Cel mai important eveniment dedicat
textului naţional (de data asta, exclusiv contemporane), Festivalul
Dramaturgiei Româneşti (FDR) a fost precedat, a coincis şi
este urmat de o lungă serie de alte festivaluri, unde nu s-ar spune
că Festivalul Internaţional de Teatrul pentru Copii şi Tineret
„Luceafărul“ de la Iaşi (FITCT), desfăşurat între 5 şi
10 octombrie şi organizat de Teatrul „Luceafărul“ din capitala
Moldovei, n-a avut parte numai de spectacole pentru cei mici. O
premieră ieşeană recentă a marcat debutul unui nou jucător la
bursa teatrului independent: compania FaPT, care şi-a lansat
proiectul „RezidentArt“, odată cu 4x4 al Alexandrei Badea,
găzduit de un spaţiu neconvenţional, Baia Turcească. Între
timp, la capătul celălalt al ţării, spaţiul „neconvenţional“
al Casei Studenţilor devenea, în cadrul FDR, ţinta acţiunilor
teatral-comunitare ale Tanga Project.
În dramaturgia contemporană, din
România, ca şi de aiurea, există două soiuri de piese: cele
care au şi cele care sînt (dincolo de interpretarea moralei
din „Predica de pe munte“ din Evanghelia după Luca, 6, opoziţia
dintre „a fi“ şi „a avea“ e fundamentul confruntării dintre
cele două sisteme sociale care au marcat gîndirea
politico-economic a ultimelor două secole, socialismul şi
capitalismul). Textele care au sînt cele care, avînd (tot
ce au nevoie ca să existe, încă din momentul creării), îşi
sînt suficiente lor însele; cele care sînt ajung,
de obicei, să fie prin punerea în scenă (fie şi în
pagină) a unor dileme tranşabile, cu egală justificare, într-o
direcţie sau alta, mai interesate fiind de lansarea unei întrebări
decît de confortul unor răspunsuri.
Culmea paradoxului, dramaturgia logicii
lui „a avea“ capătă, cu ceva efort, statut de manifest
militant, iar cea a lui „a fi“ sfîrşeşte prin a fi
considerată prea puţin scandaloasă ca să-i mai intereseze pe
adepţii semipreparatelor semidigerate de protest social. Ca să fiu
mai explicită, ultimele creaţii (scenico-textuale) ale lui
Marthaler înclină spre „a avea“, teatrul lui Sarah Kane
este (şi poate, aşa, o să încetez să mă mai mir că la noi
a fost montată de regizori „clasicizaţi“).
La astfel de consideraţii asupra
ideologiei dramaturgice actuale mă îndemnau, pe de o parte,
pauzele de traseu dintre cele patru „capitole“ ale spectacolului
Alexandrei Badea de la Iaşi, jucat într-unul dintre cele mai
extraordinare spaţii pe care le-am văzut la noi, fosta Baie
Turcească din oraş, actualmente semiabandonată şi fără
încălzire, dar vădind urme ale frumuseţii glorioase de
altădată (şi unde, pentru că acum doi ani a fost unul dintre
spaţiile Bienalei de Artă Periferic stau încă, pe pereţi
desene ale lui Dan şi Lia Perjovschi), iar pe de altă parte,
„bornele“ itinerariului pe care Tanga Project şi-a condus
spectatorii în ultima etapă a proiectului Evacuarea Casei
Studenţilor.
Pentru piesele care au, metoda de
scriere e relativ simplă: se citesc zece forumuri, musai dintre cele
mai isterice; eventual, dacă există timpul necesar, se petrece o zi
pe la piaţă, mergînd cu autobuzul (metroul e prea rapid şi
timpul de conversaţie, cam redus), pe la cozile de la
administraţiile fiscale sau din alte locuri de pierzanie birocratică
şi pe holurile vreunei universităţi, cu urechile larg deschise la
ce se discută din nevoia de a umple timpii morţi. Se mai urmăresc
nişte dezbateri şi o sesiune de ştiri televizive, iar numitorul
comun al tuturor acestor puncte de vedere (care se va dovedi,
inevitabil, cît se poate de isteric, la rîndul lui) va fi
un haloimăs repetitiv de locuri comune despre cît de de rahat
e viaţa postindustrială, cu precădere în România, ţara
asta naţionalistă, tradiţionalistă, obsedată de Europa şi de
steagul în roşu, galben şi albastru.
După cum spune autorul celor „20%
dintre motivele pentru care urăsc 80% din arta politică“,
rezultatul (adică piesa în sine) va fi atît de politic
încît va uita, benefic, să mai fie şi artistic. Va fi
colţişorul de defulare „înjuraţi aici“, transformat, în
final, în spectacol de teatru. În România, e greu
de rezistat impulsului unui preaplin existenţial, care te poate
duce, cu uşurinţă, la imaginarea de scenarii anarhiste şi de vise
de incendiere apocaliptică, iar drumul metamorfozării acestui
impuls în gest artistic e plin de meandre şi de capcane, chiar
şi pentru un regizor cu exerciţiul realităţii contemporane cum e
Alexandra Badea, atunci cînd se lasă prea uşor purtată, în
propriul text, de ţinte uşoare şi la prima mînă. Cea mai
insistentă idee ce revine în spectacol e obsesia însemnelor
naţionale, cu precădere steagul: „Mi-e foarte frică de steaguri.
În oraşul nostru, primarul a decis să vopsească băncile în
roşu, galben şi albastru. Mie mi-e frică de roşu. De cînd
mi-a venit ciclul... Eram în tabără, mi-a venit ciclul şi eu
credeam că am să mor. În fiecare noapte mă rugam să-mi
treacă... I-am promis lui Doamne-Doamne că, dacă mă face bine, o
să ţin post negru. După trei zile mi-a trecut… şi eu m-am ţinut
de cuvînt. Trei zile după, m-am trezit la reanimare… Numai
tuburi în jurul meu şi pungi cu sînge… transfuzie,
perfuzie, infuzie… Roşu, galben şi albastru. Trei culori cunosc
pe lume. Ba eu cunosc mai multe“. Unul dintre cele patru momente
textuale (din care am citat mai sus) are drept unică temă
tricolorul, în duetul monologal dedicat antinomiei dintre un
fan al Naţionalei şi un anarhist care, în esenţă,
mîzgăleşte afişe de pe ziduri, unul e îmbrăcat în
roşu, celălalt, în albastru, şi aruncă unul într-altul
cu baloane galbene sau roşii pline cu apă, iar două dintre
instalaţiile care însoţesc momentele live au drept laitmotiv
problema „roşu, galben şi albastru“ (una prezintă un pat
improvizat dintr-un aşternut cu pernă, cearşaf şi pătură, în
respectivele culori). Actorii (Radu Ghilaş, Ana Hegyi, Vlad Baba,
Cristina Florea, Cristina Bodnărescu, Alin Popovici) reuşesc, mai
mult sau mai puţin, plierea pe o structură profund adramatică,
însă, din păcate, prima victimă a lipsei de mister din 4x4
este spaţiul însuşi – Baia Turcească –, rămas mai mult
un decor decît un partener în construcţia semantică a
unui spectacol aflat oarecum sub propriul potenţial.
Arta oraşului
Nu acelaşi lucru s-a întîmplat,
la Timişoara, cu fosta clădire confesională de pe Bd. Tinereţii.
Casa Studenţilor (CS) a fost, recent, retrocedată Episcopiei
Romano-Catolice şi urmează să fie evacuată pe 23 decembrie.
Echipa Tanga Project (formată din Bogdan Georgescu, Vera Ion,
Andreea Eşanu, Selma Dragoş, David Schwartz şi Andrada Chiriac)
şi-a instalat un cort în Piaţa Operei şi a petrecut o lună
la Timişoara, încercînd să găsească, împreună
cu cei direct interesaţi, un răspuns la întrebări ca: de ce
e nevoie de Casa Studenţilor? Cum trebuie împărţite
responsabilităţile pentru soluţionarea problemei? Care sînt
aceste soluţii? Totul, plasat în contextul artei comunitare,
unde exerciţiul identificării întrebărilor posibile (a
punctelor sensibile) e mai important decît formularea teoretică
a răspunsurilor. Community-based theatre e o metodă de abordare şi
de conştientizare critică a comunităţii cu instrumentarul
teatrului şi o sursă de revitalizare pragmatică a acestuia prin
conectarea directă la realitate. Ultimul episod al întreprinderii
Tanga Project l-a constituit un performance-itinerariu, în care
spectatorii au fost conduşi, pe un traseu sentimental, în
clădirea CS, în măruntaiele intime ale unui spaţiu a cărui
existenţă a modificat radical conştiinţa unor tineri: cei din
trupa Teatrului Thespis (o faimoasă trupă de teatru studenţesc),
muzicienii pentru care CS punea la dispoziţie camerele de repetiţie,
pasionaţii Cineclubului etc. Inevitabil pătrunse de un uşor
patetism (al vîrstei şi al situaţiei), poveştile lor
construiesc un portret subiectiv al unui loc şi al unui timp,
colorînd în nuanţele personalului o geografie altminteri
banală, care capătă contur privită cu ochii celor care „s-au
locuit“ în Casa Studenţilor.
Tema proiectului nu a fost
punerea în discuţie a retrocedării în sine, ci
chestionarea nevoii unui spaţiu precum Casa Studenţilor,
dezvoltarea unei atitudini critice faţă de ceea ce ar părea
aleatoriul deciziilor administrative şi faţă de responsabilitatea,
la fel de administrativă, dar şi morală, faţă de cei direct
implicaţi. Empowerment – asta a fost miza acţiunilor Tanga
Project: să utilizezi strategiile teatrale pentru a le da „putere
celor fără de putere“, pentru crearea unei platforme de activare
a conştiinţei şi negociere civică. Iar dacă cineva are în
vedere faptul că a face teatru nou nu echivalează pur şi simplu cu
a pune în scenă texte noi (eventual în haine vechi…),
Tanga Project a făcut un pas uriaş (început cu iniţiative ca
Rahovanonstop şi Construieşte-ţi comunitatea) înspre
reinventarea acestui nou teatru.
Adevărul e că, în acest moment,
Festivalul Dramaturgiei Româneşti (pentru prima dată avînd
în program exclusiv montări de text nou) a devenit, din
Cenuşăreasă, prinţesă: dramaturgia contemporană şi autohtonă
e frecventată cu din ce în ce mai multă pasiune şi atrage
din ce în ce mai mult luminile reflectoarelor
critico-instituţionale (nimeni n-ar fi visat, cu ceva timp în
urmă, ca FDR să găzduiască, la aceeaşi ediţie, un proiect de
teatru social şi două premiere absolute de piese româneşti;
ei bine, s-a întîmplat anul acesta, cu Evacuarea Casei
Studenţilor, poimîine alaltăieri şi Interzis sub 18 ani).
Timişoara, locul unde teatrul (de limbă română) a arătat
cum se poate da de trei ori (în trei ani, deh) peste cap ca să
se transforme din artă moartă într-una pulsînd de viaţă
(iar schimbarea ţine, ca de obicei, de oameni, de la cei doi
directori la echipa secretariatului literar şi cea tehnică), nu mai
e o oază de refugiu pentru exerciţiul noului, ci un barometru
pentru presiunea sistemică a noului, ale cărui antene se întind
de la Iaşi la Baia Mare şi de la Baia Turcească la Casa
Studenţilor.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters