Polonia îndoliată

Autor: Ștefan STOICA | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Este foarte greu, dacă nu imposibil, pentru Rusia să-şi găsească un avocat la Vilnius, Praga, Budapesta, Bucureşti sau oriunde altundeva în interiorul spaţiului înconjurat, pînă acum două decenii, de sîrmă ghimpată roşie. Aceasta chiar dacă nici o pistă raţională, ce răzbate prin jungla teoriilor conspiraţioniste, nu duce spre responsabilitatea Moscovei în catastrofa aeriană de lîngă Smolensk. Şi în pofida comportamentului corect al autorităţilor ruse, după accident, ori a logicii care guvernează politica externă a Kremlinului şi care plasează Polonia – cel mai puternic şi mai influent membru al Uniunii Europene dintre fostele state-satelit ale URSS – în inima eforturilor de reamenajare a relaţiilor Moscovei cu Occidentul.

Resentimentele faţă de moştenitoarea imperiului comunist nu sînt monopol polonez. O istorie otrăvită grevează, încă, procesul de normalizare a legăturilor multora dintre ţările fostului lagăr central-est-european cu Rusia. Este şi cazul României. Niciunde, însă, în această parte a continentului, miasmele trecutului nu se fac simţite ca în Polonia. Emoţia, amplificată de proporţiile naţionale ale tragediei petrecute în vestul Rusiei şi de coincidenţele tulburătoare ce o însoţesc, le readuce la suprafaţă. Arseni Roghinski, de la organizaţia neguvernamentală rusă Memorial, specializată în cercetarea istoriei sovietice, nu îşi ascundea convingerea că amprenta rusofobiei în conştiinţa poloneză se va accentua după aceste evenimente. Iar Fiodor Lukianov, redactorul-şef al revistei Russia in World Affairs, avertiza, la rîndul lui, asupra riscului ca simbolistica sinistră a accidentului aviatic să întărească, în rîndul polonezilor, sentimentul că tot ce este asociat cu Rusia este groaznic. Chiar dacă eroarea pilotului va fi confirmată – mai spunea Lukianov –, se va putea afirma că Serviciile Speciale ruse l-au ucis pe preşedintele polonez Lech Kaczynski.

În primăvara lui 1940, o mare parte a lumii era „pilotată“ discreţionar de Hitler şi Stalin, în a căror menghină a fost prinsă naţiunea poloneză. Episodul Katyn 1940 a fost sîngeros, dar nu singular. Şi, mai ales, nu a fost o eroare umană, ci un calcul sovietic cinic, care a urmărit distrugerea elitei militare şi intelectuale a unei Polonii neîmpăcate cu robia. Pe 10 aprilie 2010, o catastrofă aeriană i-a adus brutal, alături de victimele NKVD, pe cei veniţi să le cinstească memoria – rude, preoţi, capii armatei, figuri de seamă ale Solidarităţii, păstrători ai memoriei totalitare, lideri politici intransigenţi cu tot ce a însemnat regimul comunist şi care au pătimit pentru această intransigenţă, între care şi preşedintele dispărut Lech Kaczynski. Naţiunea poloneză demonstrează, zilele acestea, decenţă exemplară în durere, dar şi putere de regenerare după o serie de pierderi care ar zdruncina orice stat neconsolidat democratic şi instituţional.

„Nu contează ce spun liderii ţării. Ceea ce contează este ce crede poporul“, este de părere Arseni Roghinski, de la Organizaţia Memorial din Rusia, în întărirea ideii că accidentul aviatic va creşte animozitatea polonezilor faţă de Rusia, în ciuda echilibrului manifestat de responsabilii de la Varşovia. Discutabil. Politicienii polonezi creează, totuşi, impresia că sînt pregătiţi să reziste ispitei de a specula electoral noul Katyn şi că nu vor miza pe sentimentele antiruseşti pe care acesta le poate genera. Acest lucru pare valabil inclusiv pentru ultraconservatorul Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al defunctului preşedinte şi probabil continuator al programului acestuia. El ar demonstra, astfel, că are forţa de a închide definitiv rana Katyn – una dintre cele mai dureroase ale istoriei Poloniei – aşa cum îndemna fratele său în discursul rămas nerostit şi devenit, prin moartea lui, un adevărat testament.

Unul valabil şi pentru liderii ruşi, care pot salva relaţia cu Polonia desecretizînd arhivele poliţiei secrete şi cerînd iertare în numele Statului rus pentru masacrul de la Katyn. Şi – de ce nu – pentru toate celelalte atrocităţi comise în a doua mare conflagraţie mondială şi după aceasta, în răspărul convenţiilor lumii civilizate. Germania a făcut-o în repetate rînduri. Fără acest gest, reabilitarea ei nu ar fi fost posibilă. Dacă pretind pentru Rusia statutul de mare naţiune, una respectată, nu doar temută, liderii ei actuali trebuie să reflecteze adînc asupra asumării părţii de vină ce le revine sovietelor în istoria întunecată a secolului al XX-lea. Ar fi, totodată, un bun start pentru tratamentul egal al comunismului şi nazismului. Lucrarea funestă începută de Stalin, în aprilie 1940, poate fi, în sfîrşit, oprită. Polonia matură democratic şi înţeleaptă politic a dovedit că doreşte să întoarcă această pagină a istoriei şi să alunge resentimentele care acoperă, asemenea ceţii fatale de la Smolensk, relaţia cu Rusia. Este, oare, aceasta din urmă capabilă, la rîndul ei, de o schimbare radicală de atitudine?