OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ideea de „politică verde“ poate fi citită într-un sens dublu, sens care, de altfel, dă seama şi de totalitatea fenomenului. În orizontul imprimat de clasica deja bifurcaţie a termenului „politică“ în noţiunile de policy şi politics, politica verde poate fi privită în sensul de program de acţiune ce vizează o anumită problemă (green policy) şi apoi în sensul dat de confruntarea acestor idei şi programe (green politics).

Cele două sensuri sînt, bineînţeles, interdependente; nu poate exista o politică purtată în numele „binelui verde“ fără politici de acţiune concrete, şi nici invers; acestea din urmă nu pot exista în afara unui cadru de schimb ideatic şi material. Această realitate primară face ca fenomenul politicii verzi să se înscrie cu succes în cîmpul mai larg al politicii, pierzîndu-şi pe drum calitatea – încă pretinsă, de altfel – de manifestare pacifistă în numele binelui planetei.

Primul lucru ce trebuie astfel avut în vedere este acela că politica verde, ajungînd să fie o mare temă a politicii de astăzi sui generis, este din start supusă suspiciunilor. Nu poate fi scutită de mijloace perverse şi de exagerări, cu atît mai mult cu cît, în multiple cazuri, ea este înscrisă chiar în ideologia unui partid politic, în toată puterea cuvîntului, indiferent de cît de verde este el.

În aceste condiţii, apare în mod natural un soi de alterare a scopului nobil, verde, ca urmare a efectelor survenite de pe urma raţionalizării lumii contemporane. Fără a susţine habotnic nobleţea scopurilor avute în vedere de mişcările verzi, mi se pare totodată hazardată atitudinea din start dezaprobatoare, deoarece acţiunea de „a cheltui bani“ este într-o oarecare măsură o condiţie esenţială a supravieţuirii ca formaţiune.

Cu ceva timp în urmă, în numărul 357 din februarie 2007, Alexandru Hâncu scria în paginile revistei Observator cultural un articol intitulat „Vine Armagedonul climatic sau ne sperie ecologiştii?“. Erau prezentate cu lux de amănunte faţetele stupid-apocaliptice ale discursului ecologiştilor (aflat, la momentul respectiv, sub impresia alarmată şi alarmantă a filmului lui Al Gore, An Inconvenient Truth) şi perspectivele mai prudente şi mai ştiinţifice ale foarte multor cercetători, ce vin să combată iminenţa Armageddonului climatic.

Revenind la distincţia de la care am pornit, şi anume la aceea dintre green politics şi green policy (am ales să asociez terminologia utilizată în limba engleză din simplul motiv că literatura autohtonă de ştiinţă politică a convenit asupra dificultăţii unei traduceri adecvate în limba română), o situaţie care vine să exemplifice faptul că politica verde este o formă de „discuţie“ ce se poartă nu numai între organizaţiile de natură sau între Partidele Verzi, ci şi o formă de politică asumată în programele de guvernare ale partidelor politice în genere, este cea deschisă în SUA de Partidul Republican şi de Partidul Democrat în anii ’70.

Într-adevăr, din anii ’70 lucrurile s-au mai schimbat; astăzi, spre exemplu, în Parlamentul European verzii votează mai degrabă cu popularii decît cu socialiştii, cu toate că la nivelul statelor naţionale cei mai mulţi sînt încă asociaţi stîngii. Însă, dincolo de aceste aspecte, cu toate că mişcările verzi au fost întotdeauna însoţite de acel tip de sprijin popular uşor hipiot, astăzi, mai mult ca oricînd, odată cu creşterea vizibilităţii oferite de media, publicitate şi Hollywood, ele au devenit un soi de apanaj al vedetelor.

Pentru impact şi audienţă discursul ecologist a devenit tot mai abracadabrant, tot mai mondenizat. Este plin de exagerări, iar acest lucru nu face decît să atragă după sine reacţia adversă a opozanţilor, a celor care contestă cu vehemenţă manifestările apocaliptice din discursurile lui Gore & Comp.

Politica verde a trecut – şi încă trece – prin destule transformări şi adoptă de multe ori un tip de discurs care pe mulţi îi irită. Cu toate acestea, două lucruri trebuie reţinute: 1) chestiunea verde este şi trebuie să fie atît o politică de acţiune, cît şi una de guvernare; 2) internalizarea ei prin prisma discursului celor două extreme nu este neapărat bună. Politica verde, presupun, ar trebui să se materializeze într-o formă de bun-simţ civic şi de dezvoltare durabilă.