OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-adevar – cum ne avertizeaza zilnic sloganul unui talk-show local – „nici nu stim ce pierdem“ cind selectivitatea personala prea severa ne impune sa zapam automat pe alt canal sau cind, la chioscul de ziare, nu atingem nici cu virfurile degetelor vreo gazeta la fel de repugnanta. Subsemnatul stiu insa ce-as fi pierdut daca un venerabil cineast nu m-ar fi sunat sa ma consulte asupra unei „infamii“ comise impotriva sa, in suplimentul literar artistic al ziarului Azi-ABC. Si daca, citind intr-o colectie publica textul infam, n-as fi descoperit din aproape in aproape, dincolo de delictul in cauza, o mostra publicistica de valoare istoriografica rarissima. Cheia insasi a ultragiului reclamat se afla nu atit in textul cu pricina, cit in numerele imediat anterioare ale gazetei-gazda, unde acelasi colaborator abordeaza alt subiect, intr-un fel de serial de articole pe marginea serialului de televiziune autohton Lumini si umbre. Fara acestea, ar pierde mult din relief si culoare definitia categoriala a criticii de film actuale si – vorba ceea – „nu numai“.


Intre Tolstoi si Pasternak

Pretioasele performante sint stabilite in Azi–ABC (nr. 11-14 crt.) altfel decit pe calea comuna a unei cronici la serialul reluat in programare dupa aproape doua decenii. Gazetarul respectiv (Tudor Caranfil) evita specia proxima, transcede materia prima si instrumentarul cronicarului, spre a accede direct la o polemica prelungita in trei numere ale suplimentului, impotriva unei scurte tablete scriitoricesti din Romania libera (nr. 3056), in care Nicolae Prelipceanu semnala sumar falsurile istorice din serial si configurarea mincinoasa a reconstituirii unei perioade dramatice pentru destinul national: anii 1944-1947. Inchietat foarte, in paranteza numitul polemist isi arunca in lupta din prima runda toate resursele culturale si amintirile de lectura. Muta mai intii produsul autohton, de pe banda lui magnetica, intre reperele literare ale planetei: „Ce-ar fi facut bietul Tolstoi cu patriotardul sau opus Razboi si pace, dar Balzac cu intreg ciclul Comediei umane si Pasternak cu Jivago si Preda cu Delirul lui, in fata unor astfel de judecati?“.

Urmeaza redresarea catre coordonatele bastinase si filmice, cu o ierarhizare axiologica fara drept de apel: „Sint, in acest serial, episoade care valoreaza mai mult decit toata filmele «de cinema» ale d-lor Blaier si Pita la un loc...“. In fine, in al treilea episod al polemicii, intreg tabloul filmic al primilor ani 1980 – cind a fost turnat serialul – e pus in umbra de luminile lui titulare si necrutatoare: „Intr-o vreme in care parabola domina cu insolente pretentii de curaj in scoala filmului national, Lumini si umbre i-a adus spectatorului adevarul vietii, captivindu-l. In el (in serial – n.n.), datorita poate si grabei cu care s-a lucrat, n-a mai fost spatiu pentru stil, calofilie, pretentii de autor, metehnele generice ale filmului romanesc. Maestrii cinematografiei ar fi putut recepta semnalul si daca n-au facut-o a fost numai vina sau incapacitatea lor. Dar, pentru a fi inteles pe deplin, cel putin miraculosul serial reluat acum ar trebui scutit de suspiciunea ideologiei si privit exclusiv ca imagine a unui popor surprins in miscarea istoriei si despicat (ulterior, se intelege – n.n.) de fulgerul artei“.

Revenindu-ne in fire, sa conchidem: in loc sa fi avansat „insolente pretentii de curaj“ si „pretentii de autor“, plus confundatele „stil, calofilie“ – cu alte cuvinte, in loc sa fi facut De ce trag clopotele, Mitica?, Lumina palida a durerii, Croaziera, O lacrima de fata, Inghititorul de sabii, Secvente, Concurs – Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Alexa Visarion, Alexandru Tatos, Dan Pita ar fi trebuit sa vada fulgerul despicator de neam si sa-l urmeze. Le-ar fi adus astfel spectatorilor „adevarul vietii“, cum a izbutit „pe deplin“ si „miraculos“ serialul tv semnat regizoral (la primele episoade) de Andrei Blaier impreuna cu Mihai Constantinescu si consemnat scenaristic de cuplul Titus Popovici-Francisc Munteanu, sub un titlu – Lumini si umbre – care prelua prompt o formulare a lui N. Ceausescu, dintr-un discurs tocmai rostit la o sedinta solemna a partidului conducator, unde „indicase“ cum trebuie (re)scrisa istoria.

Numai recordul de oportunitate al scriitorilor eminamente partinici, care i-au cerut dictatorului prin anii ’70-’80 infiintarea „Uniunii Scriitorilor Comunisti“, ramine nedoborit de imaginarea, fie si tardiva, a acestei ordini ideale a audiovizualului romanesc! Ceea ce nu inseamna ca are dreptate unul dintre regizorii „insolenti“, Dan Pita, care la colocviul-prefata ce a insotit relansarea de la TVR 2 s-a referit la Lumini si umbre ca la un „film-comanda“. „Comanda cui? – a celor care au incercat de trei ori sa-l suspende?“, sare ca ars semnalizatorul fulgerului. E un mister: cine sa fi comandat in Romania anilor ’70-’80?! „Cind (preopinentul Dan Pita – n.n.) a gasit in el (in serial – n.n.) si «scriitura schematic construita» am inmarmurit, auzindu-l“, ni se confeseaza T. Caranfil, de data aceasta el insusi nu fulgerat, ci trasnit din directia inversa miracolului de pe micile ecrane. Nici vorba de scheme, nici urma de propaganda in filmul-comanda: „Am incercat mereu sa vad propaganda pe care o acuza dl Prelipceanu, sa zaresc cit de cit «insurectia» oficiala. Umilit si rusinat, va marturisesc ca n-am fost in stare“ (s.n.). Desi crincen de malitioasa, aceasta sinceritate in plan oftalmic, intr-o arta a privirii, e de retinut ca si cum ar fi efectiva – o circumstanta atenuanta adaugata prezumtiei de nevinovatie, in favoarea subspeciei critice aici studiate.


Ceausescu la Tirgoviste

Daca are dificultati marturisite in a vedea si chiar in a zari cit de cit materia serialului, confesatul probeaza aptitudinea altor viziuni, pe calea deja incercata a comparatiilor. Inscrisul afisat de managerii postului TVR 2 – „Acest serial poarta pecetea viziunii istorice deformate in acei ani de ideologia comunista“ – il duce cu gindul, sarcastic, la avertismentele de pe reclamele pentru tigari: „fumatorii nu le iau in seama, le parcurg doar inamicii fumatului, cu satisfactia ca au impus idei intelepte robilor nicotinei“. Cum orice comparatie are marja ei fireasca de arbitrar, nu ne intrebam, mecanic, cine ar fi „robul“ ideologiei comuniste imperturbabil in pasiunea sa. Pentru ca o clarificare ne ofera alta comparatie. Ca sa ilustreze criteriul sacrosanct al „adevarului vietii“, comparatistul anticalofil se arata inspirat la culme de paralela dintre o secventa cu personajul principal al serialului, pe de o parte, si, pe de alta parte, imaginile documentare din viata reala, pe sfirsite, a comanditarului serialului, inaintea confruntarii cu plutonul de executie: „M-a urmarit timp de doua decenii (nu-i putin lucru – n.n.) teribila (sic!) vizita medicala din celula lui Balan (muncitorul comunizat aflat in arest inainte de 23 august 1944 – n.n.), modul prevenitor, protector, de a-i lua tensiunea (gramatical: a i se lua tensiunea – n.n.), care devine brusc, prin rasucirea pe care o simti pina in vintre (asta da, sinceritate – n.n.), preludiul torturii. Mi-am amintit de teribila, cinica secventa (rai autori! – n.n.), in anii din urma, cind am vazut scena autentica a luarii tensiunii lui Ceausescu la Tirgoviste. Adevarul sondat de serial e atit de puternic, atit de general uman, incit vizeaza nu numai trecutul, ci are si premonitia viitorului“.

Sa ne lamurim. Apologetul traieste, printr-o empatie violenta, cu extrapolare in transa, revelatia unitatii in cuget si-n simtiri dintre muncitorul inchipuit in arestul anului 1944 si dictatorul impuscat in 1989. Dar serialul comandat de dictator nu are in el nimic propagandistic, fiindca (ma urmariti?) totul tine de pomenitul „adevar al vietii“, resimtit „pina in vintre“, care uneste trecutul cu viitorul, ceea ce este „general uman“: „Numai destine, oameni vii, multiple si paralele adevaruri umane“ (s.n.). Pe baza aceleiasi empatii s-ar explica, presupun, prezentarea figurilor de comunisti si a sediului lor drept sursa providentiala a initiativelor salvatoare – unicul „centru vital“ al momentului istoric; cu monopolul iconografic al eroilor pozitivi sau in manifesta devenire ca atare, intrupati energic, ca intr-o droaie de pelicule, de actorii cei mai fotogenici ai momentului, precum Iurie Darie sau Mircea Basta, altminteri inegali in rictusurile si gesturile lor statuare; in timp ce reprezentantii partidelor democratice, ca sa nu mai vorbim de comersantii particulari (chiar daca nu mai apar atit de odiosi si de-a dreptul criminali, ca in „filmul de cinema“ Setea), sint stigmatizati caricatural, cu aplombul autodemascator ce le reuseste atit de bine unor Ion Besoiu si Petre Gheorghiu; nu fara a antrena, in virajul comandat spre derizoriul reprobabil, pe tinarul preot (Florin Zamfirescu) care, las in lupta de clasa, abjura dupa „eliberare“, repudiaza preotia, decide sa devina muncitor industrial si se ofera poet de ocazie al partidului-far (fulgerul e al artei).


Gaina din fundalul cadrului

In toate aceste demonstratii optimizate ale clivajului ideologic victorios, empaticul „nu vede“ si „nu zareste cit de cit“ poncife socio-politice, clisee si fantose propagandistice: nu sint „teze pentru care ar pleda ele (personajele – n.n.) si nici ideologie n-am gasit, ci doar un teribil (mereu teribil – n.n.) adevar uman“ (s.n.).
Se dovedeste cit de „general umane“ sint dificultatile oftalmologice confesate in aceasta arta a luminii, de unde si efectul extrem al fulgerului. O stim cel putin de la André Bazin. Acesta citeaza experienta unei proiectii cinematografice intr-un trib african, cu un film din care bastinasii retinusera indeosebi o gaina in trecere prin fundalul unuia dintre cadre, pe care misionarii cinematografisti nici n-o observasera. More geometrico, e cazul „matusii de la tara“ retinute si citate de T.C. ca una dintre intruparile „adevarului vietii“, refuzul schemelor fiind revendicat de polemist taman prin tandemul dihotomic acut moralizator format din activistul stalinist pur singe (Gheorghe Dinica) si fiul virstnic al familiei muncitoresti exemplare (Mitica Popescu).

Primul e parodiat cu tandrete indicibila, fundamental solidara cu elanurile cintaretului in limba rusa, iar jalnica (era sa spun teribila) declasare a celui de al doilea, din cauza banilor, stirneste in stalinistul romantat indreptatitul gest istoric – sinecdoca a apropiatei lichidari singeroase a lumii banului: adauga cu propria mina proletara, linga inscriptia mobilizatoare de pe zid – „Totul pentru front!“ – lozinca oarecum prematura in 1945, dar care-i va fi placut mult comanditarului serialului – „Totul pentru socialism!“. Noi si noi „doar teribile adevaruri umane“, „numai oameni vii“. La fel stau lucrurile cu abila persiflare a intelectualilor, burghezilor si a anturajelor lor. Este specialitatea rafinata a casei scenaristice Titus Popovici– Francisc Munteanu, de maxima prolificitate in epoca. In pornirea proletariana si atee a primei lor virste scriitoricesti, reactivata oarecum surprinzator in acest serial din momentul paroxistic al dictaturii comanditare, contrafacerile sint echilibrate prin cuplul tutelar al familiei muncitoresti neaose. Ilarion Ciobanu preumbla prin cadre solemnitatea stalinista a originii sociale sanatoase, ca vrednic activist in devenire, „comunist de omenie“ si obligatoriu ateu fervent, in linia lui Septimiu Sever din Mitrea Cocor, intru umilirea definitiva a patronului capitalist, usor umanizat de asta data, dar cu aceleasi ginduri perfide si cu ghilotina binemeritata „zarita“ deasupra capului (George Motoi); Margaretei Pogonat revenindu-i misia femeii din popor, icoana incruntata a sotiei si a mamei pilduitoare de (fosti) „ilegalisti“, precum mai tandra Corina Constantinescu – singura aparitie sensibila din alt produs al anilor stalinismului antum: Nepotii gornistului – Rasare soarele de Dinu Negreanu. S.a.m.d.


Titus Popovici sepulcral

Sa ne intelegem si sa-l intelegem pe gazetarul militant de la Azi-ABC: nu i-a fost usor sa se descurce in ceea ce insusi numeste – ocultind sus-pomenita traditie locala si propunindu-ne ca reper pe Homer (Tolstoi nu era suficient) – „acest imens roman cinematografic cu 50 de personaje principale si vreo 300 secundare, invietuite (inaripat spus – n.n.) in 52 episoade scrise, 36 montate, 33 difuzate, odisee cu trei suspendari careia domnul de la Romania libera i-ar mai adauga a patra...“ (am subliniat apelativul caruia, printr-un reflex remanent, polemistul ii confera aceeasi coloratura peiorativ-sfidatoare ca tovarasii din serial).

Titus Popovici ride probabil in hohote sepulcrale de absurdul inventar cu jumatatea de suta si celelalte sute de personaje, dar, mai sigur, se intristeaza in sinea lui postuma ca la un deceniu de la Revolutie e luata in serios o statistica buna pentru raportul de activitate al Sectiei de propaganda a fostului partid unic. Fiindca altminteri, pentru posteritatea sa scriitoriceasca, a avut grija sa declare, poltron dar rituos, in forul plenarei C.C. al P.C.R., ca „filmul e o arta minora“ (discurs oficial reprodus in Scinteia). Catalogare impartasita, cu aceeasi trimitere subtila, de alti scenaristi prolifici ai nomenclaturii, dedulciti la onorariile cinematografice, precum Eugen Barbu, ca sa priceapa cine vrea si poate cita arta pretind a fi investit in textele scrise pe banda rulanta, preponderent propagandistice si arghirofile, incredintate institutiilor de resort. In cele mai multe dintre ele, cam cit in nuveleta Cutia de ghete, penibila literar, dar prin care, in ce-l priveste, Titus Popovici s-a lepadat fara echivoc de Ceausescu si de comunism, imediat dupa decembrie 1989. Nici un dubiu nu lasa in aceasta privinta poate cea mai buna proza a sa, romanul memorialistic postum Disciplina dezordinii.
Ca apologetul in delir „vede“ sau „zareste“ in serial, viceversa, „un exceptional fapt de arta“ („misterul longevitatii sale artistice“, al „incandescentei sale artistice, care-l face greu de atins“, „viziune demna de clasici“, „prezenta unui autor care rezista disparitiei fizice“) tine de atributele naturii comentatorului. Dar necrutatorul nu lasa preopinentilor si nimanui altcuiva nici o sansa sa scape nevatamati din tentativa de a pune in discutie puritatea desavirsita a odiseei ecraniste autohtone.

In Romania libera, Nicolae Prelipceanu opinase, cum in treacat a remarcat si subsemnatul in Romania literara si Observator cultural, ca serialul tv falsifica „un act istoric (de la 23 august 1944 – n.n.) asupra caruia s-a spus, in sfirsit, adevarul, pe baza documentelor si a marturiilor contemporane“. „Care adevar, domnule Prelipceanu?“; „ce adevar (...) s-a spus in ultimii zece ani?“, suna inceputul unei cascade de apostrofari. Rezulta ca „incremenit in sistem“ e „domnul de la Romania libera“, care comite „un vehement indemn la cenzura“ si un „denunt“, in timp ce articolele in serie suava din Azi-ABC ii reprezinta, mereu viceversa, pe „oamenii cu gindirea libera («oamenii de bine», se spunea in timpul mineriadelor, care oameni – n.n.s) gasesc captivant tocmai aspectul plural (curat pluralism! – n.n.) al operei...“ Si, bineinteles, „unicul raspuns calificat“ (s.n.) il detin acestia, ca parte a maselor care ar raspunde la sondaje. Se vede ca aprehensiunile lui Nicolae Prelipceanu – privind televiziunea publica „mai pedeserizata decit oricind“ si reluarea in programare a Luminilor..., „poate pentru a mai salva ceva din «convingerile» omului nou, poate pentru a continua lucrarea regimului comunist in vederea instalarii apropiate a urmasilor sai la putere“ – se justifica mai degraba prin asemenea texte, prin cele orale, care au insotit in conclav primele trei episoade si prin genericul atasat de la episodul al patrulea: „mari actori in mari creatii cinematografice“, „creatii regizorale si actoricesti de exceptie“ s.a.m.d.


Mai bine T.C. decit C.C.

Pacat ca gazetarul plin de verva de la Azi-ABC nu e consecvent in fermitatea sa. El isi exprima doar tangential ostilitatea „din vintre“ fata de artistii refractari sistemului, recte opozitia dintre „maestrii cinematografiei“ si prestatiile de serviciu ale televiziunii, fara a duce pina la capat nici santajul cu „unicul raspuns calificat“ care ar fi cel al necalificatilor – ambele de cea mai curata extractie a filoxerei totalitare.

Desi s-a vazut din capul locului ca instrumentarul si criteriologia cronicarului de film nu-l preocupa si nu-i stau la indemina, catre sfirsitul celor trei articole polemice isi paraseste orbita proprie si se apuca sa declare tam-nesam: „departe de mine gindul ca serialul e fara cusur“. Or, tocmai cind se erijeaza in critic, versatul ziarist isi pericliteaza intregul demers, pina atunci oarecum coerent in inchipuirile sale. Abia in momentul cind pune in lucru confuzia profana dintre ziaristica passe-partout si profesia criticii (ca si cum aceasta ar consta din insiruirea de liste cu calitati si defecte ale obiectului in discutie), se vede ca daltonismul sau nu-i doar oftalmologic: totul este rasturnat in perceptiile si judecatile sale. Sirguincioasa pledoarie pentru „teribilele adevaruri umane“ se face tandari cind scrie negru pe alb: „A intrat, in ultima vreme, in vocabular, importata din Occident, sintagma peiorativa Political Correct. Ei bine, acesta este defectul episodului celui mai vulnerabil“ (s.n.). Ei bine, nu mai conteaza exemplul dat (cutare secventa vinovata ca prea se vrea „political correct“, in speta episodul apararii orasului, prea potrivit „regulamentului de front“, fiindca apare „o batosenie“ etc.). Conteaza ca T.C. scrie toate cele trei articole cu convingerea ca „sintagma“ Political Correctness ar fi „peiorativa“. Political Correctness e un nou concept lansat in SUA, in care exegetii americani cred efectiv, punind pret pe el in insesi judecatile de valoare. E ceea ce era de demonstrat: T. Caranfil procedeaza, dupa propria spusa, senin si irecuperabil, viceversa.

Totusi, nu daltonismul e cel mai compromitator dintre viciile reactivate la reluarea productiei anilor 1979-1982. Daltonismul are intr-un fel meritele sale, dupa butada Califului din Bagdad: cind nu stii cum sa procedezi, intreaba-ti nevasta si procedeaza exact invers. E suficient sa intoarcem pe dos afirmatiile si negatiile lui T.C. ca sa fim in proximitatea adevarului insusi, ajutati de productivitatea problematica record ivita dintr-o atare operatie. Ce ne facem insa cu alta subspecie a criticii ecraniste autohtone – cea „pertinenta“, precauta si aproape rezonabila in clientelismul sau cameleonic, inapta sa puna in ecuatie vreo problema cu date incomode, grijulie cu deviza suprema asumata in decenii de dresaj institutionalizat: fara probleme?! Mai bine T.C. decit C.C. (Calin Caliman). Dupa ce a condus colocviul-prefata la reluarea pe post a serialului, fara a articula nici o propozitie de critic de film, acesta publica un al doilea articol in acelasi spirit (Contemporanul – ideea europeana, nr. 20 crt.), cu promisiunea finala ca va ajunge si el la un al treilea. Sa asteptam.

P. S. In ordinea judecatilor viceversa, dl Savel Stiopul trebuie sa ia drept elogii invectivele aparute in Azi-ABC (nr. 15 crt.), sub titlul infam: SAVEL STIOPUL: „omul nou“ si filmele sale proaste. Cu insolenta-i patentata pe care le-o atribuie altora („cine este dl Stiopul?“), T.C. foloseste pretextul blocarii financiare a filmului in lucru al regizorului, spre a-l ataca cu anticipatie, fara a-i cunoaste scenariul. Din dosarul de cadre masluit in scopul denigrarii cineastului, se vede ca nu debutul dedicat „furnalelor socialiste“, nici productiile comerciale penultime sint ratiunea efectiva a atacului, ci lucrarile din anii ’60: Anotimpuri si Ultima noapte a copilariei. In acestea, realizatorul nu s-a pus sub semnul viitorului „fulger al artei“, ba dimpotriva – ca si alti regizori repudiati de T.C. – se afla la originea unor rupturi de fostul regim. Multiplu analizabil, pentru T.C., Savel Stiopul e un tradator care trebuie pedepsit.