OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desfasurat recent, Forumul Culturii, organizat de Ministerul Culturii si Consiliul Europei, reprezinta ultima etapa a programului Consiliului Europei, Evaluarea politicilor culturale, survenind la aproape patru ani de exercitiu ministerial, si la un an dupa ce grupul de experti ai CE a inaintat raportul sau privind Politica culturala in Romania (traducerea romaneasca dateaza din octombrie 1999!).
N-as vrea sa comentez modul in care a fost organizat Forumul, ci sa constat ca, dincolo de prezentarea rapoartelor directiilor de specialitate din minister, a interventiilor invitatilor romani – administratori culturali, directori, consilieri-sefi ai inspectoratelor pentru cultura –, precum si ai invitatilor straini – din mai multe tari, extrem de putini romani s-au referit la raportul expertilor europeni. Dupa cite stiu, nici acesta, nici raportul romanesc privind politica culturala in Romania, inaintat la Strasbourg, nu au facut vreodata subiectul unei dezbateri publice.

Ce vreau sa spun e ca, dincolo de efortul depus de autoritatea culturala centrala, in relatie cu aranjamentele privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeana – care presupun indeplinirea unor seturi de cerinte, asumarea unor obligatii, dar si a unor raspunderi –, nu am observat, cum s-a intimplat, de pilda, in domeniul educatiei, transparenta procesului de elaborare a politicilor culturale romanesti. Si, totusi, autoritatea culturala romaneasca a facut citiva pasi importanti in materie de legislatie culturala.
Cum se stie, prioritatea declarata dupa 1996 a politicii culturale romanesti este patrimoniul. Si, pe aceasta directie, s-au concentrat multe dintre initiativele si eforturile autoritatii culturale. Raportul expertilor europeni exprima insa rezerve fata de selectarea acestei prioritati, remarcind ca nu se intelege filozofia care a stat la baza deciziei si mai ales motivatia pentru care alte prioritati sint defavorizate.

Ideea de patrimoniu este in atentia organismelor culturale internationale de mai multe decenii. Au fost create programe speciale pentru protejarea, restaurarea, conservarea monumentelor de patrimoniu, pentru prezervarea siturilor istorice etc. Mai multe tari europene au in vedere acest lucru. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere, prioritatea in politica culturala romaneasca este justificata cu atit mai mult cu cit starea patrimoniului imobil romanesc este, in multe privinte, extrem de ingrijoratoare. Cind un taran ia linistit pietre din situl de la Sarmizegetusa sau vreun localnic sparge vreun zid dintr-un vechi lacas abandonat, pentru scopuri practice imediate, ai zice metaforic ca omul pune trecutul la temelia prosperitatii lui prezente. Suna comic-grotesc, dar asta e!?
Se stie ca romanilor le place mult sa vorbeasca despre gloria trecutului istoric si a vestigiilor sale, dar par inapti, adesea, sa faca in mod concret ceva pentru ele. Cind vreun nenorocit fura cupru dintr-o instalatie aflata sub inalta tensiune – si moare electrocutat –, sau altul fura elemente de conducta dintr-un sistem de irigatie ca sa le duca acasa, ca are omul nevoie, de!, sau cind numeroase obiecte de patrimoniu sint trecute ilegal peste granita ori sustrase prin tranzactii dubioase, situatia ridica enorm de multe intrebari.

Problema e, insa, alta: in general, la noi, efortul gestiunii afacerilor culturale e concentrat pe chestiunile punctuale, pe rezolvarea unor probleme derivate din miscarea contradictorie a nivelului de dezvoltare a Romaniei acum si posibilitatea de a imagina – cu suportul economico-financiar ce trebuie asigurat – vectorii unei dezvoltari viitoare. Cu alte cuvinte, paradoxul politicilor culturale romanesti e dat de conceptia disarmonica privind o prioritate – a patrimoniului – care e si consecinta unei decizii politice, dar care consuma eforturi de atragere a finantarii absolut iesite din comun, si corelarea ei cu promovarea valorilor culturale conform unui plan, a unui calendar si a unui set de masuri cu valoare de proiectie prin care prezenta culturala romaneasca sa fie data nu numai de participare (la tirguri, expozitii etc.), ci si de anticiparea locurilor, centrelor de interes cultural, unde concentrarea mijloacelor, de gindire, materiale si financiare sa fie extrem de semnificativa pentru cultura nationala. Romania nu-si mai poate permite, in materie de cultura, sa se multumeasca cu distribuirea precaritatii financiare pe o suprafata foarte larga si intr-un mod lipsit de viziune.

Devine tot mai clar ca, pina la corectarea legii sponsorizarii si dezvoltarea corecta a mediului de afaceri, gestionarea banilor pentru cultura ar trebui sa urmeze o noua conceptie privind relatia culturii romane cu aceea a Europei occidentale, pe de o parte, si cu aceea a Europei Centrale si de Sud-Est, pe de alta parte. Aceasta vrea sa spuna ca deficitul de reprezentare in relatie cu zona careia ii apartinem geografic se mareste continuu: sindromul post-lagar, al usilor deschise catre comunitatea europeana, dupa caderea Zidului de la Berlin, este de inteles ca atitudine umana. E o jena sa ne intilnim, cei multi marcati de lipsa libertatii de exprimare, cu frustrarile, angoasele si modificarile operate insidios de regimurile totalitare, sa vrem sa stim mai mult unii despre altii, despre literatura, ideile, gindirea noastra post-cenzura. Ne atrage si acum foarte mult Occidentul, dorim sa participam acolo. E de inteles si benefic.

Si totusi, destinul acestor limbi de mica circulatie, polona, ceha, slovaca, maghiara, romana, sirba etc. si al culturilor pe care le dezvolta de secole – chestiune care a revenit de citiva ani pe agenda comunitara europeana – devine pentru mine de tot mai mare actualitate in contextul scenariilor de integrare europeana. Daca un tablou, o inregistrare muzicala, un film, o sculptura nu au nevoie de traducere (cu exceptia subtitrarii filmului, dar opera exista, totusi!), textul are intotdeauna nevoie sa treaca granita cu un „pasaport“ care e traducerea. Dar spatiul Schengen al literaturilor in limbi de mare circulatie va ramine inca multa vreme protejat de masivul suport economico-financiar.
In Romania se spune aproape intotdeauna, in imprejurari publice sau in mass-media, ca nu sint bani pentru cultura. Evident, toata lumea subintelege: nu sint bani indeajuns. Indeajuns pentru ce? Aici se asterne tacerea la fel ca atunci cind e vorba de a analiza cum sint cheltuiti acesti bani care exista pentru cultura.

Daca piata filmului romanesc a cazut de citiva ani, asta si din cauza enormelor disensiuni intre liderii breslei care au dus pina la discreditarea unicului proiect legiferat in materie, daca piata muzicala – suferind influenta uneori negativa a posturilor tv – da semne ca poate avansa in contextul economiei de piata, desi marile institutii muzicale (Opera, Filarmonica, grupurile muzicale) au mari probleme legate de costurile de intretinere si de personal ori de investitii, daca piata teatrala este in continuare incorsetata de „inghetarea“ reformei, fapt cu urmari dezastruoase in multe teatre din tara, piata cartii traverseaza de un an si jumatate o stare paradoxala: mobilitatea, inventivitatea proiectelor editoriale, suportul de afaceri dezvoltat chiar timid de mediul economic se izbesc de politica preturilor, a TVA-ului unic (defavorizant pentru aceasta industrie culturala intr-un moment extrem de critic pentru Romania) si, mai cu seama, de deteriorarea nivelului de trai si, in consecinta, a cheltuielilor tertiare presupuse de consumul cultural. Rata acestuia este in continuare foarte scazuta. Nici o politica guvernamentala de dupa 1989 nu a avut in mod coerent un plan de actiune in aceasta privinta. Se pare ca modelul ceausist al culturii pentru toti lasa in continuare loc nostalgiei: sistemului centralizat, propagandistic, cu efecte pina in infrastructura urbana sau rurala, al culturii pentru „cit mai multi“ din ultimele decenii ale ceausismului, nu i-a fost opus pina acum un alt sistem: ce s-a reusit, dincolo de enormul travaliu legislativ-institutional, a fost alimentarea financiara a culturii la cota de avarie, cum se spune in limbaj tehnic. Cine poate aprecia si asuma consecintele a ce inseamna avarie in materie de cultura?

In conditiile interne ale unui abandon scolar progresiv, al migrarii tinerilor specialisti „umanisti“ (in litere, filozofie, lingvistica) spre Vest, al neincrederii accentuate in sansa de dezvoltare personala, avaria culturii nationale inseamna ceva mult mai periculos decit o pot spune cifrele, rapoartele, plingerile: inseamna deprecierea creativitatii si a relatiei congenere cu cultura limbii careia ii apartinem. Un alt program guvernamental in materie de cultura ar trebui sa insiste in mod hotarit – si sa aloce mijloace considerabile – pentru ca aceasta atit de des invocata „insula de latinitate“ a culturii romane sa nu ajunga la stadiul de atol. Intre clamarile patriotarde si bunavointa de a invata limbajele comunitare europene, intre aceste atitudini exista o entitate umana pomenita generic, dar care este putin adusa in prim-plan in mod real: aceea a oamenilor de cultura care cred ca a crea o opera de arta, a scrie in limba romana, a face cultura intr-o Romanie eliberata de catena nationalismului pagubos-triumfalist, dar cautionata acum pe plan european in demersul sau de integrare – sa speram ca nu prea mult timp – este conditia normala pentru dialogul european al valorilor. Statutul acestor oameni si al rezultatelor pe care le produc trebuie reconsiderat fundamental, la fel ca si acela al mediului educational.