OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Politica românească e un sistem în care actorii au rămas, practic, aceiaşi de la începutul anilor ’90 încoace şi în care, în ciuda aparentelor poziţii ireconciliabile exprimate cu virulenţă într-un moment sau altul, ajung apoi să se înţeleagă perfect puţin timp mai încolo. Tot în ciuda aceloraşi aparente poziţii ireconciliabile, forţele politice perpetuează, de comun acord, un sistem în care este, practic, imposibil să intri din afară, cu o singură excepţie: dacă ai bani.

Din ’90 încoace, aceiaşi actori

Uitîndu-ne la cei care ne-au guvernat în cele două decenii de după căderea lui Ceauşescu, nu avem cum să nu observăm că, dincolo de schimbările aparente, nu-i nimic nou sub soare: partide şi alianţe care joacă, prin rotaţie, rolul de apărători ai democraţiei, perpetuînd dihotomia de tip FSN-CDR, PRM-ul vadimian care părea că sucombase, dar care ne-ar mai putea rezerva surprize, plus UDMR-ul. Toată situaţia actuală, în care Ponta şi Antonescu fac pe gardienii democraţiei, pare o glumă mai mult decît proastă dacă ne gîndim că, în 2004, Băsescu juca acest rol, susţinut, printre alţii, şi de Crin Antonescu, împotriva partidului din care cu onor făcea parte Victor Ponta, în umbra modelului său, Adrian Năstase. Să presupunem că USL-ul cîştigă alegerile de anul acesta. E greu să vă imaginaţi un scenariu în care, la următorul scrutin, din 2013, politicieni care acum sînt în PDL (să zicem, Sever Voinescu, Liviu Negoiţă şi Marian Vanghelie, care în scenariul de faţă se va fi mutat, între timp, în PDL, scîrbit de derivele autoritariste ale lui Victor Ponta, plus Crin Antonescu, convins din nou de necesitatea unităţii dreptei) ne vor convinge să-i votăm pentru că Ponta, Titus Corlăţean şi Gabriel Oprea, care se va fi mutat înapoi în PSD, sînt nişte adversari ai democraţiei?

 

Dacă ne uităm la traseele personale ale unora dintre principalii actori de pe scena politică, perpetuarea aceluiaşi sistem, condus de aceiaşi oameni, adesea petrecută, paradoxal, în numele schimbării, pare şi mai evidentă. Un exemplu, cu valoare de simbol: între 1992 şi 1996, Teodor Meleşcanu este ministru de Externe în guvernul pedeserist condus de Nicolae Văcăroiu. În 1996, este ales parlamentar din partea PDSR, partid care se considera, de pe atunci, social-democrat, pentru ca, în 1997, să fondeze, împreună cu alţi demisionari din PDSR, o formaţiune care se chema Alianţa pentru România şi care se voia, bănuiesc, social-democrată „reformatoare“, spre deosebire de anchilozatul partid iliescian. Din reprezentant de vază al social-democraţiei, Meleşcanu ajunge apoi, prin 2002, membru al PNL, dar nu de unul singur, ci cu tot partidul: Alianţa pentru România fuzionează, prin absorbţie, cu liberalii. Devenit liberal, în 2004 se află deci în Alianţa Dreptate şi Adevăr, sprijinindu-l pe Băsescu, la vremea aceea, cum spuneam, gardian al democraţiei împotriva derivelor autoritariste ale lui Adrian Năstase. După care Meleşcanu urmează linia Partidului Liberal, mai întîi sprijinindu-l pe Băsescu împotriva PSD-ului, iar acum, luptînd cot la cot cu PSD împotriva lui Băsescu.

 

Exemple de acest gen sînt extrem de numeroase: la urma urmei, cu toţii ştim tot soiul de cazuri de traseism politic ori chiar ideologic (vezi cazul PD-ului, care, din partid de stînga, s-a transformat în PDL, partid de dreapta). Dar, dacă ştim asta, de ce tot noi îi votăm? Răspunsul este simplu şi stă pe buzele tuturor: pentru că nu avem pe cine altcineva. Din 1992 încoace (las la o parte primii doi ani postdecembrişti, extrem de haotici din acest punct de vedere), mai toate partidele noi care au apărut au fost fondate de oameni care erau deja în sistem, fie prin fuziuni, fie prin scindări. Pentru cine vine din afara sistemului, pare că singurul mod de a lua parte la jocul politic este de a intra într-unul dintre partidele politice deja existente.

Outsiderii cu bani (Becali, Diaconescu) şi outsiderii fără bani (Cernea)

Să ne gîndim la cele două decenii care s-au scurs de la căderea lui Ceauşescu: cîte partide noi, relevante şi, în acelaşi timp, create de oameni noi, din afara sistemului, au apărut? Pînă şi Gigi Becali, în a sa tentativă mesianică de a face România ca soarele sfînt de pe cer, a încercat să intre în politică preluînd o structură deja existentă, creată de un individ care era deja în sistem (Viorel Lis). Vă mai amintiţi de Uniunea pentru Reconstrucţia României? Nu? Atunci aţi înţeles ideea. Asta nu înseamnă că nu au apărut personaje noi în politica românească. Ele au apărut şi apar în continuare. Doar că singurele structuri în care ele se pot manifesta sînt cele deja existente. Ca să revenim la Gigi Becali: pînă la urmă, a ajuns parlamentar european lipindu-se de PRM-ul lui Vadim.

 

Şi să continuăm cu Gigi Becali: poate dacă tot vorbim despre el, începe să sughită încontinuu şi ne scuteşte de prezenţa sa constantă în mass-media. Ce l-a făcut totuşi pe Becali, venind din afara sistemului, să poată totuşi prelua, la un moment dat, un partid care să capete vizibilitate şi care să fie, chiar dacă doar pentru puţină vreme, cotat cu şanse de a pătrunde în Parlament şi luat în seamă de analiştii fenomenului politic? Nu trebuie să fi făcut Ştiinţe Politice ca să-ţi dai seama că, înainte de reciclarea temelor legionare şi o presupusă charismă, a fost vorba despre bani. Becali avea cu ce. Modelul Becali este preluat acum Dan Diaconescu cu al său Partid Popular: capital de imagine deja existent, plus bani, şi iată cum avem un nou alt actor politic pe care sondajele ne spun să-l băgăm în seamă.

 

Tot un outsider, dar din multe punct de vedere la polul opus faţă de Becali şi Dan Diaconescu, este Remus Cernea, care, de cîţiva ani, se zbate cu o tenacitate demnă de admirat să intre în politică şi, zice el, să introducă un nou tip de a face politică în România. Cernea nu era un necunoscut înainte de a face pasul spre politică, dar una dintre marile deosebiri faţă de Becali şi Diaconescu e că nu avea şi nu are în spate surse de finanţare în vreun fel comparabile cu cele ale marilor actori de pe scena politică. În acest context, Cernea şi partidul său se apropie de USL, cu ajutorul căruia speră să intre în Parlament, probabil după modelul cu care, din 2000 încoace, conservatorii voiculescieni foşti umanişti s-au lipit, cu succes, de PSD.

Capitalul financiar, condiţie pentru a face politică

De ce e însă o aşa de mare nevoie de bani pentru a face politică în România? Că banii şi politica merg bine împreună e, desigur, un truism, dar, în cazul românesc, capitalul financiar nu este doar o condiţie pentru a avea succes în politică, ci este, pur şi simplu, o condiţie pentru a face politică.

 

În primul rînd, conform legii 14/2003, un partid politic trebuie să aibă nu mai puţin de 25.000 de membri fondatori, din cel puţin 18 judeţe şi municipiul Bucureşti, cu nu mai puţin de 700 de membri pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Cîteva date comparative: în Austria nu e precizat un număr minim de membri fondatori, practic, orice austriac îşi poate înfiinţa partidul său, în Bulgaria numărul minim este de 50 de membri, în Cehia e nevoie de 1.000 de semnături în favoarea înfiinţării partidului, de 1.000 de membri e nevoie şi în Estonia, în Lituania ori în Polonia, în Finlanda şi în Norvegia sînt 5.000, în Franţa 2, în Croaţia 100, în Letonia 200, în Ucraina şi Slovacia 10.000. Nicăieri în Europa mai mult de atît; în plus, nicăieri nu există criteriile geografice autohtone care, practic, împiedică formarea de partide locale. Să zicem că un grup de sătmăreni cu iniţiativă vor să înfiinţeze un partid al sătmărenilor nemulţumiţi, cu care să participe la alegerile locale: ei bine, în democraţia românească aşa ceva nu se poate. Săt-mărenii nemulţumiţi şi cu iniţiativă ori trebuie să facă lobby prin 18 alte judeţe ca să formeze, eventual, un partid al românilor nemulţumiţi şi cu iniţiativă, ori intră în partidele actuale, sperînd să le reformeze din interior, ceea ce seamănă mult prea mult cu un caz de wishful thinking.

Totuşi, dacă acest hop este trecut, dacă cineva are banii, răbdarea şi reţelele pentru a crea un partid cu 25.000 de membri fondatori răspîndiţi prin toată România, pasul următor ar fi, desigur, participarea la alegeri, reglementată prin legea 35/2008, aceasta legiferînd şi introducerea sistemului uninominal. Sistemul, o ştim, nu este pe deplin uninominal. Pentru a intra în Parlament, candidatul care cîştigă alegerile în colegiul X trebuie să vină dintr-un partid care să fi depăşit pragul de 5%. Pentru a avea şanse să depăşeşti pragul de 5%, trebuie, logic, să ai candidaţi în mai toate colegiile. Pentru a avea candidaţi în toate colegiile, trebuie să ai bani, şi nu puţini. Un partid politic trebuie să plătească o taxă egală cu 5 salarii minime brute pentru fiecare candidat. La 700 de lei salariul minim în România şi 452 de colegii uninominale, depozitul devine deci în valoare de 1.582.000 de lei (pe la 365.000 de euro), doar pentru a participa la alegeri. Depozitul îl primeşti înapoi numai dacă partidul tău primeşte peste 2% din voturile electoratului.
Atenţie, aceste prevederi, care nu fac altceva decît să transforme sistemul democratic într-unul oligarhic, nu au fost scornite de guvernul Boc, aşa cum sugera Remus Cernea acum cîteva zile pe Facebook, probabil şi ca urmare a apropierii sale de USL. Nu, legea partidelor politice e de pe vremea guvernului Năstase, iar legea sistemului uninominal, cea care stabileşte taxele absurde de mai sus, e de pe vremea guvernării Tăriceanu, sprijinită în Parlament de PSD (adică USL-ul actual, nu?). Gardienii democraţiei de astăzi.

Schimbarea actualului cadru legislativ, o revendicare concretă

Printre consecinţele acestui sistem există şi unele pozitive, precum incapacitatea partidelor de extremă dreapta de a se organiza şi de a participa cu succes la alegeri. Dacă preţul pentru asta e transformarea politicii într-un sistem la care ai acces doar dacă ai bani ori doar dacă pătrunzi într-una dintre structurile găunoase deja existente, clar nu merită. Revendicările celor nemulţumiţi şi mînioşi trebuie să devină din ce în ce mai concrete, iar deschiderea spaţiului politic şi transformarea lui într-unul cu adevărat democratic, la care să ai acces şi fără a avea în spate surse uriaşe de finanţare, cu toate riscurile pe care le implică, ar trebui să fie unele dintre ele.