OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spatiul universitar s-a politizat. Tot mai multi observa aceasta situatie, in contextul alegerilor academice demarate dupa emiterea Ordinului Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului din 1 noiembrie. Se gindesc, oare, la eventualele influente venite dinspre viata politica/partide/ parlament/presedintie spre institutiile invatamintului superior? Sau la implicarea (prin intermediul cadrelor didactice) a unor politicieni in schimbarea ierarhiilor de putere din universitati? Sau la modul in care discursul politic dominant (construit in vederea eliminarii adversarului) a molipsit discursul academicienilor? Sau chiar la faptul ca discursul din urma nu reproduce in mod inocent tipuri de relationare consacrate in viata politica, ci le si produce efectiv si le consacra drept normale?

Oricum ar fi, aceasta diagnoza nu este o mare descoperire, precum nici nu reflecta un specific local ce s-ar putea explica prin presupuse „balcanisme“. Doar ipocrizia unor actori academici (sau, in cel mai bun caz, naivitatea ori convingerea pozitivista clasica a altora) a putut sa presupuna ca politica poate fi exclusa din universitate (precum puterea din cunoastere).
O fi fost aroganta care i-a facut pe alti citiva sa creada ca – in bastioanele universitatii – ei vor putea supravietui in pozitii de putere chiar mai mult timp decit cei aventurati in viata politica tocmai (si) datorita faptului ca reusesc sa ascunda politica lor sub masca unui nonpoliticianism tehnocrat si/sau a unui profesionalism universal.

Pe de o parte, acestia au dorit sa ne convinga de faptul ca ei sint departe de masinaria dubioasa, murdara si proasta a politicului si a politicienilor, avind o alta logica, mai nobila, mai pura si mai inteleapta, desigur, si anume cea a gindirii, vorbirii si practicii academice1. Pe de alta parte, ei au incercat sa demobilizeze omul de stiinta (si nu doar politic, ci si social), incercand sa-l idealizeze intr-o postura apolitica si apatica, caracterizata de lipsa convingerilor si simpatiilor ideologice, dar si a sentimentelor de solidaritate interumana, transformindu-l intr-un presupus producator neutru de cunostinte (facindu-l sa creada ca este contrar firii sale sa fie zoon politikon si convingindu-l sa lase deciziile pe seama conducatorilor sai iluminati si sa se limiteze la a vota in momentul in care este chemat la urnele universitare).

In demersul din urma, ei (acesti zoon politikon, aparent nonpolitici) s-au folosit si de pierderea credibilitatii intelectualului angajat (asimilat si acesta, ca atitea altele, cu experienta comunista), dar si de gradul in care „a face politica“ s-a degradat datorita politicianismelor postsocialiste. In viziunile lor, cadrul didactic este proiectat (asa cum ii sta bine celui mai nou om, cel al economiei de piata si al societatii de consum) intr-o figura manageriala care se bucura de recunoastere (simbolica si materiala), intr-o ultima instanta, in functie de numarul de studenti si, implicit, de banii pe care specializarea in care el este implicat ii aduce (unii chiar cred ca ii produce).
In acest context ideatic, a avea pareri diferite de cele ale conducerii academice a devenit sinonim cu a face politica si, mai departe, de a fi imoral si neprofesional. Precum a subscrie la parerile conducatorilor sau pur si simplu a nu spune nimic care contravine ideilor lor (a rezista in fata „invitatiei de a participa liber la discutii“ sau a se lasa intimidat in fata represaliilor care urmeaza dupa exercitarea dreptului la o libera exprimare critica) s-a asimilat cu ideea de seriozitate stiintifica si morala2.

Dupa chipul si asemanarea lor
Ce inseamna sa realizezi ca pina la urma universitatea se face (si) prin politica si ca ea este (si) un spatiu al puterii? Si anume ca ea este parte a unor regimuri de putere mai largi si, in sine, este un astfel de regim? Ceea ce voi afirma in continuare par a fi lucruri naive, dar nu strica a fi repetate. Inseamna sa observi modul in care reglementarile legislative structureaza cadrele majore ale jocului in acest domeniu, ele fiind elaborate, de multe ori, sub influenta intereselor politicienilor direct implicati in acest demers.

Inseamna sa vezi cum politica academica (si politica bugetara aferenta) referitoare la organizarea procesului de predare si cercetare (atit la nivel central – vezi de exemplu politica stabilirii nomenclatorului de specializari la diferite nivele, cit si la nivel local, manifestat, spre exemplu, in crearea unei anumite structuri organizatorice a facultatilor) poate sa slujeasca anumite grupuri si sa-i defavorizeze pe altii. Si, mai departe, inseamna sa iti dai seama cum se face politica identitatii academice.
Pentru ca exista si o astfel de politica identitara practicata de catre politicieni si/sau de universitari centrali si locali, care procedeaza ca orice alti lideri ai diverselor tipuri de politici identitare. Cu alte cuvinte, construiesc identitatea comunitatii definind-o prin anumite caracteristici, activitati, roluri si pozitionind-o in raport cu alte sfere socio-economice si politice, si incearca sa convinga de faptul ca definitia data de ei acestei comunitati nu este o varianta posibila (produs al locului si timpului), ci este insasi esenta ei dintotdeauna sau cel putin acopera comunitatea „autentica“.

Mai departe, in raport cu astfel constituita comunitate academica, cei care fac aceasta politica identitara se autoconstituie si ei, si anume, nici mai mult, nici mai putin, chiar in ipostaza unicilor si indispensabililor reprezentanti fara de care, se presupune, insasi comunitatea s-ar destrama. Expropriind pina si ideea comunitatii, a apartenentei la ea si cea a reprezentarii ei adecvate, ei ajung sa nu mai poata desparti politica institutiei de politica pozitionarii proprii si – dincolo de cum percep ei lucrurile – intr-un final institutia pare sa inceapa sa functioneze dupa chipul si asemanarea lor („are deficiente“ si se sanctioneaza acolo unde relatiile personale se inrautatesc, „infloreste“ si este sarbatorita acolo unde acestea sint satisfacatoare). Cine din comunitatea academica doreste sa separe universitatea de politica? La o prima impresie, am crede ca toti ar dori-o ca sa-si poata exercita libertatea intelectuala. Dar este important de vazut cine ce intelege prin acest lucru si ce urmareste prin el.

Dezbaterea despre aceasta tema are multe directii posibile, dar, oricum, recunoasterea interdependentei celor doua este un prim pas in tratarea critica a acestei simbioze. Acum si aici, eu ma gindesc la cazul celor care, precum aratam mai sus, doar mimeaza indepartarea lor de politic pentru a putea face politica in mod nestingherit intr-un spatiu declarat de ei drept nepolitic si pentru a putea duce lupta pentru putere sub masca incercarii de a gasi adevarul absolut.
- Cind conducatorii academici isi ascund trecutul comunist sau securist
Printre ei, regasim acei conducatori academici de azi de la diferite nivele, care eventual vor sa-si ascunda trecutul comunist sau chiar securist si se apara in fata tragerii la raspundere prin organele de stat acreditate sa faca acest lucru (afirmind cu nonsalanta ca nici nu mai conteaza ce au facut in regimul totalitar, acesta fiind atit de represiv incit nimeni nu putea face altceva). Sau pe cei care (tot din autoaparare) incearca sa dovedeasca faptul ca ducerea in fata instantei a unor conflicte de munca create in cadrul universitatii nu exprima exercitarea unui drept al individului/angajatului intr-un stat de drept, ci se face din cauze mirsave si prin sprijinul unor politicieni care vor sa atace conducerea universitatii din motive politice.

Sau, mai departe, ma refer la cei care – abuzind de principiul autonomiei –, prin reglementarile locale pe care le fac, de fapt transmit mesaje mai marilor actori politici pentru a-si marca teritoriul sfint cu scopul de a-si dovedi dorita superioritate a mintii si/sau fortei proprii. Ma gindesc la cei care pot ocupa inalte functii de conducere timp de foarte multi ani fara sa-i fi surprins cineva vreodata ca au avut indoieli de genul „poate totusi n-am facut totul chiar perfect“, „poate totusi nici in cazul meu nu este sanatos sa fiu atita timp la putere“, „poate bunul simt ar trebui sa ma faca sa-i mai ascult si pe cei care au opinii contrare fata de ale mele“. Deci la cei care au performanta de a-si fi cladit cariera timp de decenii fara nici o urma de indoiala, autoreflexivitate si autocriticism si care cred ca puterea sta in abilitatea de a avea intotdeauna dreptate sau ca forta majora a omului consta in infringerea celuilalt.

Inegalitati majore intre veniturile cadrelor didactice
As sugera aici doar un exemplu din care reiese clar ca politica personala (sau, daca vreti, pozitionarea proprie in relatiile si ierarhiile universitare) este strins legata de cea institutionala (de exemplu de cea a modului de structurare a facultatilor si catedrelor sau de infiintare si desfiintare de specializari) si ca cele doua se sustin reciproc. Crearea unui foarte mare numar de facultati (cu unele exceptii practic separate pe liniile disciplinelor) poate parea o reforma structurala care ofera spatiu pentru dezvoltarea disciplinara si pentru concurenta care mobilizeaza creativitatea umana (mai ales daca se intimpla dupa amorteala perioadei comuniste cind, pe deasupra, multe discipline au cazut victima practicilor de excludere pe motiv de a fi „elemente ale capitalismului putred“).

Aceasta noua structura (de multe ori ovationata in termeni cantitativi) a devenit insa un obstacol pentru o reforma si mai profunda, de care ar fi fost nevoie pentru ca sistemul local sa se poata incadra mai adecvat in cel european. Pentru ca, la un moment dat, a facut imposibila comunicarea ca intre parteneri egali si colaborarea intre facultati (chiar si cele de stiinte sociale); a dus la neputinta de a sustine de facto programe interdisciplinare, definite pe granita unor discipline plasate in facultati diferite (acestea, in masura in care se creau, au fost contestate de facultatile axate pe disciplinele traditionale, pe motiv ca ar fi dublat oferta lor); intirzie mult punerea in miscare a unui sistem de credite transferabile care intr-adevar ar putea oferi studentilor posibilitatea sa-si construiasca traiectoriile profesionale (caci nici o facultate nu-si poate permite sa-si „piarda“ studentii in nebuloasa liberelor alegeri din moment ce isi cladeste prestigiul pe numarul studentilor inregistrati acolo si isi bazeaza bugetul pe sumele aduse de ei).

Toata aceasta structura, sustinuta de mecanisme financiare adecvate, a condus la inegalitati majore intre veniturile cadrelor didactice de la diferite facultati, dar ocupind aceleasi pozitii in ierarhia universitara (astfel, unii au ajuns sa creada ca valoarea lor individuala sau productia lor stiintifica este superioara fata de valoarea/productia colegilor de la facultati cu specializari care – in contextul actual al cererii pietei – nu pot promite cariera si imbogatire rapida unui numar de studenti de ordinul sutelor si miilor, ci ofera „doar“ competente mai putin prestigioase azi, cum ar fi spiritul critic sau sensibilitatea sociala). Aceasta fragmentare organizationala (dublata de masurarea calitatii oamenilor prin cantitatea de bani adusa si de crearea senzatiei ca, de fapt, principiul meritocratiei face selectia) – impreuna cu tot ceea ce a generat ea in materie de relatii interpersonale (arogante, invidii, tensiuni si conflicte) – a putut fi instrumentalizata de catre cei aflati la conducere in vederea mentinerii pozitiilor lor.

Persoane, catedre, facultati au devenit pasibile de a fi orchestrate unele impotriva celorlalte (mentinind impresia ca doar o competitie corecta face diferenta dintre ei), astfel incit, intr-o ultima instanta, au putut fi blamate, izolate, intimidate si umilite exact acelea care au cauzat neplaceri de diverse feluri conducerii (generind chiar si satisfactii in partea mai „norocoasa“ din acest punct de vedere). Pe deasupra, deoarece in atmosfera neincrederii totale si a suspiciunilor interumane sustinute de acest cadru organizational solidaritatea celor ostracizati se incheaga foarte dificil, cu greu se constituie o alternativa serioasa care sa-i convinga pe cei multi ca si ea doreste binele universitatii si vrea sa aiba oportunitatea sa faca ceva pentru ea. Din contra, ei se trezesc a fi suspectati de a face politica, adica, in logica acestui limbaj, lucruri murdare, imorale, neprofesionale. De catre cine? De catre cei care sint in pozitii si au puterea sa sustina ca ei sint Universitatea sau – dupa mecanismul cine nu e cu noi e impotriva noastra – sa construiasca doua universitati intr-una singura, cea a „celor de treaba“ si cea a „inamicilor nostri“.
–––––––––––
1. Surprinderea pe care o arata jurnalistii in fata limbajului si a modului de exprimare, precum si a reactiei la posibilitatea de a avea „adversari“ la alegerile academice actuale, manifestate in comunicatele oficiale ale Universitatii Babes-Bolyai, semnate drept „Rectorat“ sau „Rector“, denota ca pana si cei antrenati in astfel de discursuri au luat in serios autocaracterizarea universitarilor de a fi echilibrati, neutri, neimplicati, sau cel putin altfel decit politicienii. Vezi, de exemplu, in articolele: http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/ cluj/online/17898/414/; sau http://www.ziuadecj.ro/ action/ article?ID=4125; sau http://www.romania libera.ro/ a111412/scandal-pe-sefia-ubb.html; sau http://www.citynews.ro/Simion-Simon-rupe-tacerea-razboiului-anonim-din-UBB+20+1449.
2. Sintagma „oamenii de stiinta si cinstiti isi vad de treaba, adica cerceteaza“ proiecteaza in fata ochilor nostri imaginea unui om singuratic si serios (probabil barbat) cu ochelari, in halat alb, lucrind intr-un laborator ermetic izolat de lumea din afara, iar mesajul adresat lor (de tipul „cer fortelor veritabile sa-si exprime parerea“) ne aminteste de vremea diferitelor mobilizari de tip dictatorial si populist.