Pop Culture

Autor: Ioana PAVERMAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cu toate că nu mă consider avangardistă sau reformistă, mă regăsesc cu mare drag în prototipul copilului culturii pop. Evident, pînă şi această simplă identificare a unei etape, de altfel destul de recente a istoriei culturale, sociale etc., suportă nenumărate interpretări. Mă voi limita însă la a aduce ca unică lămurire citirea mai degrabă postmodernă a fenomenului pop, prin care acesta se defineşte ca aflîndu-se la graniţa, deopotrivă etică şi estetică, dintre cultura înaltă şi cultura de masă, poate mai puţin subtilă şi rafinată, dar mereu supusă judecăţilor de gust.

Nu am pretenţia şi nici nu îmi doresc să invoc în acest moment vreo definiţie academică. În primul rînd, pentru că o discuţie privitoare la evoluţia Artei solicită un grad mult mai mare de rafinare a instrumentelor de interpretare, particularitate pe care nu oricine şi-o permite. Altfel, datul cu părerea despre artă, politică, fotbal poate fi o treabă cît se poate de simpatică. Al doilea motiv constă în dorinţa mea de a pleca în articularea unui argument de pe poziţia ingenuă a cuiva care este în primul rînd un trăitor al unei experienţe şi, abia apoi, un observator savant.

Acestea fiind zise, mărturisesc cu naivitate că, dincolo de cîteva sensibilităţi greu de contestat (Michelangelo, pictura impresionistă şi Brâncuşi), sînt o persoană impresionată mai degrabă de cultura anonimă. Picasso sau Dali pălesc cu rapiditate în faţa unui oarecare graffiti de prin cine ştie ce gang parizian din Butte aux Cailles sau din La Défense; dar nu sînt deloc sensibilă la arta făcută din răzvrătire, ca mijloc de defulare în faţa „stereotipiilor societăţii“. Acord înmiit mai mult credit unor fotografii din Vogue sau imaginii supertitrate a lui Audrey Hepburn, în rochia neagră Givenchy, din filmul Mic dejun la Tiffany, decît vopselelor împroşcate pe pereţi, în stilul „sînt revoltat“, „jos guvernul“ etc. Lumea în care am crescut m-a învăţat să scormonesc după mesaje în egală măsură în Blow-Up şi Amarcord, dar şi în Matrix sau Batman, iar prietenii mei ascultă muzica lui Bob Dylan, Jimmy Hendrix şi Lou Reed.

Chiar şi aşa, există însă lucruri care mă surprind. Un exemplu, faimoasa expoziţie Freedom for lazy people, din faimoasa galerie de pe 3rd Avenue, organizată de Institutul Cultural Român din New York. Există, din punctul meu de vedere, două planuri de interpretare a situaţiei în sine: odată, prin prisma expoziţiei înseşi şi, deci, a obiectelor expuse, iar apoi, prin prisma discuţiilor pe care aceasta le-a generat.

În privinţa celei dintîi perspective, în acord cu toate cele de mai sus, orizontul meu intelectual şi harta mea mentală încadrează controversatele obiecte artistice în categoria: „sînt revoltat“, „jos guvernul“. Marea majoritate a lucrărilor, atît cît se poate vedea în fotografiile care circulă prin presă, face parte din categoria stereotipă a manifestărilor funky, junky, crazy, crack cocaine şi alte sinonime, a căror profundă semnificaţie îmi rămîne încă necunoscută. Cert este însă faptul că, în aceeaşi măsură în care nu poţi rămîne mut de admiraţie în faţa profunzimii, frumuseţii şi subtilităţii absolute a unui extraterestru alb cu degete evantai, ce zace prăbuşit pe un pervaz, la fel nu te poţi ofusca pe un ponei rozaliu (mare cît o palmă, trebuie menţionat), cu un os înfipt în partea dorsală, cu gîtul sucit, coada legată şi cu o Hakenkreuz pictată pe fesierul drept. Ambele opere de artă, plus multe altele însoţite de mesaje ca: „Romania paranoia in USA“, „Fuckin’ funny“, „Smart workout“ (cu Moise şi David) sau „Free trash“ (scrie chiar pe fereastra galeriei), fac parte din acea formă de artă stradală pe care nu o poţi înţelege decît dacă te implici cu adevărat în ea; dar nici să o condamni nu e bine, pentru că ar fi ca şi cum ai încerca să te opui tensiunilor sociale, fireşti şi naturale, tensiuni cu privire la care sociologia încearcă de mult timp să ne convingă că este de o sută de ori mai periculos să le înăbuşi decît să le tolerezi (şi să faci un efort minim pentru a le desluşi).

Abandonînd periplul prin magia labirintică a rozului fosforescent şi a menorelor colorate, ajungem ca de obicei la o dezbatere politizată, iar discuţia – care oricum a debutat isteric – alunecă uşor de la pro Freedom for lazy people/ anti Freedom for lazy people la (previzibil) pro-Băsescu/anti-Băsescu, cu tot cortegiul indispensabil de admiratori şi contestatari, primii autointitulaţi apărători ai democraţiei liberale, iar cei din urmă, acuzaţi de servilism faţă de vechiul regim.

S-a profilat în acest fel un scandal care a reuşit, în cele din urmă, să depăşească, din toate punctele de vedere, controversa în sine a bietei expoziţii, care a rămas atîrnată pe fundal. Ar fi fost, poate, mult mai prudent şi, în mod cert, şi mai diplomatic, ca în loc să minimalizeze capacitatea populară de a pătrunde semnificaţii fine, conducerea ICR să-i fi invitat să-şi explice raţionamentele transpuse în imagini pe artiştii în cauză – Nuclear Fairy, IRLO şi Omar. În mod cert, ceea ce ar fi spus aceştia ar fi fost de departe mult mai suculent, din punct de vedere sociologic – şi, deopotrivă, şi mai lămuritor în ceea ce priveşte producţiile artistice –, decît orice ar fi putut spune oricare dintre prezenţele atît de vizibile de pe scena culturală românească.

Privit din celălalt unghi, cel al „acuzatorilor“, şi discutînd cît se poate de obiectiv, se face remarcată, din nou, doza pantagruelică de exagerare. Tonul năvalic, revoluţionar, nu este cîtuşi de puţin potrivit, iar starea de urgenţă naţională nu poate fi decretată pentru orice kitsch care ne invadeaza micul univers cotidian.

Ce ar fi fost expoziţia de pe 3rd Avenue dacă nu era acompaniată de întregul cor scandalagiu? Probabil că nu ar fi ştiut prea multă lume de ea sau – de ce nu? – poate ar fi fost, din contră, o teribilă reuşită, prin propriile-i puteri. În fapt, toată această poveste m-a făcut să mă gîndesc la istoria Principesei X a lui Brâncuşi. Faimoasa sculptură în formă de falus, atunci cînd a fost prezentată pentru prima dată la Paris, în anul 1920, a fost rapid retrasă din expoziţie, deoarece forma acesteia le-ar fi scandalizat îngrozitor pe autorităţi. Ba mai mult, în 1925, publicarea unei fotografii a Principesei X, în Contimporanul, de către Ion Vinea şi Marcel Iancu a dus la arestarea acestora sub acuzaţia de „atentat la bunele moravuri“. Anii au trecut, iar greşeala celor care l-au condamnat pe Brâncuşi de pornografie a fost supusă judecăţii timpului.

Să nu se fi gîndit nimeni că de acelaşi tip de judecată ar putea avea parte şi artiştii operelor din expoziţia Freedom for lazy people?