sint spirite care ii aduc politicii reprosul de a intretine si chiar de a provoca dezbinarile, ca si cind functia sa specifica nu ar fi tocmai de a le evoca, iar responsabilitatea proprie puterii – de fi arbitru intre solicitarile care o asalteaza! Rolul si grandoarea ei constau tocmai in a lua decizii.

Or – al doilea motiv – orice optiune este binara: se prezinta sub forma unei alternative. Consultarea de tip referendum, careia i se aduce uneori reprosul de inchide cetatenii intr-o dilema din care nu pot iesi decit prin da sau nu, reprezinta doar expresia simplificata a ceea ce este, prin necesitate, orice decizie: de pilda, guvernul va formula sau nu problema increderii, deputatii vor vota sau nu motiunea de cenzura? Chiar daca optiunile nu capata mereu o forma intr-atit de categorica privind mize la fel de dramatice, orice act politic sfirseste prin alegerea intre doua solutii: a interveni sau nu intr-un conflict social? A acorda sau nu subventia ceruta? Asa incit este irealist sa speri ca, in orice subiect, diversitatea persoanelor si a familiilor de gindire ar putea sa cunoasca unanimitatea. Unanimitatile sint aproape intotdeauna inselatoare si se sprijina pe un echivoc care nu intirzie sa se evapore. Astfel, consensul este nu numai un lucru exceptional si cu atit mai pretios cu cit este rar, dar impartirea este aproape mereu dualista: este una din explicatiile clivajului dreapta – stinga, care a aparut, in vara lui 1789, de indata ce Adunarea constituanta a fost nevoita sa se pronunte asupra vetoului regal: absolut si nelimitat in timp sau relativ si pentru o durata restrinsa? [...]
Cum ar putea cetatenii sa aiba incredere in politicieni si sa acorde atentie politicii daca atit de multi cred ca aceasta activitate este moralmente detestabila? Diminuarea participarii la alegeri, anemierea partidelor politice, divortul dintre societatea civila si casa politica, precum si izul de coruptie care invaluie clasa politica: nu sint, oare, toate acestea simptomele unei crize profunde si recente a politicului si a democratiei?

Criza politicului sau a societatii?
Care este validitatea acestui diagnostic alarmant? Stim ca exista, uneori, diferente considerabile intre situatiile obiective si imaginea pe care o are despre ele opinia publica. Criza este, fara indoiala, in minti: poate fi si in fapte, desi dihotomia aceasta nu prea are sens in politica, intrucit ea este rezolvata, in mare parte, in reprezentari.
Raspunsul se inscrie intr-un triunghi ale carui laturi sint desenate de tot atitea intrebari. Prima: criza aceasta nu afecteaza, oare, decit politicul? Si daca alterarea, incontestabila, a relatiei dintre cetatean si politic nu ar fi, la urma urmei, decit un aspect, chiar un efect al unei crize mai ample, care priveste societatea intreaga? Partidele politice, de pilda, nu sint singurele organizatii care ii neglijeaza pe contemporanii nostri: sindicatele, dupa ce au rezistat o vreme in fata dezertarii, chiar pina la a lasa de inteles ca ar avea loc un transfer al militantismului in avantajul lor, cunosc si ele o hemoragie a efectivelor si sint din plin atinse de consecintele unei reactii de neincredere fata de orice aparat; succesul acestor fenomene de organizare spontana si temporara care sint coordonarile, ultimul avatar al reactiei antiinstitutionale din 1968, dovedeste ca salariatii nu se mai considera reprezentati de marile sindicate. Criza reprezentarii, care se afla in centrul crizei politicului, depaseste, asadar, politicul. Politicienii si-au pierdut, oare, prestigiul si creditul? Nu sint singurii; si alte profesiuni deplora faptul ca nu mai obtin din partea concetatenilor stima si consideratia la care cred ca ar avea dreptul pentru serviciile aduse colectivitatii: magistrati, profesori, infirmieri, politisti, agenti ai serviciilor penitenciare, soferi rutieri, agricultori...

Explicatiile acestei crize pe care ar traversa-o societatea – imagine, de altminteri, discutabila, caci ea presupune ca nu ar fi decit o incercare trecatoare, o etapa a unui proces destinat sa deschida o noua ordine – privesc si politicul. Unii vad aici chiar ultima forma a unei miscari incepute in urma cu doua sute de ani, pentru a elibera individul de orice constringere: triumful individualismului si prabusirea sistemelor, care duc la „era vidului“, ar reprezenta victoria democratiei, oarecum in modul in care, pentru Marcel Gauchet2, stingerea credintelor religioase ar fi, in mod paradoxal, dar logic, triumful postum al crestinismului venit sa „dezvrajeasca“ lumea. Altii sint nelinistiti si se intreaba daca o societate ai carei membri nu au fost obisnuiti sa-si subordoneze ambitiile individuale conservarii acesteia, sa sacrifice aspiratii si pulsiuni personale pentru teluri care ii depasesc, ei bine, o astfel de societate poate supravietui. [...]

Spirite melancolice deplora faptul ca nu mai exista un proiect colectiv grandios, capabil sa trezeasca entuziasmul si sa galvanizeze energiile, asa cum a cunoscut Franta in trecut, cu ideea de Revansa, epopeea coloniala, maretia Imperiului, Rezistenta ori, imediat dupa Eliberare, reconstructia si modernizarea. Scoala nu ar mai fi locul unde se invata civismul: in locul ei, mass-media ar favoriza egoismele, individuale sau colective. Odinioara, modelele propuse adolescentilor si admiratiei Natiei erau mari savanti dezinteresati, un Pasteur inoculindu-si un vaccin pentru a-l experimenta pe el insusi, un radiolog exersindu-si profesia cu riscul vietii, un explorator, ofiterul care murea pentru onoare si patrie, misionarul parasindu-si definitiv patria si pe ai sai pentru a-i crestina pe pagini. Chiar daca era o oarecare naivitate in exaltarea acestor figuri de ceara propuse spre desteptarea multimii, nu erau ele, totusi, preferabile personajelor asupra carora se concentreaza astazi atentia? Cintareti, prezentatori de varietati ori sportivi, intreprinzatori care au cladit un imperiu industrial si s-au imbogatit pentru a investi apoi in audiovizual si productia cinematografica. Cel putin acestia au creat locuri de munca si produse, dar ce sa mai spunem de un Bernard Tapie3, al carui principal titlu de glorie este de a fi cumparat intreprinderi aflate in dificultate pentru a le repune in vinzare pe bucati, dupa ce le va fi stors, adica licentiat o parte din muncitori? Iar faptul ca Partidul Socialist a ajuns sa faca din acest gide al intreprinderilor un purtator al culorilor sale intr-o competitie electorala, ce semn al discreditarii partidelor politice si al degradarii spiritului public! [...]

Noi obiecte pentru politica
Daca alcatuim o lista cu problemele care si-au gasit solutia si au incetat sa fie niste mize, am putea ajunge la concluzia ca, pe masura ce cimpul politicii devine pustiu, se apropie si ziua in care politica, eliberindu-se, in sfirsit, de orice ingerinta ideologica, nu va mai fi decit gestiunea rationalizata a optiunilor pe criterii exclusiv tehnice, in vederea maximizarii profiturilor pentru cel mai mare numar de actori: cu alte cuvinte, o politica pur rationala elaborata de specialisti. Iluzie si utopie, daca problemele care au ocupat un loc important sint progresiv impinse in exteriorul spatiului politic, altele isi fac loc, in mod direct sau printr-o intrare rasunatoare. Putem fi incredintati de faptul ca politica nu va fi niciodata lipsita de obiecte. La nevoie, ea va inventa asa ceva, insa nu am ajuns inca acolo.
in mare, problemele care devin obiecte politice au doua origini, intre care apar interferente. Unele li se impun politicienilor, care nici nu le-au ales, nici nu le-au declansat: cind un guvern trebuie sa reduca inflatia sau sa limiteze cresterea somajului, sa ajute o categorie socio-profesionala aflata in dificultate ori sa faca fata unei amenintari exterioare, avem a face cu imperative a caror urgenta nu intra in discutie.

Dar sint si probleme care nu prezinta acest caracter constringator si care tin mai direct de initiativa politicienilor: o reforma a regimului proprietatii ori o schimbare institutionala. Asemenea dezbateri ar fi putut fi evitate pur si simplu, prin neinscrierea in programul actiunii guvernamentale a unui proiect de reforma sau acceptind solutionarea unei controverse care se prelungeste dincolo de circumstantele ce o generasera. Aceasta a doua categorie de probleme reprezinta partea cea mai ambitioasa a vointei unui grup uman de a asuma un destin, de a schimba cursul istoriei si al vietii.
Diferenta dintre aceste doua tipuri de obiecte politice corespunde unor conceptii diferite a actiunii publice, care se inscriu intr-o dezbatere de fond privind scopurile acesteia. in functie de cum este privilegiata rezolvarea empirica a problemelor concrete care solicita atentia constanta a politicienilor, sau se asteapta, din partea politicii, ca ea sa transforme existenta oamenilor si sa aduca fericirea indivizilor, se opteaza, astfel, pentru viziuni radical diferite.

Distinctia dintre aceste doua dispozitii nu coincide cu diviziunea dreapta-stinga: exista, de o parte ca si de cealalta, vizionari si realisti, idealisti si pragmatici, spirite intransigente si oameni care se straduiesc sa rezolve in modul cel mai potrivit cu putinta dificultatile concrete. Cele doua conceptii nu se exclud in intregime: este imposibil sa practici o gestiune cit de pragmatica fara a-ti fixa anumite obiective, fara a face referinta la niste valori indrumatoare, si, invers, chiar si spiritele cele mai sistematice sau himerice, daca ajung, din pricina circumstantelor, la putere, sint obligate sa tina cont de anumite constringeri, de natura lucrurilor, sa caute un compromis intre ceea ce este de dorit si ceea ce este posibil.
Problemele se schimba. Pe masura ce societatea evolueaza, se ivesc noi probleme, pe care generatiile precedente nu puteau sa le cunoasca: nu aveau cum sa fie prevazute, in timpul Revolutiei din 1789, consecintele revolutiei industriale, dupa cum, la inceputul acestui secol4, nu puteau fi imaginate problemele care ar decurge din progresele fulgeratoare ale biologiei si ale geneticii. Spatiul politicului nu este delimitat odata pentru totdeauna: contururile sale sint schimbatoare. El se dilata sau se restringe in functie de timp si de probleme. Unele dintre acestea ies in afara cimpului politic, altele patrund. Epoca noastra se individualizeaza tocmai prin afluxul unor probleme noi. [...]

Declinul ideologiei
Majoritatea acestor probleme noi adresate politicului nu au origini exclusiv obiective, nu decurg doar din progresele cunoasterii stiintifice sau din evolutia tehnica. Toate, sau aproape toate, prezinta si un element de ordin filozofic sau moral: deciziile asteptate din partea Legislatorului in materie de biologie si de genetica vor lua in calcul si consideratiile etice; exigentele contemporanilor nostri in privinta institutiei judiciare isi afla principiul intr-o dorinta de justitie; ea merge pina la discutiile despre utilizarea spatiului si privesc notiuni imateriale, o anumita idee despre natura si despre obligatiile omului fata de ea. Tot atitea constatari menite sa tempereze excesele discursului dominant din zilele noastre privind declinul ideologiei. Si la acest capitol, o viziune de perspectiva, care sa depaseasca momentul prezent, cere o apreciere mai justa.
Creditul deschis ideologiei si influenta acesteia in decizia politica nu sint constante. in functie de virste si in raport cu ideea pe care o epoca o are despre rolul politicii, dupa cum nu i se cere decit sa rezolve, una dupa alta, problemele concrete ale vietii oamenilor in societate sau se investeste in ea speranta schimbarii conditiei lor, cursul se schimba intr-un sens sau in altul. in ultimii cincizeci de ani care ne despart astazi de sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, Franta a cunoscut mai curind o inflatie ideologica si o supraevaluare a politicului.

Mai exista, atunci, visul unei mari politici inspirate de viziuni grandioase, orientate spre mari obiective, spre realizarea unor ambitii generoase: eliminarea crizelor economice, a somajului, progresul continuu, dezvoltarea mondiala, abolirea exploatarii omului de catre om, edificarea unei societati fara clase, impartirea echitabila a bogatiilor intre toate popoarele, scoaterea in afara legii a razboiului, eliberarea popoarelor aservite, eradicarea raului care punea la grea incercare umanitatea, mai cu seama marile epidemii, difuziunea generalizata a instructiei si accesul celor mai multi la cultura, iar, pentru Franta, dupa ridicarea din ruine, modernizarea economiei sale, restaurarea maretiei trecute. Aceste obiective dadeau un sens politicii, caci de ea, si numai de ea, depindea ca ele sa fie atinse. Inspiratia ideologica a miscarii din 1968 a amplificat asteptarea politicii: daca ea contesta politica asa cum era ea practicata, postula totodata ca politica era un prealabil obligatoriu la rezolvarea tuturor problemelor; regaseam, astfel, printr-o deviere neasteptata, aforismul maurrasian5 despre „politica, inainte de toate“. Totul era politic, inclusiv chestiunile aparent cele mai straine politicii. Citi crestini nu au ajuns atunci sa faca din angajarea politica, daca ea era indreptatita, verificatorul autenticitatii credintei proprii? Ideologia exersa o dominare aproape fara stavila.

Francezii par, astazi, sa-si fi revenit din aceasta supraevaluare a scopurilor si a posibilitatilor politicii, ca si a pasiunii pentru marile sisteme ideologice. Dezvrajirea lor este una din componentele acestei dezafectari in ce priveste politica, ale caror simptome sint azi constatate de observatori. Fenomen perfect natural aceasta prabusire a sperantelor... si a iluziilor. Cum sa nu fii deceptionat cind astepti mult prea mult de la politica? Politica nu a putut tine promisiunile facute in numele ei. Inegalitatile persista intre oameni, clase, popoare: ele chiar s-au accentuat. Obiectivul unei dezvoltari universale se indeparteaza si pare inaccesibil posibilitatilor omenesti: unele tari se afunda inexorabil in sub-dezvoltare. Daca unele epidemii au regresat, SIDA trezeste marile spaime ancestrale. Razboiul nu a fost extirpat din relatiile dintre state. Omul, descoperindu-si limitele puterii, incepe sa aiba indoieli asupra politicii si sa creada in fatalitate. Introducind zilnic, in fiecare casa, imaginile razboaielor, ale foamei, terorismului, violentei, televiziunea contribuie involuntar la acreditarea unei viziuni pesimiste care implica un sentiment de neputinta in fata dezastrelor.

Mai mult, descoperirea fetei ascunse a regimurilor inspirate din marxism-leninism a dus la constientizarea faptului ca ideologiile care isi propuneau sa aduca fericirea umanitatii sfirsisera prin a-i nenoroci. Vointa de a schimba conditia indivizilor duce la totalitarism. Nu ar trebui, oare, sa renuntam la a o schimba si sa lasam pe fiecare sa-si organizeze existenta asa cum doreste? Din toate aceste descoperiri a rezultat o revizuire drastica a politicii, a obiectivelor sale, a posibilitatilor si, implicit, a locului care trebuie sa-i fie acordat in gindirea personala si in angajamentele pe care le iei. Ea nu mai este aceasta activitate eminenta careia militantii, cu sutele de mii, ii subordonau toate preocuparile lor si careia ii consacrau timpul si generozitatea lor. Aceasta relativizare a avut repercusiuni in dezbaterea publica: nu mai este vorba despre alegerea unei societati, asa cum s-a intimplat in 1981.

Dar a deduce din aceste observatii ca timpul ideologiilor s-a stins ar insemna sa facem un pariu imprudent. Ele nu vor lua, poate, forma pe care am cunoscut-o, a acelor sisteme care aveau ambitia de a explica lumea, a filozofiilor globale, tendentios totalitare prin pretentia lor la stiintificitate; dar declinul ideologiilor nu inseamna disparitia unei anumite functii ideologice care inscrie optiunile politice intr-o viziune de ansamblu. De altfel, nu toti au renuntat la marile ambitii pentru politica. in iulie 1992, sase tineri parlamentari socialisti semnau un text care reafirma convingerea lor ca a transforma societatea raminea in continuare o exigenta politica. Cum poate fi sustinuta in mod serios teza mortii oricarei ideologii imediat dupa controversa aprinsa care i-a pasionat pe majoritatea francezilor si a divizat aproape toate familiile politice cu ocazia referendumului privind ratificarea tratatului Uniunii Europene? Daca ar fi de invatat o lectie din acest eveniment, ea este tocmai aceea ca timpul disputelor ideologice nu s-a incheiat.

Iruptia eticului
Daca ideologia a regresat, vidul pe care l-a lasat a fost partial umplut de altceva care, de citiva ani incoace, este numit „etic“. Cuvintul a cunoscut o explozie brusca si a beneficiat, in mod sigur, de un efect de moda. „Etic“ prezinta avantajul de a fi mai putin demodat decit „moral“ si de a nu suferi de aceeasi conotatie negativa. Dar, dincolo de aceste ratiuni superficiale, descoperim o neliniste sincera, percepem o aspiratie autentica spre o reflectie care depaseste analizele factuale. Cerinta de etic vine din toate mediile si depaseste cu mult politicul.

Ea s-a manifestat mai intii in ce priveste problemele inedite si intru citva deconcertante care apareau din progresul biologiei si al geneticii, si nu este o intimplare daca prima instanta creata la initiativa puterilor publice pentru a formula principii etice a fost Comitetul national consultativ de bioetica, si daca acesta este singurul domeniu pentru care a fost inventat un termen care asociaza o stiinta – biologia – si etica. Exigenta eticii este afirmata si in economie, in fata dezvoltarii noilor practici financiare; si in relatiile internationale, cu proiectul de a edifica o noua ordine mondiala, recunoasterea dreptului si chiar a datoriei de ingerinta, care nu reprezinta decit aplicarea, la raporturile dintre state, a unor principii morale recunoscute de multa vreme in interiorul societatilor. Aceasta exigenta era implicita, de asemenea, in atentia acordata exercitiului justitiei. Politica nu poate fi intru totul absenta din toate aceste domenii, caci ii revine definirea regulilor si controlul respectarii lor. Exigenta de etica se aplica si politicii insesi, ca si celor care o practica: dezinteresul pentru politica, ale carei indicii au putut fi remarcate, isi afla una din cauze in convingerea ca ea este lipsita de onestitate; pentru a o reabilita in spiritul public, nimic mai urgent si mai necesar decit reimprospatarea ei. Este semnificativ faptul ca un prim-ministru a crezut de cuviinta sa spuna, in declaratia sa liminara catre Parlament, ca are datoria sa faca din lupta impotriva coruptiei una din cele trei axe ale actiunii guvernului.

Religie si politica
Daca exista un domeniu in care poate fi verificat faptul ca politica inseamna schimbare, acesta este cel al relatiilor dintre religie si politica. Ce a devenit acest factor care a exersat o asemenea influenta asupra istoriei noastre politice, in optiunile noastre personale, dezbateri, conflicte? Nu mai exista problema religioasa, daca, prin acest lucru, desemnam contenciosul dintre Stat si Biserica: cetatenii nu se mai ghideaza, in politica, in functie de cea din urma. impartirea intre dreapta si stinga nu mai coincide cu aceea intre credinciosi si anticlericali. Sentimentul care predomina este cel ca religia nu mai constituie astazi un factor care are importanta; societatea noastra este secularizata, Biserica si-a pierdut mijloacele de a influenta deciziile si, de altfel, ea nici nu mai tine s-o faca: nu se spune, oare, ca bisericile sint goale si ca insisi credinciosii nu mai tin seama, chiar in viata privata, de invatatura clerului? in sens invers, este adevarat, se ridica si voci pentru a semnala o revenire a religiosului, ori pentru a anunta ca acesta va beneficia de toate avantajele care decurg din declinul ideologiilor.

Daca, eliberindu-ne de locurile comune privind decrestinarea sau generalizarile grabite, observam mai indeaproape realitatea comportamentelor si sondam motivatiile acestora, descoperim ca factorul religios pastreaza o importanta mai mare decit se spune, ca nu si-a epuizat eficacitatea si ramine un element al vietii sociale si politice. Chiar si numai statistic, ceea ce nu este lipsit de importanta din punct de vedere politic: oare decizia nu se ia in functie de un raport numeric? Scara de marime nu este cea din mass-media. Poate pentru ca, astazi, comunitatile religioase fac din discretie o regula, in reactie fata de triumfalismul dominator care le inspira, odinioara, actiunile. Este, oare, cunoscut faptul ca se mai string, inca, duminica de duminica, in zecile de mii de biserici din Franta, intre trei si patru milioane de barbati si femei pentru a asculta liturghia si a se ruga impreuna? imprumutind politicului un termen de comparatie care nu valoreaza nici mai mult, nici mai putin decit valoreaza, acest numar inseamna de patruzeci sau de cincizeci de ori mai mult decit totalul membrilor Partidului Socialist si aproape de o suta de ori mai mult fata de numarul celor care au luat parte la recenta consultatie in sectiunile PS-ului privind reforma statutului si redactarea unui nou program. Or, volumul informatiei consacrate acestor doua ordini de fapte este exact invers. in mod evident, cele doua fapte nu sint de aceeasi natura, dar apropierea lor ar putea genera citeva reflectii privind importanta faptului religios intr-o intelegere globala a vietii politice, care l-ar reevalua. [...] este intotdeauna imprudent sa faci previziuni: in politica mai mult decit in oricare alt domeniu, caci una din trasaturile intrinseci ale politicii este de a fi supusa contingentei, de a fi dependenta de eveniment. Prin urmare, este cu totul imposibil sa conturam dinainte formele pe care le va imbraca viata politica franceza. Dar este ingaduit sa afirmam ca nimic nu impune, sub forma unei certitudini, stergerea treptata a singularitatii politice a Frantei. Totul ne face sa credem ca geniul poporului nostru va inventa mereu alte noi moduri originale de a intretine relatia cu politicul.

––––––––––––––
1. André Siegfried (1875-1959) – istoric, geograf si sociolog francez, unul din initiatorii sociologiei numite „electorale“. Devine, in 1933, profesor la catedra de geografie economica si politica, la Collège de France; este ales membru al Academiei Franceze, in 1944, si cel dintii presedinte al Fundatiei Nationale de Stiinte Politice in 1945.
2. Marcel Gauchet (n. in 1946), istoric si filozof francez; director de studii la École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris), redactor-sef al revistei Le Débat. Trimiterea lui Rémond se refera la cartea Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Gallimard, Paris, 1985 (traducere in limba romana de Vasile Tonoiu – Dezvrajirea lumii, Editura Nemira, Bucuresti, 2005).

3. Bernard Tapie (n. in 1943), om de afaceri si om politic francez. Implicat in nenumarate procese penale, legate, intre altele, de cumpararea si vinzarea ulterioara a firmei Adidas, coruptia jucatorilor de fotbal de la clubul Valenciennes, fraude fiscale etc.; reconvertit, in ultimii ani, la actorie, interpreteaza rolul principal dintr-un serial politist de succes – Comisarul Valence.
4. Al XX-lea.
5. De la Charles Maurras (1868-1952), om politic, eseist si gazetar francez; membru al Academiei Franceze (ales in 1938); sustine, in timpul razboiului, regimul de la Vichy, prin cotidianul L’Action française; condamnat, dupa Eliberare, la inchisoare pe viata.

Selectie, note si traducere
din limba franceza de Luiza Palanciuc

René Rémond (1918-2007) – istoric si politolog francez; a fost profesor la Institut d’Études Politiques (IEP), presedinte al Universitatii Paris X-Nanterre si al Fundatiei Nationale de Stiinte Politice, membru al Academiei Franceze. Lucrarile sale privesc mai cu seama istoria intelectuala, politica si religioasa a Frantei, cu deschideri catre filozofia politica.
Fragmentele traduse fac parte din La politique n’est plus ce qu’elle était, Paris, Éditions Calmann-Lévy, 1993 / Éditions Flammarion, 1994.