Cu ceva timp în urmă, un
cunoscut remarca pe marginea activităţii mele din cadrul
Institutului Polonez din Bucureşti: „Trebuie să fie destul de
complicat să promovezi Polonia şi polonezii. Mă gîndesc la
faptul că noi tindem să-i vedem ca fiind cumva asemănători nouă,
ca pe o altă «specie» de români, de unde şi o
anumită lipsă de interes în a-i descoperi cu adevărat.
Probabil că va trebui ca mai întîi să-i arăţi ca
diferiţi, şi abia apoi să evidenţiezi asemănările“. Omul
lucrează în advertising, aşa că vorbele lui – care oricum
nu erau lipsite de sens – beneficiau şi de greutatea
profesionistului care le rostea. De asemenea, mi s-a întîmplat
destul de des să fiu nevoit să explic că celebrul serial Arabela
este o producţie cehească, şi nu poloneză, aşa cum s-au grăbit
destui cunoscuţi să se pronunţe, bucuroşi că – iată – ştiu
ceva despre filmul polonez, şi mi s-a întîmplat să fiu
(nu o dată!) şi în situaţia de a apăra originile poloneze
ale lui Lolek şi Bolek, priviţi ca fiind de origine cehă! Aceste
confuzii au loc în contextul în care mulţi români
ştiu, totuşi, despre un Roman Polanski, despre un Andrzej Wajda sau
despre un Krzysztof Kieslowski – asta dacă este să rămînem
doar în lumea filmului. Numai că aceşti mari regizori sînt
atomizaţi şi suspendaţi într-o singularitate tulburată,
eventual, de asocierea lor cu actorii din rolurile principale ale
filmelor purtînd titluri care au făcut istorie. Puţini
cunosc, de exemplu, faptul că toate aceste mari nume pot fi aşezate
sub un altul, mult mai scurt, dar de neocolit: Şcoala de Film şi
Televiziune de la Lódz, prin care au trecut toţi cei trei
regizori menţionaţi. Astfel, puţini înţeleg că
genialitatea celor trei (dacă vrem să ne limităm doar la ei) este
una educată de şi într-o Şcoală, cu tot ce înseamnă
mai bun şi mai profund acest cuvînt-concept.
În acelaşi fel, între un
Henryk Sienkiewicz şi un Witold Gombrowicz pare să fie un abis, o
absenţă auctorială, de parcă nimic nu s-a mai întîmplat
între timp, deşi – contemporan cu Gombrowicz (şi din
fericire şi cu noi) – dramaturgul şi romancierul Slawomir Mrozek
scrie încă din anii ’50 şi intră pe piaţa românească
încă de la finalul anilor ’60. Ideea este că publicul
românesc pare să identifice cu destulă uşurinţă nume, dar
întîmpină dificultăţi în a le aşeza în
legătură, ratînd astfel posibilitatea unei percepţii de
ansamblu, în care cărţile parcurse, autorii cunoscuţi, ori
regizorii îndrăgiţi să poată fi prieteni, adversari,
interdependenţi sau, în cele din urmă, conaţionali. Iar în
acest context, efortul editurilor şi al traducătorilor din România
de a ne oferi nu doar o carte, ci şi o incursiune într-o altă
cultură este cu mult îngreunat.
Suplimentul polonez găzduit de revista
Observator cultural are, din acest punct de vedere, proprietăţi
aproape taumaturgice, vindecătoare: nu doar pentru că ne arată în
16 pagini că Polonia are teatru, are film, are design, are poezie şi
are artă, ci pentru că ne răspunde într-un mod afirmativ şi
explicit la o întrebare propusă implicit: Are Polonia cultură?
- Articole in legatura
- Cracovia nu a fost construită într-o zi
- Leszek Kolakowski, exemplu de curaj
- Tatarak, un nou film mare pentru Andrzej Wajda
- Degetul care arată luna
- Istoria în arta contemporană
- „Sînt polonez, pentru mine teatrul este revoltă“
- Întoarcerea răzvrătitului
- Wojciech Bonowicz
- Baltazar. Autobiografie
- Iubirea în percepţia Wislawei Szymborska
- Şahinşahul
- Tadeusz Dabrowski
- De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik?
- România unui polonez
- Încercare de comparaţie
- Evenimente culturale organizate de Institutul Polonez