OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu Ghiţă Ionescu, viitorul politolog, şi cu Alexandru Sahia, editorul revistei Bluze albastre, Radu Popescu intra într-un redutabil trio jurnalistic la începutul anilor ’30. Colindau, uneori, împreună pe scriitorii notorii, pentru a le smulge interviuri fulger. Tinerii aveau vervă, şi unui Camil Petrescu îi plăcea să stea de vorbă cu ei. Odată l-au asaltat cu întrebări pe Gala Galaction, acesta fiind probabil impresionat de stagiul monastic pe care îl avea la activ Sahia. Radu Popescu, încă student la Drept, comenta evenimentele sociale la zi, iar cu timpul, s-a statornicit în perimetrul artistico-literar. Experienţa cumulată, cam la întîmplare, în anii premergători războiului, avea să-i fie de folos, ceva mai tîrziu, cînd s-a decis să îmbrăţişeze ca un profesionist comentariul critic de actualitate.

Către mijlocul anilor ‘60, după un scurt stagiu în redacţia Vieţii Româneşti, devenea cronicarul literar oficial al săptămînalului Contemporanul. I-a trecut prin dîrmonul său analitic pe mai toţi scriitorii vremii, poeţi sau prozatori deopotrivă. Cronicile lui Radu Popescu erau aşteptate şi citite cu plăcere, nu atît pentru verdictul adesea în doi peri, cît pentru faconda stilistică net deosebită de limbajul lemnos, ţeapăn, al grosului presei.

Textul ieşit din mintea şi mîna sa suna altfel decît frazeologia de serviciu, insipidă, anchilozată în tipare uniformizate. Expresia lui Radu Popescu ţîşnea vie, impetuoasă, chiar cu riscul de a luneca în divagaţii şi volute spumoase, din pura plăcere a spectacolului verbal. Am spus spectacol deloc întîmplător. Concomitent cu prospectarea ogorului literar, cronicarul s-a lăsat tot mai insistent sedus de viaţa scenică. Devenise într-un timp cel mai cultivat, adică rîvnit, citit, urmărit în tot ce scria pe seama reprezentaţiilor teatrale.

Acest domn Radu Popescu era un personaj. Mic de statură, se strecura şi se învîrtea ca o sfîrlează, ca un argint-viu, printre grupurile de spectatori, familiari ai premierelor, ieşiţi în pauze ca să schimbe întîiele impresii, să încerce a ghici, cu un ceas mai devreme, verdictul cronicarilor aflaţi de faţă. A doua zi, părerile lui Radu Popescu erau savurate pentru spontaneitatea lor, pentru agilitate, dar şi pentru abilitatea de a evita judecăţi prea brutale, criteriul fiind blînd cu orgoliile de tot felul, hrănite în culise, şi în acord cu aşteptările publicului, indiferent la strategii, conjuncturi, complicităţi, combi­naţii dar şi la toată trena factorilor exteriori care concură spre a grăbi ori a întîrzia ceasul performan­ţelor memorabile, recte momentul recu­noaşte­rilor meritate. Despre merite, interpretative şi regizorale, cronicarul ca o sfîrlează putea fi auzit în foaiere, perorînd cu maximă înfocare, ur­cînd tonul elogiilor parcă dinadins, pentru a face să răzbată ecourile pînă în spaţiul scenic. Însă în pagina scrisă se schimba calimera, pru­denţa intra în rol, ca nu cumva o laudă în plus să işte fumuri disproporţionate, iar invidia să altereze relaţiile umane dintre partenerii de spec­tacol, pentru care Radu Popescu găsea cuvinte de firitisire, convenabile întregului ansamblu.

A fost cîţiva ani de zile director al revistei Teatrul, pe cînd redacţia îşi avea sediul într-o aripă a vechiului Adevărul, din strada Sărindari (azi, Matei Millo). Biroul directorial păstra oricînd uşa deschisă pentru colaboratorii apropiaţi, confraţi sau prieteni literaţi. Pe culoarul de acces, pereţii mai conservau, încrustate în zugrăveală, portrete ale marilor gazetari de odinioară: Constatin Mille, Beldiman, Nădejde, mai toţi cu ochelari, mai toţi cu bărbi, cu lavaliere, inşi care dirijaseră cîndva opinia publică.

Cunoscuse floarea scriitoricească, trăise în preajma lui Constantin Stere, înainte se bucura de anturajul apropiaţilor lui I.G. Duca, avea în continuare, raporturi prieteneşti cu conu Mişu Ralea, cu care făcea vacanţe la cona­cul de la Dobrina, cu podgoria lui mult gustată. Se înţelege, prin urmare, ce sac supra­încărcat de amintiri poseda Radu Popescu şi cît de încîntător putea deveni, dacă catadicsea să-l răstoarne măcar în treacăt. Povestea cu haz, cu detaşare, de undeva de deasupra evenimentelor, epurate de tot ce ar fi avut perisabil, neconcludent pentru zilele noastre. Năvăleau peste el amintirile, încît aproape că nu se mai putea opri, îi părea rău parcă să curme bucuria cercului de ascul­tători, din care pricină iuţea ritmul rela­tărilor, gata-gata să-şi piardă suflul, să ca­poteze de prea mult debit verbal, iscusit, hazos, acaparant. Pînă în ziua cînd un nenorocit accident cerebral l-a imobilizat la pat.

A rămas să-i prelungească memoria şi, eventual, să o ferească de vicisitudini, fiul său din depărtări, romancierul Petru Po­pescu.