Pornografia Fondului Cinematografic

Autor: Valerian SAVA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În cronica de acum două săptămîni a lui Andrei Gorzo din Dilema veche (nr. 314), apar un termen şi un nume cu care eu însumi mă gîndeam chiar să încep cronicheta de faţă (decalată cu două numere ale revistei, din cauza concurenţei festivalului de la Berlin şi a iminentelor Oscaruri). Sintagmele în care A. G. plasa termenul şi numele cu pricina („Filmul pare să se transforme într-un porno soft“, recte „Eugen Şerbănescu, directorul instituţiei care ar trebui să vegheze la cheltuirea responsabilă a Fondului Cinematografic“) difereau, dar aveau acelaşi vector cu cele din prima frază concepută de mine, după proiecţia de la Cinema Studio din 19 februarie: încă din titlu, filmul lui Marius Th. Barna, Casanova, identitate feminină, intră în rimă cu disimulările/distilările pornografiei practicate de finanţatorul etatist de la CNC, Eugen Şerbănescu, în romanul său, După-amiază cu o nimfomană. Mai trebuie însă notate unele diferenţe. Cronica din Dilema veche se intitula extrem de tranşant „Imbecilităţi“, iar titlul textului cu aceeaşi semnătură din 24 - FUN (nr. 356) era şi el redus la un singur cuvînt: „Dizabilităţi“. Nu contest legitimitatea acestor definiţii, ba ele sînt noi motivaţii ale admiraţiei mele faţă de autorul lor. Există însă riscul ca, rezumînd totul în formule precum „Creativitatea lui Barna nu e altceva decît incontinenţă – o incapacitate de a-şi controla anumite funcţii secretoare“ – sau „M. Barna e un om cu dizabilităţi de concentrare şi cu o înţelegere subadultă a funcţionării lumii“, să nu mai putem explica deloc nu finanţarea de la CNC (cu filiaţii mafiote şi virtual penale prea limpezi), ci unele susţineri publice paradoxale, de pe podiumurile spectacolelor de premieră ale filmelor lui M. Th. B., pe care Andrei Gorzo le citează: criticii literari Alex. Ştefănescu (la precedentul Dincolo de America) şi Ion Bogdan Lefter (la recidiva de faţă).

Ca şi finanţatorul său etatist (totodată romancier şi dramaturg), Eugen Şerbănescu (care, din primul act al mandatului de preşedinte al CNC, obţinut printr-un concurs trucat, a schimbat regulamentul în timpul concursului din decembrie 2006, spre a facilita accesul lui Sergiu Nicolaescu în fruntea clasamentului şi promovarea la finanţare a mai multor proiecte ale asociatului său, Marius Th. Barna, printre care cel acum divulgat publicului), autorul filmului Casanova, identitate feminină a devenit în timp un destul de abil prestidigitator al efectelor înşelătoare ale imposturii pe care o practică. Romanul După-amiază cu o nimfomană mai-mai că te dă gata, cu trucurile textualiste ale compoziţiei, cu ipostazierea nimfomanei titulare pe post de naratoare etc., în timp ce al patrulea lungmetraj de ficţiune al „dizabilitatului“ (la mai mult de un deceniu de la debutul cu Faţă în faţă) îi poate intimida pe mai slabii de înger în ai percepţiei/evaluărilor filmice, începînd cu tupeul/ şantajul pretinsei parafrazări, translate în registrul feminităţii, al celebrului personaj titular, care dă mult de furcă istoricilor literari (mai ales după recenta redescoperire a unui voluminos manuscris). Mai intervin, în înşelătorie, fluenţa şi relieful unor cadre, precum şi castingul în care s-au lăsat prinşi unii actori de notorietate şi de certă vocaţie filmică.

Aceştia au luat episodic, pe cont propriu, decantarea „clipei care trece“ (Delluc). Dacă însă un Mimi Brănescu, în rolul de agent al unei firme de publicitate (din nou de acord cu Gorzo), „subinterpretează totul“ şi „se face invulnerabil“, lucrurile iau o întorsătură nu ştiu dacă sau cît de reversibilă pentru Maria Dinulescu, în rolul unui Casanova feminin. Să nu-şi fi dat seama actriţa (care a jucat, sub aceeaşi regie, şi în Dincolo de America, cu scenariul directorului general sus-citat, cînd se gudura semiporno pe lîngă Valentin Teodosiu), să nu fi fost alertată talentata şi inteligenta actriţă nici de vulgaritatea în care sucombă disimulările/ distilările pornografiei „soft“, cînd regizorul îi filmează în extra-gros-planuri buzele şi nările, cu găvanele ochilor în fundal? Singura explicaţie/scuză ar fi că nici redutabilii critici şi istorici literari, pe post de zelatori de ocazie, n-au decelat măcar rudimentara schemă cripto-neosămănătoristă a „fetei cuminţi“ (din nou Gorzo) – victimă fatală a perversităţilor metropolei (arhetip retardatar devenit itinerant, ca în recentul Cealaltă Irina) –, nici acest reper proxim al propriei profesii nu le-a putut servi literaţilor drept ochelari contra miopiei/ prezbitismului din evaluările lor publice festive.