Political Superstar

Autor: Ioana PAVERMAN | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Joi, 28 august. Denver CO, USA. În faţa a peste 75.000 de oameni, Barack Obama îşi manevrează cuvintele cu un soi de vrăjitorie americană, într-un discurs cu un vino-ncoa teribil, chiar dacă pe alocuri copleşit de uşor cam prea multă emfază. În esenţă, cel puţin dintr-un punct de vedere neamerican, nu a rostit nimic de o substanţă anume, nimic care să şocheze, care să spună ceva nou sau care, la final, să îţi lase impresia unui justiţiarism aparte. Adversarul său, McCain, subiectul Irak şi America au fost, previzibil într-un fel, principalele puncte ale expunerii sale oratorice. Iar împletirea celor trei s-a materializat în posibilitatea unei Americi care trebuie să întinerească, lucru care, bineînţeles, nu ar fi posibil sub bagheta unui republican bătrîn şi ticăit (John McCain a împlinit de curînd 72 de ani): „McCain doesn’t get it, grasping the ideas of the past“ sau „John McCain likes to say that’ll follow bin Laden to the Gates of Hell, but he won’t even go to the cave where he lives“, a rostit Obama.

Însă dincolo de toate, o singură idee a continuat să mi se rotească neîncetat în minte, chiar şi la cîteva ceasuri de la încheierea discursului: „I don’t know what kind of lives John McCain thinks that celebrities lead, but this has been mine, these are my heroes. Theirs are the stories that shaped me. And it is on their behalf that I intend to win this election and keep our promise alive as president of the United Stated“ („Nu ştiu ce fel de viaţă crede John McCain că trăiesc celebrităţile, însă aceeaşi a fost şi viaţa mea, iar ei au fost eroii mei. Poveştile lor m-au modelat. Şi în numele lor intenţionez să cîştig aceste alegeri şi să îmi păstrez toate promisiunile făcute, în calitate de preşedinte al Statelor Unite“).

Deşi destăinuirea le poate părea unora uşor surprinzătoare, dacă nu chiar revoltătoare (politica grea este înlocuită cu o politică ieftină, tabloidizată), în realitate însă ea este mai degrabă previzibilă. De cîteva luni bune, de cînd a apărut în peisajul public american, Obama continuă să fie favoritul starurilor de la Hollywood. De la actori cu greutate şi renume pentru implicarea în politică pînă la tot soiul de starlete vecine cu anonimatul, dar care fac totuşi moda astăzi, apar în public fie cu declaraţii prin care îşi manifestă deschis sprijinul, fie cu tricouri cu chipul lui Obama, însoţite de mesaje ca „Obama for Chance“, „Obama for Progress“, „My heart belongs to Barack“ sau „I’m for Obama“.

Trecînd însă peste moda pe care a declanşat-o, modă care nu face decît să sprijine progresul politicii-spectacol, punctul climax al expulzării discursului raţional, felul în care Obama continuă să existe public şi să cîştige adepţi şi susţinători sugerează, pe de-o parte, starea Americii de azi şi, pe de cealaltă parte, faptul că ne aflăm la graniţa unei schimbări de imagine a omului politic sui generis.

Obama superstar

Cel puţin în teorie, superstarul politic, înlocuitorul mai vechiului lider superputernic sau chiar al eroului (napoleonian), îşi modelează statutul sub imperativul unor „vremuri de prigoană“. Figurile excepţionale – spun cei care au studiat fenomenul – apar atunci cînd se simte nevoia generalizată ca un individ să îşi asume public rolul profetic de salvator al omenirii. Momentele de criză au nevoie de supereroi. Şi pentru că aceştia nu există şi nici nu pot să existe dincolo de legendele Olimpului sau ale Comics-urilor, ei au fost înlocuiţi de către imaginaţia umană cu superstarurile. Iar dacă în Evul Mediu puterea suveranului era legitimă doar în cazul în care era învestită cu autoritatea divină, la fel, în lumea de astăzi, autoritatea charismatică de care vorbea Weber a fost dublată sau supralegitimată de către acceptul semizeilor noştri: starurile de la Hollywood.

Din nou, abordarea poate părea ieftină şi nedemnă, atît faţă de politica cea complicată din spatele cortinei, cît şi faţă de puterea şi capacitatea de decizie a cetăţenilor, per ansamblu. Şi chiar dacă, finalmente, se pare că sprijinul fără precedent de care are parte Obama în Statele Unite nu îi aduce acestuia chiar aşa de multe voturi în plus faţă de McCain, fenomenul în sine nu poate fi tratat cu indiferenţă.

Susţinerea masificată nu este doar rezultatul direct al farmecului lui Obama. Ci ea trădează mai degrabă o stare de nesiguranţă a puterii americane, un vot de neîncredere acordat republicanilor, un protest faţă de criza economică, a cărei iminenţă creează chiar panică, o manifestare publică faţă de ceea ce se întîmplă cu războaiele neterminate din Afganistan şi Irak (amintind aici de nebunia anilor ’60-’70, cînd starurile şi studenţii şi-au dat mîna pentru a protesta împotriva Războiului din Vietnam) etc.

Trebuie însă spus, acesta nu este unicul caz de „vedetism“ politic. Extrem de aproape se află şi Nicolas Sarkozy. Diferenţele există, în mod evident, ele nefiind însă decît consecinţa directă a deosebirilor fundamentale care separă publicul francez de cel american. Ultimul, mult mai aplecat către spectacol (de altfel, inventatorul campaniilor electorale cu artificii, pancarte şi concerte pop-rock), primul, mult mai aşezat pe tradiţia sporovăielii politice de cafenea şi pe bîrfa literară cu un aer uşor intelectualist. Şi aici nu trebuie amintite din nou toate derapajele de gen ale preşedintelui Republicii Franceze: de la apariţiile colorate din campania electorală, pînă la declaraţia acestuia din momentul apariţiei unei fotografii nud a Carlei Bruni. Atunci, Sarkozy a declarat public că nu s-a supărat deloc, ba din contră, a cerut el însuşi să îi fie adusă în dormitor o copie mărită.

Cu toate că au existat destul de multe voci critice la adresa noii cotituri a imaginii politicii, nu ştiu dacă, în fond, aceste întîmplări sînt suficient de importante pentru a crea supărări prea mari în rîndul opiniei publice. Ele pot cel mult să atragă ironii din partea contracandidaţilor ceva mai serioşi – a se vedea sloganul lui McCain: „Obama rock star, McCain president“ – sau, mai relevant, să adîncească clivajul între alegătorii progresişti şi cei reacţionari.

Schimbarea de imagine a omului politic

Aşadar, indiferent de ce anume se ascunde în spatele grandiosului sprijin acordat lui Obama sau indiferent de cît de tare îi deranjează pe unii această realitate a politicii devenite brusc, din realpolitik, glampolitik, trebuie să admitem că avem de-a face cu o schimbare generalizată de imagine a omului politic.

Indiferent de calitatea antecedentelor politice sau de performanţele intelectuale ale unui anume candidat, acestea vor fi din ce în ce mai umbrite de ceea ce, generic, numim „imagine“; imagine pentru care există, într-adevăr, o reţetă de succes destul de previzibilă, dar a cărei reuşită depinde în totalitate de adecvarea sa la vremurile tranzitate şi, mai important, la specificul societăţii căreia i te adresezi. Succesul în politică este împărţit deci în mod egal între charisma candidatului şi munca unei întregi echipe de sociologi (şi de specialişti în construirea unei imagini).

În fond, nimic cu totul nou. Ceea ce nu pot să evit însă a mă întreba în final este de ce, în ciuda acestei simplificări mondiale a politicii, continuă să existe o diferenţă atît de frapantă între noi şi ei. De ce nu mi se pare nimic kitschos în relaţia lui Sarkozy cu Bruni, sau la Obama, care se pupă cu Oprah şi Clooney, sau a nu ştiu cărui politician italian care iubeşte un fotomodel, şi mi se pare atît de ieftin totul la Stolojan, care ne povesteşte, îmbrăcat în bermude, despre cum o să fie domnia sa premier, sau la domnul preşedinte Traian Băsescu, care, în faţa a milioane de cetăţeni, bea şampanie din sticlă, după care o aruncă în mulţime, sau la doamna Elena Udrea, care, încălţată în balerini albi, mîngîie blajin pe cap copii sinistraţi. Şi lista ar putea continua.

Logica răspunsului la întrebarea anterioară cred că este, în fapt, evidentă: ei au inventat acest mod de „a-şi face campanie“. Noi doar l-am copiat.

Recomanda articolul prin: